Categoria Poezii confesive

În colțul serii, în care timpul tace,

Pe corzi de praf și umbre de demult,

O veche melodie-și caută pace

Și-o las... în pieptul serii... o ascult.

Chitara plânge în acorduri mute,

Și parcă degete îmi tremură ușor,

Pe rănile din vremuri greu trecute

Se-așterne, fără voie, o mantie de dor.

Îmi amintesc cum cuceream o lume,

Când fericirea părea să-mi fie scut

Trăind povestea, azi, fără de nume,

Ce-n negura tăcerii... s-a pierdut.

Și sunt doar eu și-o mână de regrete,

Și lemnul cald ce-mi ține loc de scut,

Într-un târziu, de început de-octombrie

Cântând refrenul poveștii de demult.

◇◇◇

Dar peste strune noaptea-și lasă vălul

Și timpul tace, blând și resemnat...

Îmi strâng în brațe chitara și trecutul,

Purtând în suflet ce-a fost de neuitat.

Privesc spre cerul aspru și curat,

Unde lumina s-a cernut în mii de cioburi,

Un aur vechi pe boltă s-a pictat,

Să lumineze-a frunzelor exoduri.

Sunt stelele toamnei, nestemate reci,

Ce scapără în nopți de chiciură și brumă,

Ele veghează-aceste triste poteci,

Când toamna pașii lumii îi consumă.

O boltă gravă, plină de mister,

Ce nu mai are caldele sclipiri din vară,

Doar candele aprinse sus pe cer,

Ce plâng încet în fiecare seară.

.......................................

Iar eu rămân sub veșnicul lor zbor,

Pierdută-n noaptea care o să vină,

Purtată-ncet de-al amintirii dor,

Cătând în mii de cioburi... o lumină.

Ce oră e?... e apus de septembrie

O limbă de ceas ruginită pe ram, 

Se cerne lumina, subțire și tremură

Și ploaia se-nvârte, tăcută, la geam.

Ce oră e?... e apus de septembrie

Frunza își schimbă rochia-n scrum, 

Se strâng amintiri în valize de ploaie

Și păsări grăbite pornesc lungul drum.

Ce oră e?... e apus de septembrie. 

E clipa în care pământul e copt.

O toamnă bătrână, în aur pictată

Ce-nchide ziua devreme, la opt!

Ce oră e?... e apus de septembrie

Și ceaiul fierbinte e singurul scut,

Când orele curg ca o apă prin mâini

Și simți cum prezentul devine trecut.

Ce oră e?... e apus de septembrie 

Și cerul e-un clopot de plumb și de dor, 

Nu-mi spune minutul... căci inima știe 

E ora în care culorile mor...

Se-aprinde-n vii un chihlimbar subțire 

Când frunza-ncepe în culori să dea,

lar cerul, obosit de-atâta strălucire,

Își lasă noaptea-n vis de catifea.

Răsare ea, rotundă, aurie, plină

Măreața lună-n mantie de-argint

Turnând pe-aleile din vii lumină, 

Și șoapte calde-n noapte se aprind.

E cupru vechi în fiece suflare,

Miroase-a must și-a rod bogat 

lar mândra doamnă, îmbrăcată-n

splendoare, 

Veghează somnul lumii ne-ncetat.

Prin crengi uscate lumina-și rătăcește,

Din ultimul apus culeasa lin,

Iar noaptea-n tihnă, blând, mă-nvăluiește,

Purtându-mă în visul ei sublim.

Lasă-mă să trăiesc,

Tu, scumpă viață,

Nu mă lepăda,

Nu-mi fi dușman!

Nu-mi dizolva speranța

Cu acid de spaimă

Și cu trei feluri

De lupte în zadar.

Mi-ai furat un mâine

Prin iluzii,

Lăsând un gol

În loc de viitor.

Trei pași făcuți înainte

Mă aduc în urmă,

Spre același prag,

Spre aceeași casă,

Fără de valiză,

Dar cu trei erori.

Sunt într-un azi

Ce n-are loc,

Cu vârful vieții

Nivelat.

Nu te-am urmat,

Am picat,

M-am dărâmat.

Aștept un soare,

Cât înăuntru plouă.

——————————

Trei zei mă privesc

Fără simpatie —

Un ieri,

Un azi,

Și-un poate

Mâine.

Toamna își cerne stropii plumburii 

Pe geamuri reci o ploaie bate blând.

lar vântul plimbă frunze aurii,

Purtând o dulce șoaptă pe pământ.

E-o atmosferă caldă, de poveste.

Când norii cenușii pe cer se-adună

Și totuși, nicio umbră nu mai este,

Căci ploaia și cu vântul cântă împreună.

Blândă melancolie se coboară

Peste orașul ud și liniștit,

Un vals de frunze-n aer zboară,

Ca un poem de toamnă, nesfârșit.

E vremea ce ne-ndeamnă la visare,

Când timpul pare că se oprește-n loc, 

Iar stropii reci devin o-mbrățisare

Ce schimbă frigul toamnei în noroc.

Se lasă toamna calmă peste crengi,

În tușe de aramă și de aur,

Iar timpul cerne umbre pe poteci,

Lăsând luminii ultimul tezaur.

O ploaie fină bate în ferestre,

Dar printre nori un soare cald se-arată,

Se scrie-n codri o nouă poveste,

Cu fiecare frunză scuturată.

E o melancolie pretutindeni,

Un somn ușor ce prinde-ncet pământul,

Dar printre cețuri prinzi raze de argint,

Purtate-n zbor, cum le dictează vântul.

Și noi privim prin zările aurii,

Cum trece anul, simplu și solemn,

Păstrând o caldă pace în priviri

În fața unui timp tăcut, de lemn.

Am strâns în palme fructe interzise,

Când lumea îmi spunea să trec grăbită,

Și am crezut în vorbele promise,

Și-am plâns... și m-am lăsat rănită.

Au zis că e păcat, că cerul se mânie

Și legi pe-un trist pământ au vrut să pună,

Dar mie îmi mirosea a poezie,

A libertate pură și nebună.

Atât de cald a fost acel păcat,

Atât de mult a luminat în noapte,

Că macul din poteci s-a scuturat

Și stelele s-au tăinuit în șoapte.

Și mult am plâns!... și mult a mai durut!

Și-am stat cu sufletu-n genunchi,

Și-am dat uitării tot ce m-a durut,

Strângând lumina caldă în mănunchi.

Căci dacă focul a ars până în măduvă

Și dorul tot mi-a fost lăsat în dar,

La ce bun să mă simt vinovată

Că am băut o cupă de nectar?

Am pus balanța-n suflet, în lumină,

N-am vrut nici legi, nici milă, nici cunună,

Au fost păcate ce-au durut de bine...

Și zâmbind, mi le-am iertat singură!

.... despre clipa în care pașii se intersectează, dar destinele rămân străine.

..... acea secundă încremenită într-un decor banal, când două priviri desenează o punte curată de gheață și detașare

 ....  modul în care timpul așază oglinzile trecutului, lăsând prezentul să curgă liber, cu fruntea sus și fără cale de întoarcere.

O privire fugară, un fulger de-o clipă

Secundă în care și timpul se oprește,

O bătaie ușoară din nevăzuta aripă

A unui destin ce în taină pornește.

Ea nu cere cuvinte și nu vrea răspunsuri,

E o punte de gheață și foc între noi,

Ascunde în umbră nespuse-nțelesuri

Și lasă în suflet furtuni, și apoi ...

O liniște adâncă, o caldă lumină

O poartă deschisă spre lumi nevăzute

În ochii ce trec, o poveste străină

Devine un dor de memorii pierdute.

Căci totul începe și totul se pierde

În trecerea asta grăbită și rară,

O mare de gânduri în ochiul ce vede

Cum o privire poate o lume să doară.

I. ȘCOALA TĂCERII

Nu școala este vinovată

Când nedreptatea crește-n ea,

Ci omul care vede totul

Și tace când ar trebui să stea.

Un elev spune: „Sunt lovit,

Mă strigă, râd și mă jignesc.”

Dar glasul lui rămâne-n ziduri,

Deși adulții îl privesc.

Profesorul știe, dar nu face,

Directorul află, dar așteaptă,

Iar cel ce-ar trebui să apere

Privește rece și nu-ndreaptă.

„Am spus”, răspunde câte unul,

„Dar ei oricum nu vor asculta.”

Dar poate fi aceasta o scuză

Când un copil nu mai poate sta?

Căci nu e de ajuns să spui

O dată rece: „Nu e bine!”

Când vezi că răul se repetă,

Ai datoria să intervii.

Nu poți lăsa un copil singur

În fața celor ce-l rănesc,

Apoi să spui că n-ai putere

Și să aștepți să se oprească firesc.

Școala ar trebui să fie

Un loc în care poți învăța,

Să fii ascultat și respectat,

Să poți veni fără a te temea.

Dar când cei puși să o conducă

Își uită rostul și tac mereu,

Nedreptatea prinde putere,

Iar cel mai slab rămâne greu.

Nu cărțile sunt vinovate,

Nici tabla, clasa sau caietul,

Ci nepăsarea ce apare

Când omul își uită jurământul.

Un profesor nu-i doar o funcție,

Nici doar un serviciu oarecare;

El poartă-n suflet răspunderea

De-a fi un sprijin la nevoie mare.

Iar cel ce conduce o școală

Nu trebuie doar să dea ordine;

El trebuie să vadă răul

Și să oprească nedreptățile.

Când un copil spune adevărul,

El trebuie să fie ascultat,

Nu ignorat, nu pus deoparte,

Nu judecat și condamnat.

Iar dacă cel ce face răul

Nu se oprește la cuvinte,

Atunci trebuie luate măsuri,

Nu doar rostite avertismente.

Căci autoritatea fără faptă

Devine doar un cuvânt gol,

Iar tăcerea celor responsabili

Lasă în urmă un greu ecou.

Nu spun că toate școlile tac,

Nu spun că toți profesorii greșesc;

Există oameni care apără

Și pentru elevi se dăruiesc.

Dar unde omul vede răul

Și poate face ceva — dar tace,

Acolo nu mai este doar tăcere:

Nepăsarea începe să crească.

Și poate într-o zi, în școli,

Nu zidurile se vor schimba,

Ci oamenii care le conduc

Vor înțelege menirea sa.

Că școala nu-i doar o clădire,

Nici catalog, note sau program;

Școala înseamnă oameni, copii,

Și fiecare are un dar.

De aceea, când un elev strigă,

Să nu-i răspundem cu tăcere;

Să fie ascultat și apărat,

Cu dreptate, grijă și putere.

Nu școala este problema,

Ci nepăsarea unor oameni;

Iar școala se poate îndrepta

Când cei responsabili rămân oameni.

II. CONTINUARE — ȘCOALA TĂCERII

În școala unde toți aud,

Dar prea puțini vor să spună,

Se-aude clopoțelul zilnic,

Dar dreptatea nu răsună.

Se intră-n clase, se predă,

Se scriu cuvinte în caiete,

Dar printre bănci rămân probleme

Pe care nimeni nu le vede.

Sau poate le vede, dar tace,

Fiindcă e mai simplu să ignori,

Să spui că „nu e treaba noastră”

Și să aștepți o altă zi.

Iar dacă banii sunt pe primul loc,

Iar funcția trebuie păstrată,

Ce mai înseamnă răspunderea

Față de o generație întreagă?

Unii vor să iasă-n evidență,

Să fie numele lăudat,

Să spună lumea cât de bine

Au condus și-au realizat.

Dar dacă-n spatele imaginii

Un elev rămâne singur,

Atunci ce folos mai are faima

Când omul nu mai este văzut?

Nu poți clădi o școală bună

Doar cu statistici și rezultate,

Când elevii ajung să creadă

Că problemele lor nu contează.

Ne puneți să luptăm între noi

Pentru fiecare punct și notă,

De parcă succesul unui coleg

Ar însemna că altul pierde.

Și ajungem să ne privim

Cu teamă și neîncredere,

Uitând că suntem colegi

Și avem nevoie unii de alții mereu.

O notă nu trebuie să fie

Motivul pentru care ne urâm,

Iar catalogul nu poate spune

Cine suntem și ce devenim.

Și totuși, presiunea crește,

Comparațiile nu se termină:

„El are mai mult decât tine.”

„Ea este mai bună decât tine.”

Dar nimeni nu se mai întreabă

Cât a muncit fiecare,

Ce greutăți a avut în viață

Și cât de greu i-a fost să urce.

Nu toți învățăm la fel,

Nu toți avem același drum,

Dar toți merităm respect

Și șansa de-a deveni mai buni.

Iar când un elev spune:

„Am o problemă, ajutați-mă!”,

Nu este suficient să-i răspunzi

Și-apoi să uiți ce ți-a spus.

Dacă problema mai continuă,

Trebuie căutat un răspuns;

Dacă primul pas nu ajunge,

Trebuie făcut și al doilea, de-ajuns.

„Le-am spus să se oprească.”

Dar dacă nu s-au oprit?

„I-am avertizat.”

Dar dacă au continuat?

Atunci nu mai este suficient

Un singur cuvânt spus în grabă;

Responsabilitatea înseamnă

Să cauți o soluție adevărată.

Căci elevul care cere ajutor

Nu trebuie să plece mai departe

Cu impresia că este singur

Într-un loc ce trebuia să-l apere.

Iar dacă un elev este agresat,

Nu trebuie întrebat doar

De ce nu s-a apărat singur

Și de ce n-a încercat mai mult.

Întrebarea trebuie să fie:

„De ce s-a ajuns până aici

Și ce putem face să se oprească?”

Asta înseamnă răspundere,

Asta înseamnă să fii drept:

Nu ascunzi problema de mâine,

Ci cauți soluția cât mai concret.

Nu muți problema de pe-o zi pe alta,

Nu speri că va dispărea singură;

Căci o problemă ignorată

Rămâne acolo și se adună.

Ea rămâne.

Și uneori crește.

Iar școala devine tăcută

Nu pentru că nu sunt probleme,

Ci pentru că oamenii au învățat

Să nu mai vorbească despre ele.

Aceasta este școala tăcerii:

Elevul vorbește,

Dar glasul lui nu ajunge unde trebuie.

Profesorul vede,

Dar uneori trece mai departe.

Conducerea știe,

Dar imaginea pare mai importantă.

Nota devine competiție,

Iar colegul devine rival.

Banii, funcțiile și prestigiul

Ajung uneori înaintea răspunderii.

Dar tăcerea nu poate dura

La nesfârșit, fără glas,

Fiindcă există elevi care întreabă

Și elevi care nu fac un pas înapoi.

Există elevi care observă

Și nu vor să accepte

Că nedreptatea este normală

Și că nimeni nu trebuie să lupte singur pentru dreptate.

Poate că într-o zi

Școala tăcerii se va schimba.

Nu prin dărâmarea clădirilor,

Nu prin schimbarea cărților,

Ci prin schimbarea oamenilor

Care au puterea să facă ceva.

Atunci profesorul va asculta,

Directorul va interveni,

Regulile vor fi respectate,

Iar elevul va fi protejat.

Nota va rămâne doar o notă,

Iar colegul nu va fi dușman;

Școala va deveni din nou

Un loc pentru fiecare an.

Atunci școala va fi locul

În care omul este mai important

Decât funcția, banii, imaginea

Și orice interes trecător.

Până atunci însă rămâne

O întrebare către noi:

Cât timp poate dura tăcerea

Când atât de mulți au ceva de spus?

Și cât timp poate fi numită

„educație” o lume în care

Elevii trebuie să învețe singuri

Cum să lupte ca să fie ascultați?

Nu școala trebuie condamnată,

Ci nepăsarea trebuie schimbată.

Nu educația trebuie distrusă,

Ci nedreptatea trebuie înlăturată.

Și nu elevii trebuie puși

Să se lupte între ei,

Ci oamenii responsabili

Să lupte pentru drepturile lor.

III. FINAL

Nu orice om ce intră-n clasă

Și ține lecții zi de zi

Înțelege cu adevărat

Ce-nseamnă profesor a fi.

Profesorul adevărat nu doar predă,

Nu doar note pune-n catalog,

Nu cere doar liniște și teme,

Apoi pleacă nepăsător.

Profesorul adevărat ascultă,

Observă chiar când nimeni nu vorbește,

Apără dreptatea când o vede

Și nu lasă răul să crească orbește.

Când un elev cere ajutor,

Nu întoarce capul nepăsător;

Când vede-o nedreptate,

Nu spune: „Nu este treaba mea.”

Iar când situația continuă,

Nu se ascunde după cuvinte;

Caută soluții, ia măsuri

Și-și asumă lucrurile sfinte.

Pentru că a fi profesor

Nu înseamnă doar o funcție;

Înseamnă grijă și răspundere,

Înseamnă suflet și misiune.

De aceea spun la final,

Fără să condamn școala sau educația:

Cei care văd nedreptatea

Și aleg mereu să tacă,

Cei ce-aud un elev și-l ignoră

Își uită adevărata menire.

Un profesor adevărat

Nu este definit de catedră,

Ci de ceea ce face

Când un elev are nevoie de el.

Școala nu este problema.

Problema este nepăsarea

Celui care vede și poate

Să schimbe ceva, dar nu vrea.

Iar școala tăcerii

Va deveni școala dreptății

Atunci când cei responsabili

Vor alege să nu mai tacă.

Atunci clopoțelul va suna

Nu doar pentru-o nouă lecție,

Ci pentru-o școală în care

Dreptatea devine direcție.

Iar fiecare copil va ști,

Când va păși pe poarta ei,

Că glasul lui va fi ascultat

Și că nu este singur printre cei.

Atunci școala nu va mai fi

Doar zid, catalog și catalogare,

Ci locul unde fiecare copil

Își poate găsi propria valoare.

Și poate acesta este rostul

Pe care școala trebuie să-l aibă:

Să formeze oameni cu suflet,

Nu doar elevi cu note-n grabă.

Să învețe omul să respecte,

Să ajute și să apere,

Iar atunci când vede nedreptatea,

Să aibă curajul să nu mai tacă.

M-au întrebat mulți: „Pentru ce scrii versuri?

Ce cauți în cuvinte potrivite-n șir?

Când lumea aleargă prin mii de universuri,

Tu de ce depeni al gândului fir?”

Eram doar un copil în clasa primară,

Când am simțit prima dată un îndemn,

Scriam pe caiete în fiecare seară

Și le-am aruncat... nesfârșit de regret.

Erau doar copii ale unui suflet fraged,

Fără rime bune, dar pline de dor,

Un început timid pe un drum incert,

A căror versuri nu aveau zbor.

Când corpul mi-a spus că nu pot să muncesc,

Când boala mi-a pus o graniță dură,

Am înțeles că prin scris pot să trăiesc,

Că foaia albă nu are vreo măsură.

Eu nu pot munci cum muncesc ceilalți oameni,

Dar pot să construiesc lumi dintr-un condei,

În versul meu nu ai cu cine să mă semeni,

Sunt liber printre gânduri și demonii mei.

Scriu fiindcă foaia nu mă judecă vreodată,

Ea primește totul: și teama, și dorul,

Aici nu există boală sau judecată,

Aici eu sunt cel care își scrie viitorul.

Nu scriu pentru slavă, nici pentru averi,

Ci fiindcă e singura cale ce-mi rămâne:

Să transform în lumină durerea de ieri

Și să las o urmă din mine pe mâine.

Începi să te desprinzi 

Dar te întorci de unde ai plecat 

Vorbești, asculți, privești 

La fel cum o făceai în trecut 

Curioasă de ce urmează 

Dacă un "bună" poate deveni iar "acasă"

Și te desprinzi de ceea ce numești tu viață

Te desprinzi de trecut și ai vrea sa îți placă 

Dar nu îți place niciodată 

E un chin să vorbiți 

Când nimic nu se mai leagă 

Când sunteți doar niște străini cu amintiri 

De ce mai asculți și vorbești când știi că te doare?

Că tot ce-a fost al tău, acum e doar o inspirație 

De ce vrei să-i spui și acum ce te doare?

Când știi că mai mult ți-ar pune sare 

De ce nu uiți ce a fost și nu mergi mai departe?

Rămâi blocată în trecut..și trecutul doare

De ce speri că poate reveni la viață?

Ce a fost cândva al tău

                 .........

Speranța moare ultima

Dar știu ca-n mine 

Există monologul ăsta ce-mi amintește de ruine 

Nu mai am nici iad nici rai 

Am doar o amintire 

Și o urmă de speranță 

Că tot ce-a însemnat cândva acasă 

O să reapară

Și știu că sună a copilărie când vorbesc cu mine

Dar așa e singura modalitate 

Ce-mi amintește să merg in continuare 

Să-mi fie dor și să mă doară 

Dar să nu mă întorc,la tot ce-a fost "acasă"