Autorul Dragos Ditu

Cuvântul când ni sa dat,

Fie domnul lăudat,

Prin el bunul Dumnezeu,

Ne vorbește tot mereu.

Ne învață și ne îndrumă,

Cum să avem o viață bună.

Duhul sfânt a învățat,

Pe apostoli nencetat.

Toate limbile din lume,

Bunul Dumnezeu le știe.

Trebuie să-l căutăm,

Prin cuvânt să apelăm.

Și să cerem a avea,

Toate in viața asta,

Să ne fie cum dorim,

Pe domnul să-l îndrăgim.

Doamne noi îți mulțumim,

Acest dar, noi îl dorim,

Știm că tu le faci pe toate,

Toate bune bune toate.

Tot ce noi îți cerem ție,

Cu iertare și iubire,

Ne dai toate nencetat,

Fie domnul lăudat .

mi se pierde răsuflarea în ecoul nopților 

și-mi simt corpul pe podeaua rece 

mi-ai zis că mă bandajezi nopțile trecute,

dar în schimb ai numărat stropii,zece 

zece clipe ce au trecut fără oprire 

în simpla irizare a unor trupuri 

prinse într-un viscol de murire 

ce ne aruncă pe mai multe câmpuri 

mi-ai scufundat gleznele în smoală 

și-ai țipat până ai oprit tunetul 

mi-ai aruncat sufletul într-o lună goală 

doar să ascunzi divinul foșnet 

la ce oare te refereai prin versuri ?

pe care tot eu le-am scris pentru tine 

cu ale mele tălpi pline de arsuri 

și trupul fără simpatine...

Negrul parcă a-nceput să mă cuprindă cu totul,

Simt un gol mare în mine, degeaba a fost efortul,

Tot simțeam,tot mă gândeam, o visam,o admiram,

În schimb, în realitate,în zadar eu tot speram,

Mă vedeam deja cu ea,peste tot noi ne plimbam,

O viață perfectă cică,însă doar mă amăgeam,

Zi de zi m-ambiționam, să devin mai bun voiam,

Pentru ca ea să m-accepte,așa mintea o mințeam,

O impresionam mereu și ea chiar mă-nțelegea,

În șoc însă am rămas,ea defapt nu exista.

Frustrare,haos,depresie,toate m-au acaparat,

Rușinosul meu motiv de care azi am scăpat.

Cum am putut crede asta?Un cap gol,nu mai gândesc,

Și milioane de regrete nu-mi permit să m-odihnec.

Atâtea lucurui se-ntâmplă,uni-au probleme reale,

Iar eu stau și plâng ca prostu pentru iluzii penale...

Prea deștept eu m-am crezut,realitatea ma lovit,

De-abia dacă scap de asta voi mai fi de neoprit.

Chiar așa să se întâmple,totul chiar a fost în van?

Cine-ar fi crezut că mintea e cel mai mare dușman.

Afară e întuneric, la fel și-n sufletul meu,

Sufăr dup-o creatură, ce e doar în capul meu.

Sunt nebun? Oare-am vedenii? Mă alin singur ca bou?

Nu mai e nimeni cu mine care sa-mi aline doru...

Asta e,ce să mai fac? Însfârșit am evadat.

A mea iubire eternă,chiar acum s-a dizolvat.

Mereu ți-am zis că te iubesc

Iar tu m-ai părăsit pe mine,

Nu știu dacă pe altul ai ales

Mie lăsându-mi poza cu tine 

De multe ori am vrut s-o rup

Și bucățele să arunc în vânt,

Iar pala să le ducă și ascundă

Să nu se-ntoarcă pe pământ

Desigur, așa era în mintea mea

Dar nu la fel a hotărât și inima,

Care bătând încă destul de tare

A zis că dragostea n-o poți mima

Acum nu știu de cine să ascult

Să lupt să-mi recâștig iubirea,

Sau să renunț, să-mi refac viața

Cu cineva care-mi aduce fericirea

......................

E greu să te bazezi pe minte

Când inima îți spune altceva,

Și doar soarta poate decide

Cu cine-n viață..poți pleca

.................

La inimă mâna ușor mi-am dus

Și am simțit că bate pentru ea,

Acum nici mintea nu s-a mai opus

Și lupta-m dus...pentru soția mea!

Dacă iubirea noastră de dor nebun

Ar fi sortită a se da spre sfârșit,

Aș sfida cerul, aș rupe pământul,

Doar ca să te găsesc dincolo, la infinit.

Iar de moartea va încerca să ne stingă,

Noi vom învăța să ardem veșnic,

O icoană de iubire va cuprinde-n mângâiere lină,

Ca un sfeșnic aprins în întuneric.

Când iubirea-i adevărată,

Nu cere permisiune să ardă,

Mistuie sufletul, îmbrățișează abisul,

Mai puternică decât timpul

Trist am ajuns acum înspre amurg,

Să mă ascund la mine-n casă,

Odaia sumbră kilometric s-o parcurg,

Iar glasul să mi-l sting din fașă.

De câțiva ani nu mă cunoaște poarta,

Iar barba-mi mătură podeaua,

O scurtă linie mi-i astăzi toată harta,

Iar ceru-mi este nefiresc perdeaua.

Dar nici așa nu pot să fiu de tot uitat,

Că-mi croncăne la geam un corb anost,

Și-apoi cu ochiul negru și corpul dezpănat,

Îmi cere ca să-și facă pervazul adăpost.

Se mai aude vag la gard câte-un vecin,

Ce-i curios să știe unde-mi țin cadavrul,

Îl las s-aștepte căci timp mai am puțin,

Și-apoi o să-i donez și trupul și năravul.

Dar azi îmi vine ca să petrec cu ciudă,

Să sparg ca un bețiv tavanul și podeaua,

Să râd de voi, ascuns sub iarba crudă,

Și învelit de rouă să-mi savurez cafeaua,

Iar hohotul de râs doar moartea să-l audă,

Să vină furibund să-mi prăbușească steaua.