Îmbrățișarea ploii

Uită-mă tu!..că eu nu pot

Cu dor in suflet mi te port

C-am încercat a te uita

Și mintea e-n război cu inima.

Uită-mă tu!..cắ eu nu pot

Din inima să mi te scot

Am încercat să mi te smulg din ea

Si-acum mai tare-o doare lipsa ta.

Eu n-o sa po..Uita-ma tu!

Și nicicând sa nu-ti aminteşti

Ca ai fost cel ce-ai spus nu

Unui final, îmbrățișați, ca in povesti.

P.S

în lacrimi tot astept uitarea

Poate-ntr-o zi ma va gasi

Să mi te ia de pe cărarea

Povești noastre atât de gri..

Azi poezia îmi este fericită,

Ieri mi-a ieșit atât de tristă

Mâine nu știu cum va mai fi

Ce amintiri în poezie voi jertfi....

Ieri poezia a sunat a ploaie

Azi printre rânduri stă un soare

Uneori versul se naște adorabil

Alteori pare că-i meteosensibil...

Ieri poezia mi-a fost ca un drog

Azi pare că-mi este un antidot

Ce curge prin artere și vene

Precum vinul, la imbuteliere...

Azi poezia îmi umple paharul

Ieri mi-a revărsat tot amarul

Maine-ar vrea să te aducă lângă mine

Sa reluăm ce n-am lăsat, frumos, să se termine...

Cum ar fi inima fără iubire,

Cum ar fi sufletul fără împlinire?

Ce am fi noi fără speranță, 

La ivirea zorilor de dimineață?

Cum ar fi succesul fără muncă, 

Trecutul fără o rană adâncă? 

Cum ar fi fericirea fără lacrimi,

Și-o dragoste fără de patimi?...

Cum ar fi viața fără durere

Sau lacrimile vărsate în tăcere,

Ce-ți dau putere a doua zi

Chiar dacă plângi in nopți târzii?

Cum ar fi liniștea fără putere

Sau timpul fără mângâiere? 

Cum ar fi un trecut fără regrete

Sau o inimă fară secrete?...

Cum ar fi gândul fără teamă 

Sau cuvântul fără legământ...

Cum ar fi zilele fără lumină 

Și cerul fără lună nopți la rând?

Cum ar fi viitorul fără de speranță 

Sau visul fără fantezie?

Cum ar fi culoarea fără o nuanță 

Sau versul fără poezie?

Azi m-am trezit in fața ochilor

Cu a ta privire, dintr-o poza trimisă candva

Intr-o seara de vară, în amurgul zorilor

Când te-am întrebat ce sunt în viata ta...

Răspunsul ti-a fost atât de jucăuș...ghidus,

"Dragostea vieții mele"....

Declarație ce-a îndulcit un apus

Azi doar un vers în poeziile mele.

Stiam că nu-s... dar m-a făcut sa cred

In acel "stai liniștită, o să fim!"

Și chiar de timpul peste noi va trece

Sa te-a amintesc mereu prin al tău vin...

Tin minte ca ti-am spus cât de frumos poți fi

Și îmi doream să mi te simt in brațe 

Și mi-am pus în pahar dulcele tău vin

Și dorul s-a mai potolit, gustând  a ta creație.

Și îmi e dor de tine în fiecare clipă 

De parcă zici că am fost blestemată 

Îmi ești chemarea mea tăcută 

Urletul meu, din inima-mi rănită.

Și îmi e dor de sufletul îmi spintec

Și nu mai știu cum să mă vindec

O-mbrățisare mi-ar prinde-atat de bine

Tăcerea însă te ține departe de mine

Mi-e dor de tine pentru totdeauna 

Lipsa ta știu... mă va măcina întruna 

Lipsă aducătoare de neputință si durere

Ce-mi fac sufletul și gândul să sufere...

Și iar mi-e dor și azi, dor imi va fi și mâine

Si-s toată un amestec de emoții 

Teamă, zâmbete, tristețe, uimire...

Și mă sufoc... din cauza intensității...

Mă simt ciudat... nu vreau decât să dispar

Din viața asta... să uit tot ce-i legat de tine

Tot ce mi-ai spus, m-a epuizat moral

M-a lăsat fără chef de nimic și de nimeni.

Tot încercând să mă complac, să tac

Tot așteptând orice cu nerăbdare 

Mă tot distrug mai mult și cad

Și mă îndepărtez mai mult de soare.

Aș vrea doar... în uitare să cobor

Dar dorul încă mai caută umbra ta

... de câte încerc să uit mi-e dor,

De câte n-am putut uita...

Sa cad adânc aș vrea-n paharul plin

În parfumu-i dulce privirea tăioasă să-ți pierd

Atingerea să-ți simt in orice strop de vin

Sa uit c-o vreme am respirat c-un suflet defect.

Să cad să pot să spulber tăcerea grea 

Ca un Phoenix să renasc din cenușă și fum

Dar te întorci mereu ca un parfum

Din tot ce-am iubit si n-am putut uita...

Să cad, să mă ridic, să dispar din calea ta

Să nu-mi mai pun nicicând vreo întrebare 

Sunt rezultatul a tot ce m-a rănit cândva 

Creația unor tăceri apăsătoare....

Fără miere, unde să merg, încotro s-o iau?

Dragă bunică, dragă, ții minte câtă mai mâncam?!

Fără miere dulce, așa cum o făceai demult,

Cum să trăiesc acum, niciun zumzet nu mai aud...

În borcanul de pe masă, văd doar o urmă ștearsă,

Cândva era bine pitit; acum e gol și risipit,

«Și bolile trec totuși cândva, nu-i semn de piază rea»,

Cum obișnuiai să crezi; zile întregi să-istorisești...

Dragă albinuța mea, am rămas singure noi două,

Două povețe ce se scald' cu greu pe-un pat de rouă,

Ce pentru mine era cândva dimineață,

Pentru tine acum e doar un ciob dintr-o faianță...

Și-n zilele mele bune când vreau să te-ntreb ceva,

Sper că-mi vei răspunde bătând încet cu aripa...

Și bățul de chibrit pe care obișnuiai să stai s-a rupt,

Să nu-ți pară rău de mine; și eu voi pleca curând din stup...

Fără miere, unde să plec, ce să fac?

Dragă bunică, dragă, cum să fac să mă împac?!

Fără nimeni în jur, fără roiul de-altădată,

Acum e prea pustiu; aici nu mai sunt «acasă»...

"În grădina muzeului 

Scaune goale 

statuile s- au întors 

în celălalt muzeu."

Sărutul -piatră de mormânt,

înfruntând 

durerea și vremurile.

Plouă de secole-n orasul pustiu, 

O ploaie de smoală, grea, monotonă

Suntem captivi într-un sicriu de aramă,

Sub cerul ce pare o rece coroană.

Aud cum se sfărâmă frunzele-n noroi 

Un sunet de oase, un fosnet barbar

 În casele mute, doar umbre de noi, 

Trăim un sfârsit fără niciun altar.

E ploaie de plumb peste parcul cel gol,

lar plânsul fântânii e-un vaiet prelung 

S-a stins orice urmă de aur sau sol, 

Și brațele mele spre nicăieri nu ajung.

E-o toamnă eternă... un delir cromatic,

Doar negru și gri pe geamul murdar,

Inima bate un ritm astmatic, 

In acest imens si ud, zadarnic calvar.

Ani, zile, săptămâni
Nu mai știu să le adun
Respir din ce în ce mai greu
Libertatea în plămâni

Timpul se consumă
Balanța stă-nclinată
Eu sunt blestemată...

Iadul are flăcări roșii
Vrea să mă înghită
Dar eu am flăcări albastre
Și îl ard înapoi

Tot ce știu pe lumea asta
E că nu o înțeleg
Timpul pare linie
Dar dacă-i cerc, nu neg

Iar timpul el tot se consumă
Balanța e tot înclinată
Eu sunt tot blestemată...

Blestemul îmi e dat
De propria-mi existență
Mortalitatea mea
E scrisă fără esență

Prezentul e tot ce am
Dar și el e acum trecut
Am 20 de ani
Simt că nu mai e mult

O dau în superstiții
Bat lemnul de trei ori
Vreau să trăiesc etern
Până o să mor

Timpul se consumă
Balanța stă-nclinată
Eu sunt...

Suferinzi, murim toți
Milă seacă, trecătoare
Condamnați, de inimi hoți
Plutind, o infinită mare

Valuri cugetă-nsetate
Tulburi ape, se încheagă
Și-nauntru înghețate
Singuri stropi, în apă neagră

Mințind, căci e onest
Simțind, căci suntem orbi
Sub formă de protest
Și rămânem totuși robi

Să te naști, sicriu fiind
Cu tristeți în inimi brute
Plângi cu trup, zâmbind
Cu ale noastre fețe, mute

Să-ți strângi iadul între mâini
Să-l privești ca pe un dor
Și să poți să nu te mânii
Când îi strigi un ajutor

Incleștând din dinți rubini
Sângerânzi de carne crudă
Sa-ți simt buzele străine
Să-ți simt silueta nudă

Al meu cimitir de zile
Îngropate-adânc credințe
De-ale vieții, legi fragile
Ce zdrobesc sărmane ființe

E atât de frumos și atât de incredibil,

Ar fi un loc miraculos chiar și în cele mai întunecate vise,

Acel loc Timeos , al cărui nume se rostise 

Atunci când s-a decis crearea unui loc mai tainic decât prima eclipsă.

Când ai fost mai slab el a decis să-ți dea putere,

Da a fost dificil, dar ai trecut cu bine peste ele

Însăși prin a sa existență reprezintă o adevărată provocare

A dus o luptă cu soarele pentru a-și obține splendoarea.

Alături de bătrânul Bîc și căile spre marea capitală,

Adăpostit sub umbra vechiului deal, pare un mit rupt din vechea Eladă,

Între cele trei izvoare ce îi vor ocroti destinul,

Rădăcinile de viță de vie îi croiesc o postură divină.

Nu-l lăsa subestimat căzând într-o iluzie optică,

Ai încredere-n el , un mister la fel ca cea coptică,

E atât de frumos și atât de incredibil

Acel loc Timeos - un tărâ

m ireductibil.