Ispite
nu-ți vine să crezi că exiști în afara memoriei tale
că joci un rol principal într-o piesă de teatru stradal
cu statui vivante
(asemenea orgoliilor noastre!)
nici vorbă să te regăsești în jocul acesta infantil
care atrage cel mult zâmbete
îți simți sufletul ruginit
scârțâind ca o ușă nedeschisă de mult
prins la mijloc
exclus
neavând la îndemână alt mijloc de comparație decât mintea
adică tot mintea
cea care afirmă și neagă în același timp
complicând totul
denaturând totul
cu ani în urmă
am văzut um om sărutând o piatră
„ aceasta e singura mea certitudine!”
mi-a răspuns
„fericit e cel care se poate feri de ispitele minții!”…
Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: aurel_contu
Data postării: 18 martie 2019
Vizualizări: 1820
Poezii din aceiaşi categorie
Ambrozia
Ambrozia
Din nectarul florilor, miere dulce se adună,
Strugurii zemoși, vin roșu ne dăruiesc.
Apa de trandafiri, parfumul îl împrumută,
Ambrozia zeilor, o minune se naște.
Migdale crude, stafide dulci se adaugă,
Scorțișoară și nucșoară, arome ce ne cheamă.
Pe foc mic se fierbe, o poțiune magică,
Gustul ambroziei, o simfonie mistică.
Rece se servește, într-un pahar de cristal,
Aroma sa te cuprinde, ca un val.
Nemurire și putere, zeilor le dădea,
Oamenilor le oferă, o clipă de speranță.
Ambrozia, hrana zeilor, un elixir miraculos,
Un gust divin, un parfum delicios.
O poveste veche, o legendă vie,
Ce ne duce cu gândul la Olimp, la nemurire.
Durerea de tată
Știu tată că nu m-auzi..
Că ești trist si-ndepartat..
Totusi,tată in zori de zi,
Sa ști ca eu nu te-am uitat.
Mă uit tată la copii,
Cum se joaca cu părinții
Cum zâmbesc si sunt iubiți
Tu tată,nu ești aici..
Ma doare tată,dorul tău
Ma doare ca nu m-auzi
Tată,si eu sunt copilul tău,
Dar tu,nu vrei să m-auzi..
Eu tată,am obosit..
Să te scriu și să te caut..
Aștept tată,un răspuns,
Chiar dacă nu e de ajuns.
Eu sunt
Eu sunt în trecere prin lume,
Nu-mi amintesc de unde vin,
Rup pașii mei, mă las de lume,
Și merg desculță, fără chin.
Eu sunt o clipă printre voi,
Îmi scutur sufletul prin vise,
Sunt vântul blând printre nevoi,
În cartea mea de doruri scrise.
Eu sunt pe chipul mamei blânde,
Fără de școală și de rost,
Și-ajung la Dumnezeu oriunde
Când iau iubire drept adăpost.
Merg braț la braț cu-al timpului mers,
Și iert de-am rătăcit cărare,
De-am pus o umbră-n univers,
Pe vreun destin sau pe o floare.
Eu am venit pe drumul greu,
În lumea asta zbuciumată,
Și par că duc un vis mereu,
Dar nimeni nu mă mai așteaptă.
Scriu vorba simplă, cum mi-e dat,
Cu mâini ce vin din lut curat,
Sub unghii port pământ bogat,
Dar inima, mi-e de păcat.
Eu sunt o trecătoare-n zi,
E drumul aspru, nu-i de mine,
Căci merg desculță printre spini,
Cu sufletul… senin din mine.
Doar poemele - I
Culeg din litere boante
călărite prin facere,
îi spun maşinii
că eu sunt Omul,
rebus de semne,
noapte de funcţii,
ard amprentele,
inundă biţii,
matrice în matrice,
fereastră dreptunghiulară,
scuipă cu negru,
alungă lumina,
cuget sinusoidal,
mulţime de cifre
pierdute-n zerouri
curg prin tăblie,
unul simbolic,
stare supremă,
aprinde zvâcnirea albastră
de serviciu.
Doar poemele
se nasc în vecinătăţi
cu frontiere tremurânde
de dorul infinitului,
caută rime
în podul uitărilor
zăvorâte,
bat ritmul
în urmele strivite
de paşii dansului.
Ele, poemele,
aştern hârtia
sub vârfuri schiloade
de sentimente.
Recitaluri - SINGURĂTATE
Ador amurgul ce se lasă,
Mă simt vrăjită de-ale tale șoapte,
Mi-e inima din ce în ce tot mai pustie
Vreau să te visez o-ntreagă veșnicie.
Te iubesc și vreau să te am alături
În nopțile reci aș vrea ca să te am;
Mi-ai fost mereu tot mai aproape
Deci nu vreau ca să mai pleci.
Tot ce e în jur... este al meu,
De la pământ până la cer.
Vreau să fiu singură în nopțile senine
Iubită....de întrega lună plină.
O dulce decembrie
Dulce decembrie, plin de amărăciune
de ce îmi rănești copilul din mine
Ce te visa un an întreg,
ce te ruga să nu mai pleci.
Râmăi acum, o dulce decembrie
un vis amar, ce subtil
Mă amăgești, și mă cuprinzi
într-o strânsoare ce mă sufocă.
Ai venit în plin moment
de goliciune în a mea inima
Jelindu-mi copilul, ce odată a fost
viu și fericit în acest moment.
Ceea ce aduci tu nu e fericire,
e un oribil viscol, plin de amar și regrete
de vise devenite coșmaruri
Și de momente în închisori pe viața.
Mă crezi când iți spun că te urâsc
Aș da și viața de doi bani a mea
să pleci de tot, să nu mai revii,
Dar tot în zadar ar fi sacrificiul meu.
Rămâi atunci în pereții goi ai trupului meu,
lângă un suflet reanimat de prea multe ori
privind prin ochii de gheață,
al unui corp parăsit de speranță.
Ambrozia
Ambrozia
Din nectarul florilor, miere dulce se adună,
Strugurii zemoși, vin roșu ne dăruiesc.
Apa de trandafiri, parfumul îl împrumută,
Ambrozia zeilor, o minune se naște.
Migdale crude, stafide dulci se adaugă,
Scorțișoară și nucșoară, arome ce ne cheamă.
Pe foc mic se fierbe, o poțiune magică,
Gustul ambroziei, o simfonie mistică.
Rece se servește, într-un pahar de cristal,
Aroma sa te cuprinde, ca un val.
Nemurire și putere, zeilor le dădea,
Oamenilor le oferă, o clipă de speranță.
Ambrozia, hrana zeilor, un elixir miraculos,
Un gust divin, un parfum delicios.
O poveste veche, o legendă vie,
Ce ne duce cu gândul la Olimp, la nemurire.
Durerea de tată
Știu tată că nu m-auzi..
Că ești trist si-ndepartat..
Totusi,tată in zori de zi,
Sa ști ca eu nu te-am uitat.
Mă uit tată la copii,
Cum se joaca cu părinții
Cum zâmbesc si sunt iubiți
Tu tată,nu ești aici..
Ma doare tată,dorul tău
Ma doare ca nu m-auzi
Tată,si eu sunt copilul tău,
Dar tu,nu vrei să m-auzi..
Eu tată,am obosit..
Să te scriu și să te caut..
Aștept tată,un răspuns,
Chiar dacă nu e de ajuns.
Eu sunt
Eu sunt în trecere prin lume,
Nu-mi amintesc de unde vin,
Rup pașii mei, mă las de lume,
Și merg desculță, fără chin.
Eu sunt o clipă printre voi,
Îmi scutur sufletul prin vise,
Sunt vântul blând printre nevoi,
În cartea mea de doruri scrise.
Eu sunt pe chipul mamei blânde,
Fără de școală și de rost,
Și-ajung la Dumnezeu oriunde
Când iau iubire drept adăpost.
Merg braț la braț cu-al timpului mers,
Și iert de-am rătăcit cărare,
De-am pus o umbră-n univers,
Pe vreun destin sau pe o floare.
Eu am venit pe drumul greu,
În lumea asta zbuciumată,
Și par că duc un vis mereu,
Dar nimeni nu mă mai așteaptă.
Scriu vorba simplă, cum mi-e dat,
Cu mâini ce vin din lut curat,
Sub unghii port pământ bogat,
Dar inima, mi-e de păcat.
Eu sunt o trecătoare-n zi,
E drumul aspru, nu-i de mine,
Căci merg desculță printre spini,
Cu sufletul… senin din mine.
Doar poemele - I
Culeg din litere boante
călărite prin facere,
îi spun maşinii
că eu sunt Omul,
rebus de semne,
noapte de funcţii,
ard amprentele,
inundă biţii,
matrice în matrice,
fereastră dreptunghiulară,
scuipă cu negru,
alungă lumina,
cuget sinusoidal,
mulţime de cifre
pierdute-n zerouri
curg prin tăblie,
unul simbolic,
stare supremă,
aprinde zvâcnirea albastră
de serviciu.
Doar poemele
se nasc în vecinătăţi
cu frontiere tremurânde
de dorul infinitului,
caută rime
în podul uitărilor
zăvorâte,
bat ritmul
în urmele strivite
de paşii dansului.
Ele, poemele,
aştern hârtia
sub vârfuri schiloade
de sentimente.
Recitaluri - SINGURĂTATE
Ador amurgul ce se lasă,
Mă simt vrăjită de-ale tale șoapte,
Mi-e inima din ce în ce tot mai pustie
Vreau să te visez o-ntreagă veșnicie.
Te iubesc și vreau să te am alături
În nopțile reci aș vrea ca să te am;
Mi-ai fost mereu tot mai aproape
Deci nu vreau ca să mai pleci.
Tot ce e în jur... este al meu,
De la pământ până la cer.
Vreau să fiu singură în nopțile senine
Iubită....de întrega lună plină.
O dulce decembrie
Dulce decembrie, plin de amărăciune
de ce îmi rănești copilul din mine
Ce te visa un an întreg,
ce te ruga să nu mai pleci.
Râmăi acum, o dulce decembrie
un vis amar, ce subtil
Mă amăgești, și mă cuprinzi
într-o strânsoare ce mă sufocă.
Ai venit în plin moment
de goliciune în a mea inima
Jelindu-mi copilul, ce odată a fost
viu și fericit în acest moment.
Ceea ce aduci tu nu e fericire,
e un oribil viscol, plin de amar și regrete
de vise devenite coșmaruri
Și de momente în închisori pe viața.
Mă crezi când iți spun că te urâsc
Aș da și viața de doi bani a mea
să pleci de tot, să nu mai revii,
Dar tot în zadar ar fi sacrificiul meu.
Rămâi atunci în pereții goi ai trupului meu,
lângă un suflet reanimat de prea multe ori
privind prin ochii de gheață,
al unui corp parăsit de speranță.
Alte poezii ale autorului
Tabieturi
omuleţi verzi (împiedicaţi, neînvăţaţi să mearagă!)
se strecuraseră aseară târziu la mine-n pat
şi până să-mi dau seama mă-ntinseră pe-o targă
iar unul se-apucase de tăiat.
priveam de sus (parcă aveam vedenii!)
cum îmi scoteau afară totul şi m-aruncau la lei
cum îmi puneau în locul celor scoase alte drăcovenii
și cum în loc de sânge îmi perfuzau ulei.
într-un sfârşit m-au adunat în fostele tipare
(în cele-n care fusesem-nainte să adorm)
doar că de-atunci dau fuga tot mai des în Ursa Mare
şi nu-mi mai beau cafeaua decât în Capricorn
Repere
m-am bucurat de fiecare zi apărută în viața mea
încercam de fiecare dată sentimentul pe care-l ai când te întâlnești cu o femeie
rațiunea de a fi aduna cele mai frumoase flori ale dimineții
și le punea în glastră
fiecare zi cu florile ei minunate de colț
fiecare floare cu picătura ei strălucitoare de rouă
așteptam pitit în întunericul nopții
prima rază de Soare neumblată de pașii luceafărului de ziuă
nici măcar de ochii tăi apucători
riscând să te supăr
dar tu ai râs
am fost un egoist incorigibil
m-am strecurat cu viclenie printre oameni și lucruri
am idolatrizat zeii păgâni
am dezgropat morții
iar morții dezgropați au zâmbit
„aproape că uitasem cum răsare Soarele”
devenisem dușmanul de moarte al dimineților tulburi
fără orizont și speranță
al norilor cumulus
care aduceau ploaia
al trecătorilor solitari
rătăciți printre gânduri
.
nu mă gândisem nicio clipă până atunci
că începeam
de fapt
să-mi pierd sufletul
.
ultima mea privire
înghețată în infinitul oglinzii
luase
probabil
demult
chipul schimonosit al păcatului…
Sacrificii
mi-e frică să merg noaptea prin viață
să bâjbâi
să nu-mi mai găsesc punctele cardinale
scara de bloc
cheia de la ușa iubitei
care mă ține de vreo trei zile flotant
noaptea toate blocurile se aseamănă între ele
mai bine rămân alături de ea
lipit de spatele ei ondulat în formă de S
ca o curbă extrem de periculoasă în drum
cu ochii deschiși
așteptând să se-ntoarcă spre mine
nu fără emoție
pentru că uneori se transformă într-o văduvă neagră
într-o femei vampir
știu că mă va devora până în zori
dar nu mi-e teamă
îi cer doar să nu mă rănească prea mult
nu-mi place să sufăr
să asist la propria moarte
să-mi văd sângele țâșnind spre cer ca apa fierbinte dintr-un gheizer
să văd cum îmi sparge toate oasele între fălci
cum mă înghite bucată cu bucată
cum îmi scuipă părțile necomestibile
oribil
dar ce nu face un bărbat pentru o clipă de dragoste…
Stupoare
pesemne că anestezistul acela bărbos
(duhnind a Rasputin Vodka 1 Liter 70% volume!)
nu-i administrase doza ideală
de anestezic
se mai întâmplă
(arătaţi-mi omul perfect şi-mi scot pălăria!)
dar puteau să existe şi alte cauze
independente de alcoolemia anestezistului
căci omul urla ca din gură de şarpe
încă nu ţi-am scos nimic, îl dojeneşte chirurgul
chestia asta mişcătoare te doare
- mă doare
dar asta
- şi asta
Eli, Eli, lama sabahtani -
O.K
deschidem Cutia Pandorii
numai încetează pentru Dumnezeu
cu ţipătele astea
iar voi ce vă uitaţi ca proastele
adrenalină!!!
asistentele levitează
perfuziile clocotesc în flacoane
pulsul atinge cote inimaginabile
cad monitoarele
dispare durerea
doctorul îşi şterge transpiraţia de pe frunte
„să fiu al dracului, murmură sufletul
de pe margine geamului,
am rămas singur”
Definiție
„neliniștite păsări luând cu asalt norii”
semnează artistul într-un colț al pânzei
și-aruncă plictisit pen***cenzure***
desenase imaginea unei păsări necunoscute
din memorie
o văzuse cândva suprapunându-se peste imaginea norilor
și-o asociase cu sandwich-ul pe care tocmai îl mâncase
la micul dejun
fără prea multă tragere de inimă
fiindcă se alese cu o senzație supărătoare de insațietate
cum naiba să asociezi o pasăre cu o bucată de carne
între două felii de pâine
și să pretinzi că aceasta este o operă de creație plastică
cineva
desigur
va descifra imaginea într-o cheie proprie
neînțeleasă de nimeni
altcineva te va propune la Premiul Nobel pentru pictură naivă
iar tu
artistul flămând
care știi adevărul
vei ridica contrariat din umeri
până la urmă aceasta e arta…
Doctor Faustus
Unii oameni fac tot felul de pacte între ei, unele mai ciudate decât altele, seduși de tentația voluptoasă a ieșirii din rând, a repoziționări lor în raport cu ordinea universală, de exemplu, dintr-o perspectivă îngustă, de cele mai multe ori malefică. Doctorul Valeriu Mănăilă pactizase în forul său interior cu Diavolul, înlăturând posibilitatea unor complicații de natură umană, care, epistemologic vorbind, nu puteau fi sesizate aprioric și, prin urmare, nici înlăturate. Hotărâse ca până la cincizeci de ani să pună deoparte două-trei milioane de dolari, apoi să iasă la pensie. Duhul rău îl înghiontise să-și încropească, mai întâi, in cabinet particular, propietate personală, unde să-și trimită pacienții operați sau în curs de operare în cu totul alt loc, la spitalul de stat. Orice operație presupunea o perioadă de urmărire, prescriere de medicamente și de tratamente, iar serviciile acestea îi aduceau o grămadă de bani, pe lângă tariful standard de supraviețuire. Planul său era bun, dar mai avea nevoie de-o componentă strategică, constând în cultivarea unor relații de influență, care să-l apere de răutatea și de invidia semenilor. Fiind un chirurg renumit, deținea un portofoliu de pacienți, în așteptare, impresionant, printre care se numărau judecători, procurori, polițiști, avocați, oameni de presă, bancheri, miniștri, colegi medici sau asistenți. Ordonase lista după planul său în așa fel încât în mai puțin de un an rezolvase o mare parte dintre ei, pe gratis, tariful de supraviețuire rămânând valabil doar pentru „amărășteni”. Sintagma „ îți rămân dator”, venită din partea unor asemenea personaje, indica atingerea unui nivel de protecție și de control fără precedent. Practic, la nivel local, toate instituțiile erau la picioarele sale, iar la nivel central, dispunea de conexiuni extrem de puternice, capabile să înăbușe din start orice fel de amenințare. Aflase în timp real despre ancheta Parchetului, care-l viza direct, dar și despre autorii denunțurilor, și acționase în consecință. Timp de zece ani își văzuse liniștit de afacerile sale necurate, patronate de protectorul său întunecat, până în ziua aceea fatidică, de marți, când respectabilul Costică Rogoz intrase în operație și nu mai ieșise de acolo.
Costică Rogoz era un cunoscut producător de mezeluri, septuagenar, căstorit cu o femeie mult mai tânără de cât dânsul, pe nume Cristina, care de multe ori era confundată cu fiica acestuia. Dacă viața fusese extrem de generoasă cu el în privința banilor și afacerilor, cu sănătatea se arătase mai puțin darnică, procopsindu-l cu toate bolile posibile, încât era de mirare că trăise atât.
Mănăilă o primise în cabinetul său din spital fără să pară prea încântat, rezumându-se la o scurtă strângere de mână.
- Să știi că-mi pare foarte rău, îi spuse el, nu intervenția mea l-a doborât, ci complicațiile survenite postoperatoriu!
- Dar ne-ați asigurat că nu că nu vor apărea complicații! îi reaminti femeia iritată.
Când ne-ați spus, de fapt, adevărul, domnule doctor!
Mănăilă o privise strâmb, pe deasupra ochelarilor.
- Analizele se încadrau în parametrii optimi, doamnă, iar operațiile se fac în baza acestor analize. Nu sunt, totuși, Dumnezeu!
- Dar banii i-ați luat ca și când ați fi fost!
- Nu cred că ești d-ta cea mai în măsură să apreciezi munca mea!
- Nu, dar rezultatele vorbesc de la sine! Eu v-am plătit ca să-l salvați, nu ca să-l omorâți! Ar trebui să-mi dați banii înapoi!
- Despre ce bani vorbești? se miră el, ridicându-se în picioare. E a doua sau a treia oară când te văd!
- Vorbesc despre cei o sută de mii de dolari pe care vi i-am dat cu mâna mea!
- Aiurezi, femeie!
- În bacnote de o sută! adăugase ea hotărât. Să știți că mi-am notat toate seriile! Vă previn că mă duc la Parchet!
- N-ai fi prima! Nici nu-ți închipui cât de mare este grădina lui Dumnezeu!
Procurorul, un fost pacient al doctorului Mănăilă, o invită să ia loc. Răsfoi încă o dată dosarul depus de femeie și clătină din cap.
- Îmi pare rău, doamnă, începu el, „probele”depuse de dvs. nu se susțin! Ziceți că i-ați dat o sută de mii de dolari, indicați și seriile bancnotelor, însă nu aveți pe nimeni care să confirme! Este cuvântul dvs. împotriva cuvântului lui! Mai mult, recunoașterea de dare de mită nu vă profită deloc, fiindcă aș putea să vă arestez imediat. Darea de mită este la fel de gravă ca și primirea de mită! În altă ordine de idei, n-aveți probe credibile din care să reiasă că a existat o condiționare, pe de o parte, sau că doctorul v-a obligat să mergeți la clinica sa particulară, nefiid niciun act de internare a soțului dvs. în spital anterior datei internării în clinică! Dacă vă ajută cu ceva, vă mărturisesc că mie nu mi-a cerut bani sau alte foloase necuvenite, lucru întărit și de alți pacienți ai săi. El înțelege drama prin care treceți, dar nu mai este dispus să accepte asemenea acuzații, motiv pentru care a depus o plângere împotriva dvs., acuzându-vă de mărturie mincinoasă.
Femeia rămase cu gura căscată.
- A făcut el asta?
- Da, și îl înțeleg. Indiferent de ce parte este adevărul,, hotărârea a fost a dvs.!
- În fața morții, domnule procuror, nu prea ai de ales!
- Probabil, ca om pot să înțeleg, dar ca magistrat, nu!
- Si ce-o să-mi faceți?
Procurorul își lăsă privirea în jos încurcat.
- Stiu și eu, zise, cred că am să vă arestez pentru treizeci de zile, apoi am să trimit dosarul la instanță!
Cristina Rogoz simți un fior prin șira spinării când auzi ușa deschizându-se.
Tabieturi
omuleţi verzi (împiedicaţi, neînvăţaţi să mearagă!)
se strecuraseră aseară târziu la mine-n pat
şi până să-mi dau seama mă-ntinseră pe-o targă
iar unul se-apucase de tăiat.
priveam de sus (parcă aveam vedenii!)
cum îmi scoteau afară totul şi m-aruncau la lei
cum îmi puneau în locul celor scoase alte drăcovenii
și cum în loc de sânge îmi perfuzau ulei.
într-un sfârşit m-au adunat în fostele tipare
(în cele-n care fusesem-nainte să adorm)
doar că de-atunci dau fuga tot mai des în Ursa Mare
şi nu-mi mai beau cafeaua decât în Capricorn
Repere
m-am bucurat de fiecare zi apărută în viața mea
încercam de fiecare dată sentimentul pe care-l ai când te întâlnești cu o femeie
rațiunea de a fi aduna cele mai frumoase flori ale dimineții
și le punea în glastră
fiecare zi cu florile ei minunate de colț
fiecare floare cu picătura ei strălucitoare de rouă
așteptam pitit în întunericul nopții
prima rază de Soare neumblată de pașii luceafărului de ziuă
nici măcar de ochii tăi apucători
riscând să te supăr
dar tu ai râs
am fost un egoist incorigibil
m-am strecurat cu viclenie printre oameni și lucruri
am idolatrizat zeii păgâni
am dezgropat morții
iar morții dezgropați au zâmbit
„aproape că uitasem cum răsare Soarele”
devenisem dușmanul de moarte al dimineților tulburi
fără orizont și speranță
al norilor cumulus
care aduceau ploaia
al trecătorilor solitari
rătăciți printre gânduri
.
nu mă gândisem nicio clipă până atunci
că începeam
de fapt
să-mi pierd sufletul
.
ultima mea privire
înghețată în infinitul oglinzii
luase
probabil
demult
chipul schimonosit al păcatului…
Sacrificii
mi-e frică să merg noaptea prin viață
să bâjbâi
să nu-mi mai găsesc punctele cardinale
scara de bloc
cheia de la ușa iubitei
care mă ține de vreo trei zile flotant
noaptea toate blocurile se aseamănă între ele
mai bine rămân alături de ea
lipit de spatele ei ondulat în formă de S
ca o curbă extrem de periculoasă în drum
cu ochii deschiși
așteptând să se-ntoarcă spre mine
nu fără emoție
pentru că uneori se transformă într-o văduvă neagră
într-o femei vampir
știu că mă va devora până în zori
dar nu mi-e teamă
îi cer doar să nu mă rănească prea mult
nu-mi place să sufăr
să asist la propria moarte
să-mi văd sângele țâșnind spre cer ca apa fierbinte dintr-un gheizer
să văd cum îmi sparge toate oasele între fălci
cum mă înghite bucată cu bucată
cum îmi scuipă părțile necomestibile
oribil
dar ce nu face un bărbat pentru o clipă de dragoste…
Stupoare
pesemne că anestezistul acela bărbos
(duhnind a Rasputin Vodka 1 Liter 70% volume!)
nu-i administrase doza ideală
de anestezic
se mai întâmplă
(arătaţi-mi omul perfect şi-mi scot pălăria!)
dar puteau să existe şi alte cauze
independente de alcoolemia anestezistului
căci omul urla ca din gură de şarpe
încă nu ţi-am scos nimic, îl dojeneşte chirurgul
chestia asta mişcătoare te doare
- mă doare
dar asta
- şi asta
Eli, Eli, lama sabahtani -
O.K
deschidem Cutia Pandorii
numai încetează pentru Dumnezeu
cu ţipătele astea
iar voi ce vă uitaţi ca proastele
adrenalină!!!
asistentele levitează
perfuziile clocotesc în flacoane
pulsul atinge cote inimaginabile
cad monitoarele
dispare durerea
doctorul îşi şterge transpiraţia de pe frunte
„să fiu al dracului, murmură sufletul
de pe margine geamului,
am rămas singur”
Definiție
„neliniștite păsări luând cu asalt norii”
semnează artistul într-un colț al pânzei
și-aruncă plictisit pen***cenzure***
desenase imaginea unei păsări necunoscute
din memorie
o văzuse cândva suprapunându-se peste imaginea norilor
și-o asociase cu sandwich-ul pe care tocmai îl mâncase
la micul dejun
fără prea multă tragere de inimă
fiindcă se alese cu o senzație supărătoare de insațietate
cum naiba să asociezi o pasăre cu o bucată de carne
între două felii de pâine
și să pretinzi că aceasta este o operă de creație plastică
cineva
desigur
va descifra imaginea într-o cheie proprie
neînțeleasă de nimeni
altcineva te va propune la Premiul Nobel pentru pictură naivă
iar tu
artistul flămând
care știi adevărul
vei ridica contrariat din umeri
până la urmă aceasta e arta…
Doctor Faustus
Unii oameni fac tot felul de pacte între ei, unele mai ciudate decât altele, seduși de tentația voluptoasă a ieșirii din rând, a repoziționări lor în raport cu ordinea universală, de exemplu, dintr-o perspectivă îngustă, de cele mai multe ori malefică. Doctorul Valeriu Mănăilă pactizase în forul său interior cu Diavolul, înlăturând posibilitatea unor complicații de natură umană, care, epistemologic vorbind, nu puteau fi sesizate aprioric și, prin urmare, nici înlăturate. Hotărâse ca până la cincizeci de ani să pună deoparte două-trei milioane de dolari, apoi să iasă la pensie. Duhul rău îl înghiontise să-și încropească, mai întâi, in cabinet particular, propietate personală, unde să-și trimită pacienții operați sau în curs de operare în cu totul alt loc, la spitalul de stat. Orice operație presupunea o perioadă de urmărire, prescriere de medicamente și de tratamente, iar serviciile acestea îi aduceau o grămadă de bani, pe lângă tariful standard de supraviețuire. Planul său era bun, dar mai avea nevoie de-o componentă strategică, constând în cultivarea unor relații de influență, care să-l apere de răutatea și de invidia semenilor. Fiind un chirurg renumit, deținea un portofoliu de pacienți, în așteptare, impresionant, printre care se numărau judecători, procurori, polițiști, avocați, oameni de presă, bancheri, miniștri, colegi medici sau asistenți. Ordonase lista după planul său în așa fel încât în mai puțin de un an rezolvase o mare parte dintre ei, pe gratis, tariful de supraviețuire rămânând valabil doar pentru „amărășteni”. Sintagma „ îți rămân dator”, venită din partea unor asemenea personaje, indica atingerea unui nivel de protecție și de control fără precedent. Practic, la nivel local, toate instituțiile erau la picioarele sale, iar la nivel central, dispunea de conexiuni extrem de puternice, capabile să înăbușe din start orice fel de amenințare. Aflase în timp real despre ancheta Parchetului, care-l viza direct, dar și despre autorii denunțurilor, și acționase în consecință. Timp de zece ani își văzuse liniștit de afacerile sale necurate, patronate de protectorul său întunecat, până în ziua aceea fatidică, de marți, când respectabilul Costică Rogoz intrase în operație și nu mai ieșise de acolo.
Costică Rogoz era un cunoscut producător de mezeluri, septuagenar, căstorit cu o femeie mult mai tânără de cât dânsul, pe nume Cristina, care de multe ori era confundată cu fiica acestuia. Dacă viața fusese extrem de generoasă cu el în privința banilor și afacerilor, cu sănătatea se arătase mai puțin darnică, procopsindu-l cu toate bolile posibile, încât era de mirare că trăise atât.
Mănăilă o primise în cabinetul său din spital fără să pară prea încântat, rezumându-se la o scurtă strângere de mână.
- Să știi că-mi pare foarte rău, îi spuse el, nu intervenția mea l-a doborât, ci complicațiile survenite postoperatoriu!
- Dar ne-ați asigurat că nu că nu vor apărea complicații! îi reaminti femeia iritată.
Când ne-ați spus, de fapt, adevărul, domnule doctor!
Mănăilă o privise strâmb, pe deasupra ochelarilor.
- Analizele se încadrau în parametrii optimi, doamnă, iar operațiile se fac în baza acestor analize. Nu sunt, totuși, Dumnezeu!
- Dar banii i-ați luat ca și când ați fi fost!
- Nu cred că ești d-ta cea mai în măsură să apreciezi munca mea!
- Nu, dar rezultatele vorbesc de la sine! Eu v-am plătit ca să-l salvați, nu ca să-l omorâți! Ar trebui să-mi dați banii înapoi!
- Despre ce bani vorbești? se miră el, ridicându-se în picioare. E a doua sau a treia oară când te văd!
- Vorbesc despre cei o sută de mii de dolari pe care vi i-am dat cu mâna mea!
- Aiurezi, femeie!
- În bacnote de o sută! adăugase ea hotărât. Să știți că mi-am notat toate seriile! Vă previn că mă duc la Parchet!
- N-ai fi prima! Nici nu-ți închipui cât de mare este grădina lui Dumnezeu!
Procurorul, un fost pacient al doctorului Mănăilă, o invită să ia loc. Răsfoi încă o dată dosarul depus de femeie și clătină din cap.
- Îmi pare rău, doamnă, începu el, „probele”depuse de dvs. nu se susțin! Ziceți că i-ați dat o sută de mii de dolari, indicați și seriile bancnotelor, însă nu aveți pe nimeni care să confirme! Este cuvântul dvs. împotriva cuvântului lui! Mai mult, recunoașterea de dare de mită nu vă profită deloc, fiindcă aș putea să vă arestez imediat. Darea de mită este la fel de gravă ca și primirea de mită! În altă ordine de idei, n-aveți probe credibile din care să reiasă că a existat o condiționare, pe de o parte, sau că doctorul v-a obligat să mergeți la clinica sa particulară, nefiid niciun act de internare a soțului dvs. în spital anterior datei internării în clinică! Dacă vă ajută cu ceva, vă mărturisesc că mie nu mi-a cerut bani sau alte foloase necuvenite, lucru întărit și de alți pacienți ai săi. El înțelege drama prin care treceți, dar nu mai este dispus să accepte asemenea acuzații, motiv pentru care a depus o plângere împotriva dvs., acuzându-vă de mărturie mincinoasă.
Femeia rămase cu gura căscată.
- A făcut el asta?
- Da, și îl înțeleg. Indiferent de ce parte este adevărul,, hotărârea a fost a dvs.!
- În fața morții, domnule procuror, nu prea ai de ales!
- Probabil, ca om pot să înțeleg, dar ca magistrat, nu!
- Si ce-o să-mi faceți?
Procurorul își lăsă privirea în jos încurcat.
- Stiu și eu, zise, cred că am să vă arestez pentru treizeci de zile, apoi am să trimit dosarul la instanță!
Cristina Rogoz simți un fior prin șira spinării când auzi ușa deschizându-se.