Poeme din suflet pentru suflete

De ce îți dai bucățile frânte din tine pentru cei ce te folosesc?

S-au gândit oare că tu prin ei ai respirat cândva?

Ai grija de toți și uiți de tine deși… să nu uiți prin ei trăiești și TU!

Unii prin bunătate trăiesc,alții prin răul dobândit 

Rănile nu le uiți dar te duci cu ele prin lume să-ți vindeci inima.

Totuşi o întrebare aş mai avea...

De  ce mă simt atât de straină , acum în patul altcuiva?

Nu-mi uita te rog vreodată glasul,

Nu-mi strivi iar inima cu tot pasul,

Ne-am înecat lacrimile-n în tot oceannul,

Traversăm si iar traversăm prin alţi

oameni, pân ni-i se umple total vasul.

Ţine-mă în braţe până devenim nemuritori,

Ţine-mă o eternitate până zori

Ţine-mă de mână astfel fără tine mor;

Te-ai pierdut pe drumuri înalte,

Văd că oriunde mergi, bucăți din tine lași

Celelalte iubiri vor aștepta să tresalte,

Prinzându-le după multe frângeri de inimă;

Ei rănindu-te, te-ndepărtezi cu mici pași

Ne-am lăsat să ne vindecăm prin lumina minimă.

Te-ai plimbat printre ale mele cicatrici,

Aș face o injecție intravenoasă să te uit

Ai trece prin inima ta să-ți vezi acele frici?

Dar pare că trebuie să trăim cu ceea ce s-a mistuit.

Sunt fericit că pot a iubi. Sunt fericit să pot cuprinde în ochii mei orbi, frumuseți nesfîrșite crezute de basm și găsite. Cu vîntul în față, furtună în urmă, chemările-ascunse mă împing înainte și caut cu ochii făptura din zare ce tot îmi apare – năluca rămasă în depărtare.

Suntem făpturi zămislite în pîntecul Infinitului, ca dintr-un foc de paie din care scîntei ce scapără necontenit, strălucesc doar pentru o clipă.

Cîte scîntei străbat într-o viață prin spațiul ce noi îl atingem?! Ce e căldura ce ne înconjoară și arde subtil pe sub streașina casei ce ne e și școală?

Cu ochii deschiși, cu brațele-ntinse, suntem orbi și fără de mîini. Vrem să pășim, dar făr-de picioare, într-o realitate ce ne-o impunem în lipsa grădinii ce ne-o dorim, amețiți în minciuna ce ne-o rostim mereu și fără-ncetare. Construim realități, pe ruinele celor deja existente, și sperăm că ziua de mîine ne va aduce scăparea. Căutăm în absență, săpăm în cuvintele gurilor mute și gîndurilor tot mai tăcute, dar ne e teamă de adevărul ce bate mereu prin a noastră ființă. Trăim prin emoții, suntem noi înșine mănunchi de emoții.

Vibrăm, pulsăm, emitem lumină, continuu, mereu ca într-un dans – dansul Divin. Dar ne e frică, mereu ne e frică, și ardem mereu în pustiu. Ne agățăm mereu de un lujer, poate vom face chiar un mănunchi. Și tragem de el cu arzătoare sete de a avea, cuceri și înrobire. Totul ne pare să fie un joc și tîrziu absolutul ne vine. Trăind în umbra propriului nostru imperiu, mereu vom fi în căutare, uitînd ce suntem și că totul e doar o visare. Lumini îngenuncheate de propriul nostru abuz, cerșim cu neîncetare, sperînd că Firul Vieții ne vascoate Florile Fericirii în cale.

Mereu suntem seduși de ceea ce nu există dar vrem să avem și trăim în iluzii că merităm, că suntem mai buni, dar toți suntem niște nebuni în vîrtejul unui joc de șah. Ne credem regi și regine, făuritori de mari strategii, dar suntem doar făpturi de Lumină, călători dintr-un Întreg.

Trăim să simțim, visăm că trăim și într-un cerc ne regăsim. Nu prea înțelegem culorile ce ni se înșiră dar, cu nădejde, zîmbim. și, pas dupa pas, și încă unul, ne adunăm nisipu-n clepsidră. Nădejdea, ce ne-o purtăm cu grijă în palme, o-nchidem timid, adînc și departe de ochii lumii. Ne naștem în explozii de Stele, în focul etern al cunoașterii și primele gînduri ne sunt ancorate în prima sclipire de reîntregire. Dogme, credinți, povești și legende, ne mînă continuu spre același final: punctul de nou început, o transformare respinsă-n minciuna și-ascunsă în lăcomie. Cutia Pandorei, mărul Genezei, legende de început, aluat plămădit, Suflarea Divină, Big-Bangul creației noastre – iluzii ce le adunăm zi de zi cu speranța clipei de cer senin și albastru.

cu cât ne depărtăm-

spre stânga,

de centrul creației divine,

valorile umane-și schimbă structura,

modificând genomul,

inversând sensul

forțelor de progres spiritual.

un copil.

mi-a spus că numerele negative

nu-s simpatice.

Ea picta doar în nuanțe triste ,

Și poezii doar sumbre scria ,

Se ascundea mereu printre umbre ,

În a sa inimă se ascundea .

Prietenii , străini îi deveneau ,

Căci toți din jur înșeală.

Ea zâmbetul , păcat îl considera,

Iar lacrimile cea ce o salva.

Cu vopsele gri picta ,

Iar în mâini ,pensula îi tremura .

La culori mai deschise visa ,

Și în viața și pe pânză.

Aș vrea să fiu o mică zână

Cu aripi doar de catifea

De care umbra răului

Sa nu se poată bucura

Aș vrea să fiu o stea pe cer

Să luminez în dar o noapte

Cu luna să mă tânguiesc

Stingând durerea în șoapte

Aș vrea fiu un vânt de iarnă

Al cărui vuiet te înspăimântă

Să rup tăcerea dimineții

Prin multe crengi ce se agită

Aș vrea sa fiu…chiar eu

Fără fantasme și povești

Să pun o pată de culoare

Acolo unde nu te vezi.

Prietenii mei s-au risipit prin lume,

Mai știu câte ceva, și-i țin lângă mine,

Aduc trecutul ceva mai aproape

Mă fură gândul, ca valul pe ape...

Nu aveți cum ști, cât de des vă pomenesc,

Acel trecut, cu voi alături mi-l doresc,

Zilele posace, le pot trimite, undeva 

Nu cred că le mai dorește cineva.

Pot să vă chem, oare fac bine?

 Atâtea rele noi, se bulucesc în lume,

Veniți, dragii mei, pe meleagurile noastre

Veniți din risipire, la casele voastre.

într-un inel de ape rotitoare

stă ghemuită fericirea-

oglindire subiectivă

a propriei dorințe.

pentru mulți,

fericirea e sinonimă cu împlinirea,

umplerea hambarelor cu bogății.

moartea dușmanilor...

ne deplasăm amnezici

pe  drumul  separării....