Ieri am devenit bunică (Villanelle)

Un prunc se naște-n chin pe-acest pământ,

O lume nouă se deschide-n zori,

Vulcanul varsă lavă-n ploi și vânt.

 

Prin lacrimi și durere, strigăt sfânt,

Lumina vieții vine fără nori,

Un prunc se naște-n chin pe-acest pământ.

 

Și Dumnezeu coboară prin Cuvânt,

Să-nvețe pe părinții iubitori;

Vulcanul varsă lavă-n ploi și vânt.

 

Bunica scrie pentru el un cânt,

Pictează viața lui cu dulci culori.

Un prunc se naște-n chin pe-acest pământ,

 

Dar el aprinde-n noi un nou avânt,

Viață bătrână cu-ale ei rigori.

Vulcanul varsă lavă-n ploi și vânt.

 

Nepotul este- un univers profund,

De noi povești devenim cititori.

Un prunc se naște-n chin pe-acest pământ,

Vulcanul varsă lavă-n ploi și vânt.

 

Villanelle de Marieta Maglas

 

În franceză:

Poésie pour mon petit-fils

Poésie de Marieta Maglas

 

Nouveau,

Un cri dans l'air,

Vulcans intérieurs,

Chaleur d'une vie, douce,

Éclat.

 

Larmes d'une mère,

Forte danse de l'âme,

L'enfant éclaire,

Les ombres du passé,

Espoir.

 

Rires entrelacés,

Un regard pur éveille,

En cette aube tendre,

Mon cœur s'épanouit,

Avenir.

 

În engleză:

Villanelle for My Grandson

Poem by Marieta Maglas

 

In pain, a child arrives beneath the storm,

While volcanoes spill their fire on the ground,

A tiny heart, a world where love takes form.

 

The earth trembles as if it must transform,

And through the clouds, joy's soft whispers abound.

In pain, a child arrives beneath the storm.

 

A grandmother's role is forever warm,

With arms wide open, ready to astound,

A tiny heart, a world where love takes form.

 

Little breaths are echoes, tender like a norm,

Eyes full of wonder—his gaze knows no bound.

In pain, a child arrives beneath the storm.

 

He cries, the sound a gentle, wild alarm,

For in his game, love’s secret truths are found.

A tiny heart, a world where love takes form.

 

Two grandmothers unite in love’s swarm,

To cradle dreams, to break the silence profound.

In pain, a child arrives beneath the storm,

A tiny heart, a world where love takes form.


Categoria: Poezii de dragoste

Toate poeziile autorului: Marieta_Maglas poezii.online Ieri am devenit bunică (Villanelle)

Data postării: 8 mai

Vizualizări: 51

Loghează-te si comentează!

Poezii din aceiaşi categorie

Cuvinte

Perle la îndemâna oricui 

Ce le poti înșira pe un lanț de aur

Diamante nepieritoare ce poți să le pui

In inimi, in minți, in tezaur.

Dar pot fi și necruțătoare 

Rele, meschine, usturătoare.

Depinde cum vrei sa le folosești,

Că să zidești, să iubești, sau sa rănești.

Mai mult...

As fi dorit

Te vad acum, parca-i venit de sus

Si vreau sa fii tu azi,dar si pe veci,

O urma a ramas de la acel apus

Ce-ar fi si miine , te-oi intilni aici?

 

A lumii umbra am lasat departe

Si singur, rar pasesc catre apus

As fi dorit ca anii si nici moartea

As fi dorit dar soarele-i doar sus.

 

O, tu, copila-mi esti atit de draga

Rasari ca soarele de dupa nori

Cu tine e lumina , tu esti raza,

Atit de draga, ca mii de flori.

 

In vis apari ,te stingi usor,

O, draga mea,cit as dori,

Privesc cu ochii plini de dor,

Sa fii alaturi zi  de zi.

Mai mult...

De ziua mea

De ziua mea? Ce vreau de ziua mea?
Nu știu, iubito, cât de mult contează.
Să fii aici, acum. Atât aș vrea
În rest, nimic nu mă interesează.

Nu vreau cadouri scumpe, nici urări
De sănătate sau urări de bine,
Nu vreau vreun tort să suflu-n lumânări
Vreau doar o viață-ntreagă lângă tine.

Te-nșeli iubito, dacă crezi că vreau
Ca azi să port însemnele regale,
Prefer umil, îngenuncheat să stau,
Supus icoanei existenței tale.

Și nu îmi pasă de ce alții zic,
Nu-i treaba mea la cine ei se-nchină,
Eu sunt un orb ce ființa mi-o dedic,
Iubirii dătătoare de lumină.

De ziua mea? Ce vreau de ziua mea?
Vreau ce-i al meu, vreau ce mi se cuvine,
Să fiu bolnav doar de prezența ta,
Să fiu sărac de tot, bogat de tine.

Mai mult...

Poveste de iubire, Ramira&Alexander

Cânta povestea în amurg,
Când luna sus mijește,
Cânta un simplu trubadur
Povestea scurtă a vieții.

 

Cum o mândrețe de băiat,
Ce s-a născut într-un palat,
Într-un palat ca de cristal,
A devenit mândru bărbat.

 

Tu te-ai născut pe pat de flori,
Alături, tatăl rege,
Regină mama ta a fost,
Iar tu frumosul prinț.

 

Toți cărturarii buni
Te lăudau în gând,
Iar popii și curtenii
Îți închinau mătănii.

 

Au așteptat cu toții
Un domn ca să se nască,
Un rege viitor
De rău să îi păzească.

 

Banchete și petreceri
În cinstea ta au fost,
De dănțuiau și robii,
Și preoții cu toți.

 

În fragedă pruncie,
Curtenii se mirau
Cât de dibaci e prințul
Și ce frumos era.

 

Cu fața sa de înger
Și mersul așezat,
Îi cuceri îndată
Pe toți de la palat.

 

Dar, iată, anii au trecut,
Iar prințul deveni adult,
Un soare strălucind plăcut
Cu cerul, mantie și scut.

 

Cu drag și fală îl privea
Mărețul tată rege
Și lumea toată-l lăuda
Pe prințul Alexander.

 

În ziua aceea de april,
Chemând în mare taină
Pe fiul său la căpătâi,
Bătrânul rege zise:

 

„Eu sunt bătrân, copile drag,
Și boala mă răpune,
Te du acum, copile drag,
Mireasă de-ți alege”.

 

Plecă în lume prințul nostru
Cu un alai din zece,
Călare pe un roib frumos,
Cum altul nu fusese.

 

La pas de cal în tot regatul,
Bătând ținutu-n lung și latul,
Prin curți frumoase boierești,
El nu găsi vreo dragă fată.

 

Dar într-o zi, pe înserat,
Zări ca o nălucă,
Abia mijind de după stânci,
O preafrumoasă fată.

 

Era copila lui Tavoi,
Un biet bătrân din Tashke,
Ce nu era un soi domnesc
Și-avea o simplă barcă.

 

Îl ajutase de cu seară
Cu barca sa să treacă
De râul Rhen, învolburat,
De pe un mal pe altul.

 

În noaptea aceea minunată,
Cum alta nu fusese,
Văzu învăluită-n taină
Pe preafrumoasa fată.

 

Ca un boboc de trandafir
Cu talie subțire,
Întâmpină pe bietul prinț
Îmbujorat la față.

 

Cu vocea caldă cristalină
Și ochii ei căprui și blânzi,
Făcu ca prințul să se piardă
În mrejele-i de fată.

 

Așa o eleganță rară
Nu-i fuse ca să vadă,
Nici pe la curțile domnești,
Nici la prea buna mamă.

 

În noaptea-ceea fermecată,
Un jurământ făcu îndată,
Că astă fată va să fie
În viitor, prea scumpa lui soție.

 

Învăluit în vraja nopții
Cu luna ca un astru sfânt,
Stătea îngândurat bătrânul
Copila-și sărutând.

 

Cu înțeleaptă judecată
Amarnic surâzând,
Înțelegea că biata fată
E un copil pierdut.

 

„Te cheamă dorul de iubire”,
zise, încet, Tavoi.
„În ochi-ți văd acea sclipire,
al tinereții foc.”

 

„Te-ai întristat, zise copila,
de focul ce mă arde.
Nu l-am chemat, nu l-am vrut eu”
răspunse-n plâns copila.

 

„E focul dragostei, copilă,
Ce arde în neștire,
Te cheamă azi neîncetat
În drumul spre iubire.

 

Nu darul dulce al iubirii
E cel ce mă-ntristează,
E teama mea de om bătrân
Că vei pleca în grabă.

 

Pe drumul vieții ai să pleci,
Curând vei da uitării
Bătrâna casă din Tashke
Și pe bătrânul tată.”

 

În lacrimi izbucni copila
Și, ascunzând dezamăgirea,
Îi spuse cu un glas duios:
„Rămân cu tine, tată!”.

 

Buimac de tot ce auzi,
Cu inima în piept să-i spargă,
Stătea în umbră pitulat
Oșteanul cel de strajă.

 

Degrabă prințul anunță
Această veste tristă,
Iar el ca hotărâre luă
Să meargă mai departe.

 

În calea lungă ce urmă
Avea să vadă multe,
Departe de al său regat
Și rătăcind în lume.

 

Văzu ciudate animale,
Văzu și marea mare,
Văzu palate și cocioabe,
Văzu și-o vrăjitoare.

 

„Întoarce-te, mărite prinț,
O fată te așteaptă,
O văd în globul de cristal,
O văd cum te așteaptă!”

 

Ca ars sări prea bunul prinț
Și-n fuga sa cea mare
Zori alaiul printre munți
Ramira să o vadă.

 

Îi mai vedea în minte chipul,
Surâsul ei fermecător,
Părea că îi aude glasul
Rostindu-i numele cu dor.

 

În prag plăpânda fată,
Cu ochii mari, înlăcrimați,
Jelea preabunul tată,
Pe barcagiul zis Tavoi.

 

Rămasă singură pe lume
Și fără niciun ajutor,
Părea pierdută biata fată
Fără bătrânul tată.

 

Dar într-o zi pe înserat,
Pe drum din miazănoapte,
Văzu departe-n zare
Pe prințul ei călare.

 

Se bucură frumoasa fată,
Iar cu năframa-și șterse fața,
Ca nimeni să nu vadă
Obrazul străbătut de lacrimi.

 

S-au regăsit în ceas de taină,
Când totul părea ca pierdut,
Au dat cuvintele pe sărutări
Și s-au pierdut în noapte.

 

În dimineața ce urmă,
În drumul lor către palat,
Au străbătut cu bucurie
Întregul lui regat.

 

Văzând că locurile sunt frumoase
Și lumea toată este bună,
Ei s-au jurat cu-adevărat
Așa ca să rămână.

 

Întâmpinați în prag de vară
De lumea ce se bucura să-i vadă,
Se auzeau în tot palatul
Doar strigăte de bucurie

 

Și tot regatul mulțumit
Îl aclama pe cel venit,
Să fie rege peste toți,
Când vremea va să vină.

 

S-au veselit atunci curtenii,
S-a bucurat și biata mamă,
Iar bunul rege fericit
Își ascundea o lacrimă.

 

Mirați de preafrumoasa fată,
De zâmbetu-i fermecător,
Au acceptat pe loc să facă
O nuntă cum n-a fost alta.

 

O nuntă mare împărătească,
Cum nimeni n-a văzut vreodată,
Cu lăutari și saltimbanci,
Cu diferite feluri de bucate.

 

De sus, din ceruri își priveau
Și își vegheau comoara,
Bătrânul barcagiu Tavoi
Cu a Ramirei mamă.

 

Mai mult...

Ea, doar ea

O văd,e aici !

E aproape,o simt ,

Obosit cu ochii mici,

Dar,o văd,vreau s-o ating.

Pielea catifea,

Mirosul iasomie,

Simt că mă vrea,

Intre noi simt chimie.

In ale mele brațe o iau,

Energiile se contopesc,

Mă strânge tare, drumul nu-i dau,

Oare să ii spun că o iubesc ?!

Mai mult...

Respir pe-o margine de cer

Pe-o margine de cer respir

Cât încă inima îmi bate

Cu-n suflet vesel, alteori trist

Viața mea, plină cu de toate.

 

Ochi-mi admira minunile naturii

Creionul îmi desenează cuvântul 

Buzele au gustat din capcana iubirii

Picioarele pe-alei îmi poartă gândul.

 

Sufletul îl port mereu cu mine

Fericirea o pot simți din plin

Dar caut o portiță către tine

Pe drumuri care nu mai vin...

 

Am nopti și zile, ore, minute

Am dimineți și seri plăcute 

Dar am și lacrimi muribunde

Ce cad sensibil, pe tăcute.

 

Am totul si nimic acum,

Timpul abia mi-l mai trăiesc.

Am foc, aer... rău și bun,

Cu toate astea... nu îmi folosesc.

 

Mai mult...

Alte poezii ale autorului

Pierderea speranței

Ea nu-și pierde speranța în timp ce se roagă.

Nu este deloc simplu,

mai ales atunci când sună clopotele

pentru tot ceea ce se poate înălța

dar nu se înalță, ci se scufundă.

 

Un țipăt poate însemna un coșmar

sau o frontieră pentru sfințenie

atunci când infinitul este în interior.

 

Viața este o iluzie sau o mască a unui ego

și poate că această disimulare are scopul

de a rostogoli acest ego într-un haos

mai mare decât Mare Imbrium

numită și Marea de Lacrimi.

Ea crede că atât cât are

este suficient pentru ea.

 

Ea este încă recunoscătoare lui Dumnezeu,

deși oarbecăiește și pare a fi un robot

care suflă în nisipul fierbinte

pentru a face obiecte de sticlă,

transparente, aproape invizibile.

Viața ei pare a fi un cristal de Murano

din care lipsește conținutul.

Poate că își dorește doar un simplu sfârșit ;

nicidecum să fie mântuită.

Poate că trebuie să mediteze

ca să înțeleagă lipsa de sens

a condiției sale umane.

 

Nu poate ține pasul cu nimic nou

în timp ce este blocată de acele obiecte

pe cale de dispariție -vizibilitate, viziune.

 

Umbra ei se adâncește în profunzimea sufletului,

se transformă într-o frică care roade

și dă contur acelei tăceri stranii,

tăcere care este absorbită de pereți.

În timp ce își digeră visele cubice,

îi este frică că se va pierde în sine ;

îi este frică de propria ei metamorfoză. 

Reîntoarcerea în propriul ei abis intern

este o târâire ciclică, inelară,

dar nu o resemnare

și poate un râs pietrificat, un rânjet.

 

Deasupra capului ei,

câțiva nori sunt pe punctul de a se ciocni ;

cer plin de fulgere.

Poate că are nevoie de Dumnezeu,

dar ea se gândește doar la acele întrebări

lipsite de răspunsuri; își îneacă dorințele în băutură

și cade într-un somn psihedelic,

unde nu se mai poate ruga.

 

Poate că a fi în brațele lui Morfeu este un refugiu.

Nu-și pierde speranța.

Poate că se va trezi în Rai.

 

Când se poate considera că un cuvânt este pierdut?

 

Poezie de Marieta Maglas

 

Nota : Poezia este o analiză a unui personaj din piesa de teatru Ce Zile Frumoase, scrisă de Samuel Beckett, această poezie a fost publicată în Lothlorien Poetry Journal. Mare Imbrium sau Marea Ploilor, sau Marea de Lacrimi, în latină Mare Imbrium, este o mare situată pe partea vizibilă a Lunii. Marea de Lacrimi s-a format ca urmare a umplerii unui crater cu lavă lichidă.

Mai mult...

Sonet violet pentru Paul Gauguin

În mijlocul florilor de Hibiscus strălucitoare,

Doar culori schimbătoare în îmbrățișarea soarelui,

Tahiti este plin de povești de pură încântare;

Din zori până la apusul mov, și zborul fluturelui.

 

Munții zimțuiesc cerul albastru, cu- a lor maiestate.

Verdele, jad nuanțat al lagunelor reflectante

Coralii de turcoaz, dansând, dau apei sonoritate.

Dansează cu anemonele roșii, exuberante.

 

În timp ce focul aprins la amiază pare de cobalt,

Valurile viridine-s cerneluri pentru tiparnițe.

Tonurile Murex sunt melci ascunși printre roci de bazalt.

Simboluri renascentiste, zambilele par lămpițe.

 

Tahiti, un Eden imortalizat pe șevalete,

Surprinde momentul istoric ~ natură și vis vibrant;

Pensula lui Gauguin, în zorile ultraviolete,

Ecouri de artă si lumini cu efect reverberant.

 

Un sonet recitat de zefir și de mișcarea apei,

Nuanțele de mov pictate ating corzile harpei.

 

Poezie de Marieta Maglas

Mai mult...

Poem oximoron pentru ecoul cel mai înalt

Am stat în gerul arzător al celui mai înalt

vârf de munte pentru a înțelege secretele ascunse

în cer și pentru a mă elibera de dureri. Căderea mea

în sus era dată de gravitația Raiului. I~am spus demonului,

 

"Niciodată nu voi dori mai mult de~atât."

Am suspendat cuvântul în acea liniște elocventă.

Am suspendat liniștea în aer. Am găsit propriul sens,

dar și antagonismul lui. Cuvintele, dar și momentele

 

de tăcere erau precum stelele și găurile negre.

În acel pol înghețat care își ardea spiritualitatea ,

am regăsit nopțile albe, care încă mai păstrau intacte

visele destinului meu precum și visele pierdute,

 

care aparțineau schimbării. Ele au devenit sentimente

amorțite într~un proces de reversibilitate. Le~am comparat

cu melodiile care își pierd versurile pentru a deveni

sunete muzicale pentru ca, după aceea, să absoarbă

 

cuvinte ce pot schimba sensul melodiei. În acea realitate

magică, țipătul tăcerii, un țipăt intern și pur spiritual,

a devenit ecoul unei tăceri asurzitoare, pentru totdeauna.

Destul de evident, diavolul, care făcea alpinism de sus în jos

 

urmând sensul lui gravitațional malefic, a strigat :

"Niciodată nu voi dori mai mult de~atât."

 

Poezie publicata, scrisa de Marieta Maglas.

Mai mult...

Deșertul

E ceva de invățat in deșert - Cuvinte sacre.

Există un fel de sete și un deșert imens,

locuit intotdeauna de mulți oameni ~ rătăcitori,

rătăcitori muribunzi, cei cu ochi de plumb,

 

cei pierduți și inutili in noaptea vieții.

Noi stele incep să strălucească pe același

cer unic, greu, vizibilitate diminuată și imprejurimi.

Aceste stele sunt cu siguranță străvechi,

 

o lumină de noapte pentru toți cei invinși

care continuă să cante cantecele lor grele.

Ei caută o sursă de apă dulce. Orice

alt tip de apă este lipsita de importanță.

 

Cineva a spus că poate preface pămantul

uscat in izvoare de ape. Nu este vorba doar despre

sete~ in stele, Dumnezeu, omniprezent. In general,

rătăcitorii muribunzi incă mai au voință și speranță.

 

Nu pot muri de două ori, dar ei cred că vor pierde

totul pentru că nimic nu mai poate fi salvat.

Cu toate acestea, există o posibilitate infimă

de găsire a unui loc de supraviețuire.

Mai mult...

Dansul Senbonzakura din oglindă

Am inchis fereastra plină de crăpături a diminetii.

Prima rafală de vânt adusese sunete de flaut,

de tobe și de paşi efemeri ; de explozii și de

distorsiuni; toate dispăreau încet în melancolia ploii.

 

Priveam atent un dans lent și, ca de obicei,

sincron cu imaginea mişcărilor din oglindă;

crâmpeie de amintiri invadau spațiul spiritual;

iubirea pe care o simțim atunci când mintea

 

este golită de emoțiile fierbinți ale verii.

M-am așezat lângă o vecină în vârstă

ce avusese un fiu care a luptat pe frontul din

Asia până când a fost împușcat și despicat

 

în două. Luptase printre cei mai buni

soldați, toti perfecționisti. Muzica s-a oprit

brusc, dar mișcarile dansatorilor au continuat

în absența notelor, accelerându-se, din când

 

în când, pentru a crea o anumită tensiune

cu scopul de a evoca stări de euforie precum și

emoții estetice. Acea muzica era veche, tot atat de

veche precum pianul. Ritmul mișcărilor era similar cu

 

cel dintr-o animație Disney care se derulează lent.

Toți dansatorii purtau eșarfe albe și executau

foarte multe piruete pentru a sugera ideea de

agitație și suspans. Fereastra s-a deschis lăsând să

 

pătrundă un aer metropolitan, intesat cu zgomote;

un vânt vijelios și rece care începea să aducă

infecții fatale precum sunt cele găsite în ghețarii

ancestrali; pandemii și civilizații dispărute;

 

o istorie care se repetă ciclic ; un vânt premergător

ploilor abundente de toamnă. Aceste bacterii sunt

reale și pot distruge totul ; un contrast pentru

desenele animate Disney; inocență; culpabilitate.

 

Viața este concretă în sine. Atunci când viața devine

halucinantă, un pericol ascuns și extrem de destructiv

devine real. Grindina găurea acoperișul tăcerii.

Dansatorii transmiteau semnele lui Dumnezeu prin

 

intermediul mimicii precum și prin fluturarea brațelor

deasupra capului; semnele semanau cu niste numere.

Numele lui Dumnezeu era preamărit. Ei au început să

se legene si sa cânte cântece religioase despre Iisus.

 

Dansul nu părea să fie coregrafiat. Ideea de emoție

ancestrală; ideea de a simți și de a resimți; ordine

și dezordine mentală ; emoții care pătrund sufletele

suferinde pentru a dispărea lent și pașnic in linistea noptii.

 

Poezie de Marieta Maglas

 

Nota :Această poezie este publicată.

Mai mult...

Sărutul criptic

„Sinele“ sunt „Eu“;

„noi“ provine din „Sine“.

Nu mă cunosc atât de bine precum

cred eu că mă cunosc,

dar tu ești cel care mă cunoști

cel mai bine dintre toți.

Tot ce știu eu despre mine însămi este că

sunt mai valoroasă decât

această inteligență kinestezică,

care ne învăluie pe amândoi și

aparține acestui lanț imens de

ființe umane formând un colos.

Eu sunt cu mult mai presus decât

această inteligență, doar atunci când

ea se blochează între logică și conștiință.

Această conștiință este, uneori,

atât de limitată încât,

atunci când îi ceri prea multe,

începe să se spargă și să se scurgă.

Spre deosebire de tine,

eu sunt o realistă, pentru că

tu ești încă un adormit în această lume

ce aparține vegherii și realității.

Încă mai simt sărutul tău criptic

ca pe o manifestare metafizică

având scopul de a-ți satisface niște dorințe și

de a-ți împlini dragostea.

Poate că acest sărut înseamnă doar pasiune sau,

pur și simplu, doar magnetism,

sau poate că nu este nimic altceva

decât o alunecare a limbii.

Nu știu, dar știu că, în vise,

tu vii să mă săruți. Apoi, chiar mă săruți.

Simt dorința ta de a fi fericit într-o lume pacifistă.

Emoția asta dă glasului tău un ton feminin.

Tu ești unic în univers.

Unu, uneori, înseamnă întreg;

„sinele“ sunt „eu“;

„noi“ provine din „Sine“.

 

Poezie de Marieta Maglas

Aceasta poezie este publicata in OPA.

Mai mult...