Stupoare

De teamă și de neputință

La anii grei cei de pe urmă 

Un bătrânel și-o bătrânică 

Se ascund în camera lor mică 

De gerul nemilos și laș

Și suflă aspru cu obidă

În vatra fără foc pe care

O oală parcă ar vrea să fiarbă

Bogată în apă și în sare.    

Sărmana pensie se duse 

În cele multe zile scurse 

Cămara-i goală bate vănt . 

Privesc pe geam din în când în când.

Sunt ca două stane mici 

Ce se învârt pe lângă ușă 

Sunt prea șubrezi ca să iasă 

Pe așa vreme nemiloasă.

Doar o rugă se înfiripă

Câmpia iar să înverzească

Natura să se trezească 

Și căldură să primească 

De la soare.

Astăzi am decis și m-am despărțit de iarnă…
Eram deja precum doi străini unul față de altul,
Fiecare luând-o pe alt drum, un pic încrâncenați.
Ea s-a pierdut tăcut, pe cărări cețoase înspre munte,
retrasă în tăcerea vânturilor reci și norii plumburii
Iar eu, cu mâinile pline de lăstarii sângerii
am pornit pe lângă firul argintat al apei
În care Soarele, precum Narcis, își dezmiardă chipul.
Ce simplă despărțire, parcă am fi fost departe tot timpul
Doi foști îndrăgostiți, care au înghețat toate cuvintele
Și nu au mai simțit decât nevoia de a evada fără regrete
In alte anotimpuri mai puțin imperfecte.  
Știam chiar locul unde noile ape își sting tumultul
Știam de fluviul care sărută impudic marea si vântul
In fiecare dimineață, la aceeași oră, tablouri dedicate
O pată albastră printre insule de culoare, acuarele delicate
Și un soare răsturnat peste silueta mea între nori
Așteptând încă o Primăvară frivolă adusă de cocori!
Ce indecentă despărțire, ce exuberantă regăsire…

AUTOR : IOAN CRISTINEL ZAHARIA

Pleacă-n departare gândul purtat de-a dorului suflare,

Rătăcind prin colț de lume s-adâncește tot mai tare

Dar răzbate la lumină din nevolnicul abis,

Găsindu-și loc de răsuflare la un geam întredeschis.

În a soarelui lumină, păru-i strălucește parcă

Și asemeni unei stele luminează gândul meu.

În privire-i se citește numai doruri ce-o încearcă,

Ea, la piept îmi strânge poza, s-o privească îi e greu...

Se așează pe genunchi și cu dragoste în glas,

Ea, se roagă pentru mine, pentru noi și lacrimi

Cad din ochii ei albaștrii și pe obraz i-a mai rămas

Doar o urmă de bujori scuturați de dor și patimi!

Ploaia bate la fereastră, vântul suflă dinspre vale,

Gându-mi nu mai zăbovește și se-ntoarce pe-a sa cale.

A găsit la geamul tău forța ca să reușească

Pe cărarea ce-a ales-o, chiar de-i greu o să răzbească!

Pierdută-n orașul luminilor,
O umbră rătăcită
Caută al ei stăpân, care strălucește în depărtare.
Și-n întuneric ea dispare,
Urmărind iubirea mult dorită
Care timidă vrea să apară,
Dar ea nu stă
Își părăsește lacrima pe asfalt
El cu gândul că e semnul ploii
O ignoră,
Dar e strigătul de durere ce se pierde
În pure sentimente de iubire,
Neglijate și ignorate,
Dar ce încă speră să fie împărtășite.

Mi-e dor de tine Ană,

Mi te-am zidit în oase,

Te port ca pe o rană,

Din amintiri frumoase.

Mi-e dor de părul blond,

De pielea ta bălaie,

Eu, jalnic vagabond,

Cu inima de paie.

Mi-e dor de-al tău sărut,

De zâmbetul de jună,

De timpul petrecut,

În serile cu lună.

Mi-e dor de-a ta ființă,

Mi-e dor de tot și toate,

Și stau în suferință,

Departe, prea departe.

Îți caut amintirea,

S-o pun bandaj pe rană,

Tu iartă-mi rătăcirea...

Mi-e dor de tine Ană!

Frumoaso cu gropițe în obraji!

Cu chip curat și ochii plini de soare,

Ce luminezi adânc în viața mea,

Tu scumpă și dulce splendoare!

Mi-e bine doar când mă gândesc la tine,

Tresar,surâd și ne-ncetat zâmbesc,

Și simt atâția dulci fiori cum trec prin mine,

Când iți șoptesc în noapte:te iubesc.

Ești cântec minunat, ești voie bună,

Ești cerul împărțit în mii de bucurii,

Ești zâmbet renăscut în miez de lună,

Ești ceea ce-mi doresc să fii!

de multe ori simțim durerea-ntregului în spate,

în piepturi, inimi sau picioare, sub forma unor  junghiuri,

(mai slabe, mai intense sau exacerbate!)

cum simte forma jugul, disconfortul existențial, în unghiuri.

dacă durerea este țipătul organului bolnav

ca un cuțit înfipt în șale, în diferite trepte,

cu unghiul nu-i atât de grav,

reflectă doar distanța fixă dintre două drepte

când o femeie se rezumă la un singur obiect,

eliminând din jur obiectele confuze,

avem de-a face, sigur, doar cu unghiul drept,

altfel ne-aflăm în fața unor unghiuri nule, ascuțite sau obtuze

nu mai vorbim când laturile ei comune,

(de-o parte și de alta-ntr-un moment!)

se întâlnesc cumva  într-o comuniune …

și când apare pe ascuns un unghi adiacent

întreaga viață ne e trasată-n unghiuri,

alții le spun mai simplu colțuri sau colțare,

așa cum apa strânge toată murdăria-n grinduri

și noi ne-ngrămădim cu toată viața în tipare...

Apocalipsa biblică pare o poveste pentru copii

un fel de Divina Comedie a lui Dante Aligheri

implicând doar sufletele

într-o viață de apoi

dar adevărata Apocalipsă este trăită de noi, barbarii tehnologici,

astăzi

de la căldura înspăimântătoare și seceta cunplită

la topirea ghețarilor

de la inversarea polilor magnetici ai Pământului

la frecvența tot mai mare a dezastrelor

într-o lume a amenințărilor și războaielor nucleare

a foametei

a disperării

chipul lui Putin se suprapune peste chipul Satanei

acoperindu-l...

locul de unde privesc lumea e cel mai înalt de pe pământ

de aici nu poți lăsa ochiul ambiguu să coboare asupra icoanei lui Crist

acesta e riscul sau șansa

nu știu

întrebarea e cine contemplă pe cine

din acest „lieu saint d'absence et de présent”

preexistent

care a însemnat la un moment dat

coagularea luminii într-un fulger încremenit

o schimbare sacrală la față

și atunci înțelegi că tu ești cel privit

nu cel care privește

un câine care își reprezintă prototipul celest după chip

contemplă alt câine după asemănare

de aici de unde privesc lumea

la o palmă de cer

ochiul ambiguu întâlnește gândul etern

într-un nod energetic al umbrei

.

obiectul sacral

desigur

o premerge…

faptul de a exista

de a fi real

( de a crede că ești real! )

Om

nu înseamnă nimic

omul n-are decât o viață

prea puțin

pentru câte căutări și eșecuri îl așteaptă

rațiunea

această povară a minții

este ruptă de viață

lumea rămâne o simplă aglomerare de lucruri

despărțită de drumuri

punctul din care privim spre infinit

fără să-l cuprindem

suntem prea mici pentru asta

prea scunzi

în raport  cu Calea Lactee

cu alte căi

cu Cosmosul

cu Dumnezeu

ne-am născut dintr-o regretabilă eroare de calcul

dintr-o aberație accidentală a materiei

și nu contenim să ne mirăm că suntem

(așa cum ne place să credem!)

fără să fim…

poezia este singura specialitate de carne

fără proteină

care nu te îngrașă și nu faci gută

voucher-ul meu obținut dintr-o revistă literară necumpărată de nimeni

acoperea dor jumătate din preț

așa că am mai dat o sută nenorocită

soția mea strâmbă din nas și își face aer cu palma

pute

nici câinele n-o mănâncă

să vedem

Grivei scheună și-o rupe la fugă

fug toți câinii și pisicile din cartier

o arunc în tigaia cu aburi

și adaug un plic de piper

toate vietățile dinăuntru

încep să zbiere

să recite viersuri din Mihai Eminescu

(”Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată”)

și Nichita Stănescu

(” Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!”)

psihatru mă privește cu ochii holbați

ești dus de-a binelea

omule

ce vrei să-ți mai fac

”Ca să pot muri liniştit, pe mine

Mie redă-mă!” îi răspund

nu mai am dureri să-mi dor nefericirea

m-am tot durut de când mă știu

acum ascult cum mă învăluie nemărginirea

și cum îmi strecură în suflet tot nisipul din pustiu

stăpân pe ochiul bolnav de întuneric

eternul cerc-și-aruncă-n zile tulburi lestul

lăsându-mă în centru altui cerc concentric

care include într-o parte lumea și în cealaltă, restul

fără dureri nu-mi pot cuprinde viața-n pagini,

nu-mi pot scrie de unul singur cronica prezentă,

rămân mereu un punct neînsemnat pe margini

pe care nu-l atinge niciodată vreo tangentă

cu ochi albaștri, cum mi-i a mea dorință,

( m-aș mulțumi chiar și cu nișie ochi căprui!),

când ești atât de mic, un punct de referință,

sfârșești precum Hamlet, a fi a nimănui

Femeia-i ca un drum de munte-n serpentine,

cu cât ajungi mai sus și tragi cu ochiu-n jos

cu-atât descoperi mai prezentă spirala ei în tine

care se-nchide, mai întâi,-n aortă și, mai apoi, în os

de-aceea-mi place mie cercul, această buclă magică, cursivă,

care există-n tot ce ne-nconjoară

un cerc este aceasta lume, destul de tristă și repetitivă,

un cerc e viața, moartea, totul, indiferent de scară...