Singur
Dulce floare-a copilăriei,
Ce-mpreună cu tine-am crescut
Veștejește-ntra sufletului murdărie,
Din clipa-n care te-am pierdut.
Amândoi dormeam la margine de râu,
Sau prin lanuri aurii de grâu
Și-obișnuiam să privim către stele,
Iar acum ești printre ele.
Mereu în gând te voi avea
Plângând sub luminata stea,
Și tot acolo-am să rămân
Până ne vom revedea.
Iar dacă nu va fi așa,
Înseamnă c-asta ne-a fost soarta:
Să fim singuri pe vecie
Fără nicio bucurie.
Categoria: Poezii despre moarte
Toate poeziile autorului: Dan
Data postării: 28 decembrie 2023
Vizualizări: 570
Poezii din aceiaşi categorie
Cât de greu
Albastrul de la apus
Ne-a adus un moment în plus
Pe când al tău supra apus
Ne-a dus zâmbetul în sus
Cât de greu a fost să-i cer
Inimii sa plece în cer
Să se întoarcă cu al meu tată
Cu lacrima deja uscată
Prin sicrie am umblat
Prin cimitire am strigat
Al meu tată mort sa vie
Să-i dedic o poezie
Să-i arat cu amănunt
Casa în care m a crescut
Să-i prezint al lui fecior
Ginerele și un nepot.
suflet?
o cutie cu obiecte
atat a mai ramas
omul a devenit, din pricina unui impas
"ceva" fara de glas
poate un om cu bun simt,poate,
sau cineva cam acru in toate
dar totusi avea acel ceva in el
ce tututor ne poate oferi,
vointa ce unii o numesc de fier.
suflet?
UN CHIP NECUNOSCUT DAR BLÂND!
Era în zorii zilei ,când somnul e mai dulce .Visam .
Primisem un semnal să mă uit la ușă ,în special pe
mânerul ei care se mișca cu încetinitorul ,fără
nici un zgomot .Încetineala mi-a dus curiozitatea la
extrem .Cine îmi deschide ușa fără să-mi atragă
atenția ,era contra obiceiului din casa noastră .În
sfârșit în deschizătură apare chipul unei necunoscute ;
nici doamnă , nici hârcă bătrână cu figura răutăcioasă ,
ci o bunicuță mai mult plăcută ,calmă ,blândă ,dar cu o
privire hotărâtă îmi face semn să tac și să o urmez .
Înțeleg ce urmează și vreau să mă conformez ,dar
emoțiile mă trezesc și apariția dispare ca un balon
de săpun .
Semn că am visat au rămas bătăile inimii repezi
și borboanele de sudoare de pe frunte ! Mă desmeticesc
și mă străduiesc să tălmăcesc visul .Poate fi așa ușoară
plecarea din astă lume ?Atunci de ce teama de moarte e
așa de teribilă?
Vizitatoarea mea era parcă din altă lume ,o pot descrie chiar .
Era o femeie de vârstă mijlocie ,energică așa ca dintr-o fotografie
veche ,cu capul descoperit ,părul strâns într-o coadă groasă pe
stânga . Purta o fustă lungă ,vișinie și un cojocel subțire din care
ieșeau două mânici largi ,bogate .Avea o privire ageră ,hotărâtă .
Să trag o concluzie , nu pot ,dar nu mai am nici-o frică ,dacă vine
să mă conducă numai ea știe unde!...
Printre crăpături
Printre crăpături se ridică un vrej cu slabă încredere,
ascuns, privi nedumerit către pomul cu mere,
și se gândi și la sine, și la vecinii săi,
care nu încolțiseră încă de prin văi.
Cu părere de rău, dar cu sămânța-nfiptă,
îl întrebă pe măr de când luă ființă,
însă mărul nu-l băgă pe firișor în seamă,
și-și prioritiză îndatoririle de vară.
Prieten de scoarță cu mărul ocupat,
nici părul nu părea să fie interesat,
ori că n-auzea și nu putea se apleca–
la bietul vrej a cărui întrebare nicicând nu-nceta.
O scoarță mai bătrână decât amicii fructiferi dormea,
și din această pricină pe vrej nu-l auzea,
să-i ignore pe alții ea nu obișnuia,
însă era mereu obosită când fără ramuri rămânea.
Vrejul nu înțelegea de ce toată lumea îl refuza,
și a decis să își îndrepte privirea înspre cea care plângea,
dar nici ea nu-i răspunse la veșnica sa dilemă,
căci suspinul era prea asurzitor pentru a auzi o așa problemă.
Și mie mi s-a plâns micul vrej și l-am consolat ca și pe restul,
de îngrijorat n-avea de ce să rămână, ci să aștepte...
și așa a și făcut, căci aproape că mă prăpădisem cu timpul,
iar atunci l-am văzut pe teiul sub a cărui umbră urmau să mă vegheze...
Zbatere
sub ploapele-ți de timp trudite,
se-ascunde visul obosit,
speranțe vechi și risipite,
in gandu-ți ce s-a risipit.
prin ani te-ai dus, prin ani te-ntorci,
ca un străin pe drumul tău,
înveți să ceri, înveți să porți
povara lumii fără rău.
oameni se nasc, oameni apun,
va niște frunze-n vânt purtate,
unii iubesc, alții se pun
statuie-n visele uitate.
si-n toată zbaterea aceasta,
in mersul vietii ne-ncetat,
rămâne-n noi doar ce ne-apasă—
un om, un dor, un gând uitat.
Fata pe deal
Luminile se reflectau
Pe chipul său tânăr
Stelele se intersectau
Când auzeau săracul gemăt rupt din zor
Mărgelele cădeau
Pe de-a lungul dealului
Iar, greutatea metalului
Trupul fetei îngrămădeau.
Lebedele dansau
Pe lângă fata îmbujorată
Penele lor își luă avansu'
În ziua cea înnorată...
Liniștea dealului
Sfârșitul spectacolului
Momentul de odihnă terminat,
Momentul de calmitate exterminat...
Cât de greu
Albastrul de la apus
Ne-a adus un moment în plus
Pe când al tău supra apus
Ne-a dus zâmbetul în sus
Cât de greu a fost să-i cer
Inimii sa plece în cer
Să se întoarcă cu al meu tată
Cu lacrima deja uscată
Prin sicrie am umblat
Prin cimitire am strigat
Al meu tată mort sa vie
Să-i dedic o poezie
Să-i arat cu amănunt
Casa în care m a crescut
Să-i prezint al lui fecior
Ginerele și un nepot.
suflet?
o cutie cu obiecte
atat a mai ramas
omul a devenit, din pricina unui impas
"ceva" fara de glas
poate un om cu bun simt,poate,
sau cineva cam acru in toate
dar totusi avea acel ceva in el
ce tututor ne poate oferi,
vointa ce unii o numesc de fier.
suflet?
UN CHIP NECUNOSCUT DAR BLÂND!
Era în zorii zilei ,când somnul e mai dulce .Visam .
Primisem un semnal să mă uit la ușă ,în special pe
mânerul ei care se mișca cu încetinitorul ,fără
nici un zgomot .Încetineala mi-a dus curiozitatea la
extrem .Cine îmi deschide ușa fără să-mi atragă
atenția ,era contra obiceiului din casa noastră .În
sfârșit în deschizătură apare chipul unei necunoscute ;
nici doamnă , nici hârcă bătrână cu figura răutăcioasă ,
ci o bunicuță mai mult plăcută ,calmă ,blândă ,dar cu o
privire hotărâtă îmi face semn să tac și să o urmez .
Înțeleg ce urmează și vreau să mă conformez ,dar
emoțiile mă trezesc și apariția dispare ca un balon
de săpun .
Semn că am visat au rămas bătăile inimii repezi
și borboanele de sudoare de pe frunte ! Mă desmeticesc
și mă străduiesc să tălmăcesc visul .Poate fi așa ușoară
plecarea din astă lume ?Atunci de ce teama de moarte e
așa de teribilă?
Vizitatoarea mea era parcă din altă lume ,o pot descrie chiar .
Era o femeie de vârstă mijlocie ,energică așa ca dintr-o fotografie
veche ,cu capul descoperit ,părul strâns într-o coadă groasă pe
stânga . Purta o fustă lungă ,vișinie și un cojocel subțire din care
ieșeau două mânici largi ,bogate .Avea o privire ageră ,hotărâtă .
Să trag o concluzie , nu pot ,dar nu mai am nici-o frică ,dacă vine
să mă conducă numai ea știe unde!...
Printre crăpături
Printre crăpături se ridică un vrej cu slabă încredere,
ascuns, privi nedumerit către pomul cu mere,
și se gândi și la sine, și la vecinii săi,
care nu încolțiseră încă de prin văi.
Cu părere de rău, dar cu sămânța-nfiptă,
îl întrebă pe măr de când luă ființă,
însă mărul nu-l băgă pe firișor în seamă,
și-și prioritiză îndatoririle de vară.
Prieten de scoarță cu mărul ocupat,
nici părul nu părea să fie interesat,
ori că n-auzea și nu putea se apleca–
la bietul vrej a cărui întrebare nicicând nu-nceta.
O scoarță mai bătrână decât amicii fructiferi dormea,
și din această pricină pe vrej nu-l auzea,
să-i ignore pe alții ea nu obișnuia,
însă era mereu obosită când fără ramuri rămânea.
Vrejul nu înțelegea de ce toată lumea îl refuza,
și a decis să își îndrepte privirea înspre cea care plângea,
dar nici ea nu-i răspunse la veșnica sa dilemă,
căci suspinul era prea asurzitor pentru a auzi o așa problemă.
Și mie mi s-a plâns micul vrej și l-am consolat ca și pe restul,
de îngrijorat n-avea de ce să rămână, ci să aștepte...
și așa a și făcut, căci aproape că mă prăpădisem cu timpul,
iar atunci l-am văzut pe teiul sub a cărui umbră urmau să mă vegheze...
Zbatere
sub ploapele-ți de timp trudite,
se-ascunde visul obosit,
speranțe vechi și risipite,
in gandu-ți ce s-a risipit.
prin ani te-ai dus, prin ani te-ntorci,
ca un străin pe drumul tău,
înveți să ceri, înveți să porți
povara lumii fără rău.
oameni se nasc, oameni apun,
va niște frunze-n vânt purtate,
unii iubesc, alții se pun
statuie-n visele uitate.
si-n toată zbaterea aceasta,
in mersul vietii ne-ncetat,
rămâne-n noi doar ce ne-apasă—
un om, un dor, un gând uitat.
Fata pe deal
Luminile se reflectau
Pe chipul său tânăr
Stelele se intersectau
Când auzeau săracul gemăt rupt din zor
Mărgelele cădeau
Pe de-a lungul dealului
Iar, greutatea metalului
Trupul fetei îngrămădeau.
Lebedele dansau
Pe lângă fata îmbujorată
Penele lor își luă avansu'
În ziua cea înnorată...
Liniștea dealului
Sfârșitul spectacolului
Momentul de odihnă terminat,
Momentul de calmitate exterminat...
Alte poezii ale autorului
Înger de departe
Când noaptea-ntunecă creștetul dealurilor
Și-nnegrește limpezi ale lacuri malurilor,
În întunericul ce lumea toată-mi cuprinde
Al tău chip de înger o candelă aprinde.
Căci ochii tăi negri sunt singura lumină,
Smeritul tău zâmbet în cer vise-mi anină
Pe al umărului marmor capu-l plec ușor,
E-o oarecare dulce durere de amor.
S-a stins o stea
Înnegurate mi-s zilele, bunul meu prieten,
Amare de când te-am dus pe ultimul tău drum
Și parc-ai fost chiar ieri un om voios și sprinten
Cine-ar fi știut că nu vei mai fi acum.
Atât de indiferent și iute, crunta boală
Din brațele noastre a reușit de te-a furat
Iar acum sub umbra bolții criptei negre
Zace un tânăr geniu, palid, nemișcat.
Lacrimi curg șiroaie pe obrajii mei molateci
Cum s-au stins azi un Luceafăr și un suflet sclipitor
Și orice-aș da să fie altfel, prietene, pe veci
Voi plânge după tine pe al criptei coridor
Dornic de ea
Prin deșerturile vieții,
Mai aprind acum scânteie
Chipul ei, obrajii roșii,
Glasul dulce de femeie?
Cine-i ea, de vine seara
De-al tău suflet ca să prindă
Fața-i albă precum ceara,
Inima-i cea suferindă?
Izvorăște din nimicuri,
Ce dintâia zi există
Și în cor i-ar plânge cerul
Cugetarea ei cea tristă;
Viața tu ți-ai da-o toată,
Doar ca să-i mai poți simți
Palma rece înc-odată,
Negrul ochilor făclii.
De-ai veni
Vino, dragă-n codrul verde
Să ne-ascundem de-ale lumii,
Și sub creanga răsfirată
Să cântăm o odă lunii.
În câmpia cea întinsă
S-alergăm ca doi copii,
Iar sub scutul cel de lună
Codrii să răsune vii.
Să răsune un cer negru
Peste-al nostru creștet alb,
Mii de stele să lucească
Cu veșmântul lor cel dalb.
Ce n-aș da?
Ce n-aș da, să nu mai fiu
În lumea asta, așa pustiu.
Să-mi fi lumină, să m-alini
Cu ochii tăi așa senini.
Să lucești, precum o stea,
Ce-mi învie inima;
Să ne privim duios, himeric,
Să-mi scapi viața de-ntuneric.
Iar dacă-mi vei fi, și Soarele va străluci,
În brațe-mi stai, să nu-l pot deosebi
De culoarea părului bălai
Și de-al tău ochilor rai.
Lumina feței tale reci
Dragă,
Pe faleză, când apune Soarele
Îmi pare
Că fața ta albă precum ceara,
E cascada de lumine
În care dulcile vise de amor
Mi le sfințești cu a ta privire.
Brațele tale ca de marmură
Le strâng, pierzându-mă în ai tăi ochi alintați,
Negri precum cerul fără stele
Și palmele calde ți le simt,
Asemeni delicatelor petale de lalele.
Iar la ivirea Soarelui, din nou
Să-mi acoperi fața cu al tău păr bălai
Și cu al tău glasului ecou,
Viață visurilor mele să dai.
Înger de departe
Când noaptea-ntunecă creștetul dealurilor
Și-nnegrește limpezi ale lacuri malurilor,
În întunericul ce lumea toată-mi cuprinde
Al tău chip de înger o candelă aprinde.
Căci ochii tăi negri sunt singura lumină,
Smeritul tău zâmbet în cer vise-mi anină
Pe al umărului marmor capu-l plec ușor,
E-o oarecare dulce durere de amor.
S-a stins o stea
Înnegurate mi-s zilele, bunul meu prieten,
Amare de când te-am dus pe ultimul tău drum
Și parc-ai fost chiar ieri un om voios și sprinten
Cine-ar fi știut că nu vei mai fi acum.
Atât de indiferent și iute, crunta boală
Din brațele noastre a reușit de te-a furat
Iar acum sub umbra bolții criptei negre
Zace un tânăr geniu, palid, nemișcat.
Lacrimi curg șiroaie pe obrajii mei molateci
Cum s-au stins azi un Luceafăr și un suflet sclipitor
Și orice-aș da să fie altfel, prietene, pe veci
Voi plânge după tine pe al criptei coridor
Dornic de ea
Prin deșerturile vieții,
Mai aprind acum scânteie
Chipul ei, obrajii roșii,
Glasul dulce de femeie?
Cine-i ea, de vine seara
De-al tău suflet ca să prindă
Fața-i albă precum ceara,
Inima-i cea suferindă?
Izvorăște din nimicuri,
Ce dintâia zi există
Și în cor i-ar plânge cerul
Cugetarea ei cea tristă;
Viața tu ți-ai da-o toată,
Doar ca să-i mai poți simți
Palma rece înc-odată,
Negrul ochilor făclii.
De-ai veni
Vino, dragă-n codrul verde
Să ne-ascundem de-ale lumii,
Și sub creanga răsfirată
Să cântăm o odă lunii.
În câmpia cea întinsă
S-alergăm ca doi copii,
Iar sub scutul cel de lună
Codrii să răsune vii.
Să răsune un cer negru
Peste-al nostru creștet alb,
Mii de stele să lucească
Cu veșmântul lor cel dalb.
Ce n-aș da?
Ce n-aș da, să nu mai fiu
În lumea asta, așa pustiu.
Să-mi fi lumină, să m-alini
Cu ochii tăi așa senini.
Să lucești, precum o stea,
Ce-mi învie inima;
Să ne privim duios, himeric,
Să-mi scapi viața de-ntuneric.
Iar dacă-mi vei fi, și Soarele va străluci,
În brațe-mi stai, să nu-l pot deosebi
De culoarea părului bălai
Și de-al tău ochilor rai.
Lumina feței tale reci
Dragă,
Pe faleză, când apune Soarele
Îmi pare
Că fața ta albă precum ceara,
E cascada de lumine
În care dulcile vise de amor
Mi le sfințești cu a ta privire.
Brațele tale ca de marmură
Le strâng, pierzându-mă în ai tăi ochi alintați,
Negri precum cerul fără stele
Și palmele calde ți le simt,
Asemeni delicatelor petale de lalele.
Iar la ivirea Soarelui, din nou
Să-mi acoperi fața cu al tău păr bălai
Și cu al tău glasului ecou,
Viață visurilor mele să dai.