Colacul amintirilor
Aud picăturile căzând,
E furtuna afară.
Dansez în ploaie,
Pe lângă apă,
Pe chipul meu o lacrimă arzătoare.
Ce n-aș da, Doamne,
Să pot iubi din nou,
Dar golul din inimă
Mă distruge
Bucățică cu bucățică.
Lacrimile cad
În apa de ploaie.
Îmi aprind o țigară,
Gândurile prin cap suroaie.
Vremuri frumoase…
Fericită eram, îndrăgostită
De un băiat
Ce mă făcea să ard.
Râdeam, nu fumam,
Fericită eram.
O cutie de energii pozitive
Ce acum abia de mă mai ține.
Fumul se pierde prin ploaie,
Surâd, dar tot mă doare.
Mi-e dor de tine,
Inima mă înțeapă.
Inspir și expir fumul,
Ceva mă apasă.
Sunt pierdută…
În fiecare seară mă rog
Să fii bine, să fii iubit,
Chiar dacă pe mine m-ai zăpăcit.
Încep să înnebunesc.
Nu pot dormi,
Nu pot râde.
Trecutul mă ajunge.
Mi-e dor de vremurile vechi
În care râsul era real.
Acum e doar o mască
Care mă ține departe de viață.
Furtuna începe mai tare,
Este 12 noaptea.
20 de apeluri ratate…
Nu-mi pasă, oricum nu sunt departe.
Nimeni nu mă observă.
Toți știu că fumez,
Toți mă judecă,
Dar nimeni nu înțelege
Că o să mă curăț cât mai repede.
La dracu!
Cineva vine.
E un băiat, ceva cunoscut îmi atrage atenția.
E el, e cineva pe care cândva îl iubeam.
Nu m-a rănit,
Dar ceva din el mă făcea să ard.
Eram fericită…
Ceva e ciudat.
Începe să se facă negru.
La naiba, doar nu se termină…
Am clipit, eram în viață.
Ploaia încă se aude.
Deschid ușor ochii…
Am avut iar o viziune.
Telefonul sună,
Toată lumea e îngrijorată.
Dar eu sunt atât de calmă.
Nu știu dacă o să trec peste,
Dacă o să mai pot iubi.
Nu îmi pot vedea viitorul,
Doar trecutul care trebuie dat uitării.
Telefonul încă sună.
Am terminat țigara.
Mai scot una.
Dar pentru prima dată
După mult timp,
Văd luna.
Era așa de luminoasă.
Prin picăturile de ploaie care o reflectau,
O lumină duioasă
Care o gheață rece îmi arătau.
Îmi aduce aminte de el.
Arată ca ea:
Atât de rece pe exterior,
Dar așa de cald pe interior.
La naiba, îmi fac rău singură.
Trebuie să-l uit.
Are pe altcineva,
E fericit.
Dar eu?
Eu nu mai exist.
Nu știu ce fac aici.
Părinții mă sună,
Prietena mea mă caută.
Acum un minut am văzut-o,
Era disperată.
Dar hanoracul negru
Mi-a acoperit fața.
Picăturile de apă cad de pe mine.
Ajung acasă.
Spre surprinderea mea,
Toată lumea panicată.
Era doar mama nervoasă.
Eram pedepsită iar,
Dar nu-mi pasă.
Făceam ce voiam.
Oricum nimeni nu mă înțelege.
Ce rost are să-i înțeleg,
Când ei mă tratează cu regret?
Nu mă chinui să ascund mirosul de țigară
Care venea din cale afară.
Dar nimeni nu vorbea.
Știau că oricum nu mă pot opri,
Așa că nu-și risipeau cuvintele pe nimic.
Am adormit.
Coșmarul a apărut.
Cineva este cu mine în cameră.
Am un cuțit la gât.
Mă ridic.
Nimeni nu este aici.
Nu mai suport, îmi zic.
Este ora 4.
Toți dorm.
Ușa e încuiată.
Nu pot ieși să-mi văd de dor.
Am cheie de rezervă.
Îmi iau niște snackuri.
Mă uit la părinții mei dormind,
Apoi la prietena mea.
Planuri mari aveam,
Dar eu nu mai pot rezista.
Am lăsat un bilet pe masă.
Urma să fac ceva greșit.
Am luat o funie.
I-am lăsat prietenei mele un jurnal,
Să nu-mi plângă de milă.
Nu o puteam vedea așa, deoarece o iubeam.
O lacrimă a curs.
Am ieșit din casă.
În locul în care ne-am cunoscut,
M-am așezat pe o bancă.
În față era un copac,
Era copacul amintirilor,
Care urma să fie al morților.
Am legat funia,
Mi-am așezat capul.
Aveam un bilet în mână
Pentru iubitul meu,
Care era al alteia.
Lacrimi au început să curgă.
Nu puteam face asta.
Inima îmi bătea.
Îmi era frică.
Nimeni nu era,
Doar eu.
Până când din umbră cineva apărea.
Tot ce am văzut a fost că a luat-o la fugă.
Înspre mine venea,
Iar după am căzut.
M-am trezit la spital.
Cineva era lângă mine.
Nu era el, dar era prietena mea,
Care mă iubea.
Am început să plâng.
Inima mi s-a luminat.
Părinții mei nu erau.
Nu le păsa.
Dar în schimb era toată școala mea,
Toți speriați.
Am tresărit.
Nu-mi venea să cred
Ce vedeam în față.
O coadă imensă
Cu flori de viață.
Întunericul a dispărut.
Cei care trebuiau să fie au plecat.
Cei care din lumină făceau întuneric
M-au lăsat.
Le simțeam dorul,
Dar nu voiam să mă întorc.
Din umbra speriată a venit lumina încurajată.
Din negru tot e alb.
Aveam o viață normală.
Lumina a învins
În momentul din noaptea amară.
Nu știu cine m-a salvat,
Dar îl iubesc
Și-i voi mulțumi mereu.
Categoria: Poezii despre moarte
Toate poeziile autorului: ANONIM 
Data postării: 19 ianuarie
Vizualizări: 67
