Stâncă

Bătaia inimilor
Zguduie orizontul.
Bat cu putere ca pumnale
În ale rațiunii ziduri înfricoșătoare.

Luptă pe viață și pe moarte:
Deliciul dorinței;
Versus siropul speranțelor deșarte
Ce se scurge printre craniile capetelor sparte.

Gândul, oștean temerar,
Frate de sânge cu pornirea parșivă
De a crea o lume distopică
În care fiece idee e liberă.

Sincronism în sincretism,
Istețime-n cretinism.
Alăturări frivole de valori
Premergătoare unor inerente orori.

Asta-i bătălie de idealuri.
Ce n-au fost vreodată sfinte.
Doar cu-aghiasm'-un pic stropite
Ca să semene cu cele sfinte.

Dar, și-aghiasma apă se preface
În mâinile ce nu-s dibace.
Iar inimile din pumnale-asurzitoare,
Se înmoaie precum paiul atins de lama unei cositoare.

Când aproape că muri speranța
Ne apropie distanța.
Și în șoapte reci, dezacordate
Ne-auzirăm glasurile înghețate.

Apropierea ne-a îndepărtat
Fiindcă timpul ne-a uitat.
Fixați am fost în plan trecut
Când am uitat și cine sunt..

Ne surprinde viitorul
Cum infinit se derulează
Precum ața pe mosorul
Unei vieți încă-ncâlcite
Între lacrimi și cuvinte..

Am urcat în tren înspre niciunde,
Priveam pe geam
O lume-ntreagă ce se-ascunde.
Câmpii, păduri, podișuri, lunci —
Vieți se derulau în clipe adânci.

Însă-n suflet gol,
Simțeam un vid
Inexplicabil de descris,
De parcă mă trăgea un fir întins
Ce stătea să rupă al meu vis.

Iar trenul tot accelera,
Prin stații nu se mai oprea.
Iar nici imaginea pe geam
Nu-mi mai e clară;
Din viteză totul pare șters.
Nu puteam să storc o lacrimă amară,
Amintiri încercam să prind din mers.

Dar a trenului goană infernală
E mai rapidă ca regretul.
Forma însă pierde sens
În absurdul neînțeles.

Rămân cu ochii pironiți spre cer,
Ca să pot să-mi odihnesc mâhnirea,
Când toate se derulează virulent
Și simt că o să-mi pierd menirea...

De-ar fi existat măcar odată,
În trecut sau în prezent,
Un moment de inerție,
De veritabilă trăire...

Trenul însă a plecat
Și tot merge spre înserat,
Prin deșertul înghețat,
Unde omăt s-a așezat
Peste pleoape pironite-n stele
Ce acum nu mai strălucesc...

A pierit și timpul lor,
Cel de tot delăsător.

În cușetă, lumea îngheață
De frigul propriului ei suflet.
Pare că și timpul a-nghețat,
Iar pasagerii s-au împuținat.

Trenu-abia pășește prin omăt,
Pufăie încet spre lună,
Din aburi făcându-i o cunună.

Încep privirea să mi-o cobor din stele,
Căci acum din nou puteam vedea
Întreg nimicul în splendoarea sa:
Întinsuri lungi de alb și negru,
Sub un cer de stele arse.

Atunci totul s-a oprit din mers.
Oare trenul, deja, în gară mă lăsase?

Mediocritatea-i pretutindeni
A ajuns înscăunată la rang de virtute.
Nicio metaforă n-o mai înțelege nimeni
Sunt ridicate-n slăvi cuvinte absurde.

Prostia tinde pân-la paroxism
Și ești tot mai obosit să i te opui.
Într-o zi te vei preschimba și tu în prost,
Și vei aștepta să ți se ridice statui.

De la balustrada unui foaier
Încins cu cămașă de catifea și cu aur la guler,
Mândru în piept și ochii scânteie de stea,
Fiul unui boier, cu ochii spre în jos, stătea.

Pe când acesta se-nfrupta cu nesaț dintr-un ecler,
Pe scara spartă a vajnicului său castel
Ședea, împietrită, cu țoale jerpelite,
Cu codițele încâlcite
Și cu cârpele cele mai de preț îmbrobodite după gât,
O amărâtă înfometată, cu copilu-i amărât.

Freamătul vieții din jurul pieței
Acoperea geamătul precupeței,
Ce se frământa încă de dimineață
Cum mai strângă o monedă în păhărelul de carton din mâna sa de gheață...

Din care, într-o zi însorită, la un ecler sorbea
Dulce amărăciune de cafea,
Dar acum și picătura ultimă de pe-a sa buză s-a prelins,
Când amărăciunea de lacrima sa dulce s-a atins.

Se uita deznădăjduită în zare,
Cum tot în jur e doar asfalt sărac,
Ce n-are măcar o groapă de-o floare să răsară,
Pe care să-și culce, istovită, capul și să moară.

Nici lacrimi, nici disperare
Nu mai sunt bunuri de vânzare.
Figurile ce-n cerc aleargă sunt profund falimentare,
În penurie de raze în suflete și de arginți în buzunare.

Iată, peste biata mamă
Ninge — oare, dar cu ce...?
Cu firimiturile bogatului de la mansardă,
Ce devorează avid eclerele.

Fericirea lui e doar de-o stație,
Apoi sufletul îl va lăsa fără benzină,
Având nevoie de mai mult de un ecler
Să urce drumul lung spre tainica lumină.

Cufundă-te în etern, femeie dragă,
Cu fiul tău la piept strângând;
Vedea-vei omul cu atâtea ajunsuri neajungând
Să intre-ntr-a ta lume, în care biletul l-ai plătit plângând.

Ce ar fi ziua fara tine,

Ce as fi eu fara iubirea ta;

N-ar fi o zi ca sa traiesc,

Fara sa stiu ca te iubesc,

Ce ar fi lumea asta-ntraga

De n-ai fi tu in viata mea,

Ar fi o lume inghetata,

O lume rea intunecata,

De n-ai fi tu dragostea mea

Ce ar fi viata fara tine,

De nu te cunosteam 

Pe tine,

Ar fi o zi fara iubire

O zi plina de tristete,

Acum ca te-am cunoscut,

S-in viata mea ai aparut,

Totu-i frumos stralucitor.

Tu ai adus in viata mea

Lumina raza minunata,

Un inger din cer venit

Sa o iubesc la infinit.

Cândva tare demult am întâlnit-o

Și de atunci îmi este stăpâna inimii,

Doar ea-mi aduce liniște și pace

Când necăjit dau drumul...lacrimii. 

Eram doi tineri, plecați prin lume

Când unul pe altul ne-am chemat,

Și de atunci până azi, vouă vă scriu

Capul pe umăru-i...mi-am rezemat. 

A fost și bine dar și mult necaz

C-așa-i lăsat în astă lume mică,

Am fost pe val dar și-n...adânc

Simțind cum Domnul...ne ridică. 

De partea noastra-fost iubirea

Și dragostea curată, nu mimată,

Din care ni s-a născut feciorul

Odor în casă, ce mi-a spus tată. 

Acum când anii ne sunt numărați

Ne prețuim, iubim și mulțumim,

Celui ce ne-a legat sub jurământ

Și-n binecuvântarea Lui...trăim!

 .

M-a copleșit iubirea ta,

M-a copleșit dragostea ta,

Când o fi să mor

Te rog, nu mă uita.

Eu te-am iubit enorm de mult 

Te-am scris în stele cu creion;

Dragostea ta să nu o dai 

Din inimă nicicând.

Ador cugetul tău sfânt 

Ce nicăieri nu a plecat 

A rămas închis pe veci

Iubindu-l Dumnezeu!

As vrea sa am o relație dar

Dacă nu o sa îmi ofere liniște?

Dacă o sa ma părăsească la cel mai mic nerv al meu?

Dacă o sa ma chinuie gândul la persoana care am iubit-o cel mai mult? 

Dacă o sa vreau sa ma întorc înapoi la el?

Dacă o sa ajung sa înșel cu gândul, cu privirea și cu sentimentele mele?

Dacă s-ar întâmpla toate astea as fi eu cel mai mare inamic al meu... Dar poate ca sunt deja

Poate ca sunt cea mai proasta persoana pe acest pământ?

La cum ma poate orbi și distruge 

Cum poate sa facă din mine un înger 

Un înger care e orbit de atâta dragoste, de atâta fum de la focul care arde în inima lui

Care ar putea sa primească în casa ca să ajute orice persoana care are nevoie de ajutor

Care nu ar putea nici în gând sa însele oamenii

Sau as putea fi un demon

Care ar fi impulsiv și fără principii

Fără motivația de a face orice

Atunci empatia mea s-ar evapora

Și as putea sa fiu cea mai îngrozitoare persoana de pe acest pamant

Dar în final pana la urma totul depinde de mine și de ce cale vreau sa aleg, drumul bun sau rău? 

Sa trec peste și sa aleg partea cea mai buna parte din mine și un viitor strălucit? 

Sau sa aleg sa fac rău lumii, inclusiv mie? 

Cred ca prima opțiune ar fi cea mai buna 

Pentru ca as ajung în final împăcată cu mine insumi

Dar în a doua opțiune as putea sa dau toți demonii afara sufletul meu iar atunci n-as rămâne cu nimic, doar cu un regret profund și cu dorința a dispărea de pe acest pământ vulnerabil și bogat dar si sărac in același tmp

Probabil eu sunt diferita de majoritatea oamenilor pentru ca altfel nu mi-aș putea exprima cum poate dragostea sa facă din mine ființe diferite și alții pot trece peste ea fara tristețe ci doar cu un zâmbet ca ar putea alege sa fie împreună cu o persoana cu un chip mai frumos decat precedenta

Când lumea tace și se pierde, eu scriu și totul prinde glas 

Mă-mbrac în versuri ca-n armură, cu ele trec prin orice ceas, 

Sunt rătăcita-n rime simple, mă regăsesc în ce-am rostit 

Și-n fiecare poezie e-un colț din mine ce-a plâns și a zâmbit.

Nu sunt o taină de pătruns, ci-un joc de soare și furtuni 

Mă ascund des în cuvinte și râd mereu printre minuni, 

Am învăţat că viaţa doare când ești respins de ce iubești 

...Și strângi în palme clipa toată, chiar și cu lacrimi te hrănești...

Eu nu mă tem de cine sunt, nici de ce pare imposibil 

Că-n mine arde-un dor de viață ce se ridică invincibil 

Cu fiecare zâmbet dat, îmi fac lumea mai bună 

Și-n ochii celor ce-i iubesc, mă regăsesc blândă... senină.

Sunt uneori copil cu vise, alteori vânt fără oprire 

Dar nu mă pierd ci mă ridic, din orice umbră de rătăcire, 

Chiar și căzând, pășesc spre mine, cu pași tăcuți dar hotărâți 

Și-nvăt că marile dureri nasc oameni calzi, nu amărâţi.

Azi nu mai fug de dorul meu, ci-l pun în strofe și-l rostesc 

Mă-mbrac în rime și culoare, că doar aşa mă odihnesc, 

Nu port vreo mască, nici nu lupt, să fiu pe placul cuiva

Eu sunt un suflet ce iubește și scrie tot ce simte inima.

Călătorind prin poezie, eu mă intorc mereu la mine 

Și fiecare vers răzbate-o flacără ce nu se ține, 

Și chiar de nimeni nu mă prinde, rămân cu zborul meu opac 

Să fiu misterul care râde și zboară liber, fără leac.