ULTIMUL PAS. ULTIMUL SĂRUT.

    Câteodată când suntem singuri 
    ne dorim singurătatea şi mai mult.
    Ca şi cum bolnavi de moarte fiind 
    ne-am teme de trecutele vieţi,
    de trecutele păcate...
    Dar am nevoie de tine
    sd-mi dai visele tale, dorinţele tale
    să-mi dai aripile tale şi zborul tău până la cer.
    Căci eu nu mai am nimic, 
    nimic nu mi-a mai rămas 

    decât lumina de pe mine...

- Bunică! Citește-n gând! Că eu nu pot să mă uit la film!

- Ghini, ghini! Da' mai ghini ti-i culca, câ mâne, dis-di-dimineațâ, ti-i duși cu bunic'tu la prisacâ sâ scoatiți nierea!

- Ei, lasă bunică! Că nu mai durează mult filmu'!

Și așa a și fost: dis-de-dimineață, bunicu' mă trase de mânecă jos din pat și, cu vorbă blândă, mă îmboldi să mă îmbrac mai repede: prisaca nu mai avea răbdare!, iar eu aș mai fi rupt patul cu somnul până la amiezi, că de, era vacanță!

Bătrânu', era un om mic de stat, iute la mers, blând la vorbă și avea cei mai frumoși ochi albaștri și senini din lume, de parcă tot cerul se-oglindea în ei: când era vesel, ochii lui erau jucăuși de un albastru senin, iar când era mai degrabă preocupat — fiindcă nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată supărat — ochii lui se întunecau într-un albastru grav, așa cum se închide brusc seninul cerului când se trece o ploaie rapidă și caldă de vară...

Întotdeauna se îmbrăca simplu, cu o cămeșă albă ca laptele, cu mânecile suflecate deasupra coatelor, vârâtă într-o pereche de nădragi din stofă neagră, prinși la brâu cu o curea uzată din piele maronie și cataramă strălucitoare de alamă. Nu-i lipsea niciodată pălăria uzată din paie, așezată frumos înspre ceafă, și sandalele din piele maro: ce mândru era de ele! Dar pentru prisacă, bunicul devenea, brusc, extraterestru: își punea un combinezon de doc albastru, decolorat ca cerneala, mănuși galbene pe mâini și, pe cap, își punea o pălărie de paie cu boruri largi, peste care așeza întotdeauna o pânză albă, fină de tifon...

Îmbrăcat așa, bunicul mă luă de-o aripă și plecarăm împreună către prisacă. Peste drum de casa bunicilor se găsea școala din sat, o clădire veche și obosită de glasul copiilor și care cădea în adormire-adâncă atunci când intra-n vacanță. După ce treceai drumul pe lângă gardul școlii, dădeai peste o bucată de glie, nu foarte mare, de un verde închis de luțernă, iar dacă urmai cărarea până la capătul ei, ajungeai la o margine de salcâmi care străjuiau intrarea în prisacă.

Prisaca bunicului era compusă din vreo 40 de stupi, niște cutii din lemn vechi, așezate în iarba înaltă, la distanță de vreo doi coți unele de altele, vopsite în diferite culori, decolorate de soare și de trecerea vremii... Pasă-mi-te, stupii erau colorați diferit, astfel încât albinele să-și recunoască mai ușor căsuțele, să nu le-ncurce între ele, știut fiind că albinele nu disting prea bine culorile!

Și-apoi bunicu-mi povesti pe drum, cu blândețe în glas, despre lumea minunată și atât de complexă a albinelor: despre matcă și trântori, despre albinele-străjeri, cele care păzesc stupul de cotropitori, despre albinele-slujitoare, cele care se îngrijesc de nevoile reginei, despre albinele-bone, cele care îngrijesc ouăle și hrănesc pupele, și, nu în cele din urmă, despre albinele-culegătoare, cele care strâng cu atâta trudă, în găletușe mici, minuscule, polenul florilor, ce este mestecat de albinele-gospodine în mierea cea dulce și frumos parfumată...

Era o dimineață senină de vară, cu un cer curat, fără nori, știi, o zi din vacanța de vară, menită să-ți rămână și să-ți lumineze amintirile peste ani, o zi în care un pâlc de salcâmi zburliți în floare, ședeau filozofici, tăcuți, deranjați din când în când, de zumzetul molcom al albinuțelor aflate-n treabă... 

Apoi bunicu' se-apucă de urnit stupii, destupându-i pe fiecare-n parte și cercetă în bătaia soarelui ramele cu fagure de ceară galbenă, ce scânteia de aurul mierii... Cu o lingură din lemn, destupa repejor căpăcelele fagurilor, eliberând astfel mierea, pregătind-o pentru centrifugare. Bătrânul avea centrifuga din inox de la tata, iar cel care trebuia să dea la manivelă eram eu; noroc că mergea ușor, iar mierea se adună curând în straturi grele pe pereții centrifugii, ca mai apoi să curgă domol prin robinet către borcane...

Odată strânsă prada, pe la amiază, cu toată oponența vehementă a câtorva albine-oșteni mai destoinice, am luat drumul înapoi către casă dând zor, fiindcă soarele era prea tare, iar foamea răzbătea în noi cu gândul la plăcintele aburinde cu brânză și stafide făcute de bunica...

- Bre! Da' când o sâ disfaci tabla șeia di pi casâ, câ zumzăie pre tari albinile șelea?

- Ei! O sâ disfac mâni, câ acuma-i pre di tăt soarili-aista!

Că, uite, îmi amintesc și astăzi cum bunicu' se aburcă pe streașina de tablă a casei și, înarmat c-un ciocan și-un clește, îi dezveli colțul unde un roi de albine își făcuse culcuș; iată, fagurii de aur străluceau circular în bătaia soarelui, transformând casa bunicilor mei într-o ciudată și fantastică navetă spațială, mânuită cu grijă de un extraterestru mic de stat și blajin la vorbă, cu ochii mari și albaștri ca cerul vacanțelor mele...

Aplecându-ne răstriștea pe același umăr,
Am trecut amândoi prin zile fără număr,
Cu-aripile deschise pregătite pentru zbor,
Ne-am regăsit în vârtejul acesta amețitor...

Și-am ridicat pe umeri poveri nenumărate,
Pe care le-am durat ca pe-o înaltă cetate,
Din joacă, Timpul te-a semnat umbră să-mi fii,
Iar eu sunt umbra ta din noapte până-n zi...

Căci am un singur scop în viața mea,
Misiunea mea ești tu și chiar de-aș vrea,
S-arunc asupra vieții noastre anatemă,
Om risipi-o în petale galbene de crizantemă...

    Privit-am cerul la apus,
    Şi ochii tăi adânci, s-au dus, 
    Spunându-mi că vor reveni,
    Din nou, la început de zi...
    
    Această noapte, greu va trece,
    Fără să-ţi ţin în mână, palma rece,
    Şi-n primul ceas de dimineaţă,
    Mă vei găsi plin de speranţă:
    
    Să-mi pui pe buze un sărut,
    Şi să-mi şopteşti ce voi s-aud ;
    La noapte stelele şi luna,
    Ne vor uni întotdeauna...

    Nici-unde simţindu-te confortabil, 
    Ai pătruns în viaţa şi inima mea, 
    Zâmbitoare ca o rază de soare lavabil, 
    Suav şi pierdut, într-un colţ de stea. 
    
    Nici-decum voitor, la-nceputuri timide, 
    Rămas dezarmat şi fără cuvinte, 
    Stau şi cuget în umbra ploii acide, 
    Etern răvăşit, nefiind înainte. 
    
    Până mâine voi sta; iar mult mai apoi, 
    Pribeag de voi fi, rătăcit printre nori, 
    Fără suflet lipsit, fără drum înapoi, 
    Etern căutând vreun ecou de viori. 
    
    Netrecut, fără vreme, fără urme în colb, 
    Neclintit trubadur al tristeţilor tale, 
    Doar o clipă-am cerşit, gârbav şi orb, 
    Rătăcit în esenţa unor gânduri mentale.

    Pășesc pe așternutul plin de frunze,
    Și vin, umil, în fața ta cu scuze,
    Tu, Toamnă, serenissimă și-nmiresmată,
    Binevoiește, fii blândă, și mă iartă...
    
    Și dacă m-ai ierta, de trena-ți udă,
    Am să-ți culeg dovlecii copți cu trudă,
    Și-aș respira aroma ta mireană,
    De mere și de vin, ce-mi picură pe geană...
    
    E vremea să ridic în cinstea ta paharul,
    Căci știu prea bine care-ți este harul -
    De-mbraci pădurea-n aur și tămâie,

    Și-alungi cocorii, să zboare în pustie…

Parfum de mare ochii lăcrimau, 

Şi degete’mpletite în amor,

Pe nisip doar urme rămîneau,

Doar urme de speranţă şi de dor. 

Pierdut, pierdut eram in scări de lut,

Ce tot mai jos mă depărtau,

De faţa ta şi de acel smerit sărut,

De ochi, ce dragoste ameninţau.

Nu îți știam numele.

Dar te cunoșteam din priviri,

din felul în care țineai țigara,

din felul în care te sprijineai de stâlp,

de parcă lumea nu mai conta

decât dacă o priveai tu.

Te citeam ca pe o carte fără titlu,

una veche, cu pagini moi,

pline de margini subliniate cu tăcere.

Fiecare dimineață era un capitol nou,

și eu, ca un cititor dependent,

mă întorceam mereu la același loc.

Parfumul tău venea înaintea ta,

lemnos, cald, cu o urmă de noapte,

și rămânea mult după ce plecai.

Mă întrebam dacă-l alegi intenționat

sau dacă pur și simplu e parte din tine.

Uneori mă prindeai cu privirea,

și atunci lumea se strângea între noi

ca un elastic întins până la limita firii.

Dar eram mereu prima care ceda.

Îmi coboram ochii, rupeam firul,

de teamă că o singură secundă în plus

ar fi spus tot ce tăcerea mea ascundea.

Și totuși, în fiecare zi,

reveneam — cu cafeaua mea,

cu obrajii ușor aprinși,

și cu acea curiozitate dureroasă:

la ce te gândești când taci?

cui i-ai spus ultima oară ce simți?

și dacă, într-o zi,

ai putea să-mi răspunzi doar din ochi.

Îmi cer iertare mie

Ca n-am putut ierta 

Ca nu a fost sa fie

Ce cred ca trebuia...

Îmi cer iertare pentru 

Apusuri nevăzute

Pentru zilele plânse,

Momentele pierdute...

Îmi cer iertare pentru 

Clipele uitate...

Răsărituri negre..

Și pentru nedreptate..

Îmi cer iertare mie...

Pentru povesti citite...

De atâtea ori visate...

Dat totuși ne trăte...

Îmi cer iertare iar...

Ca viata care-i dar...

Am risipit jumate

Pentru ce nu se poate 

Îmi cer iertare din nou

Petru lacrimi vărsate

Pun mana pe stilou...

Le-oi imprima intr-o carte....


(A.Turcan)

Dragostea este nebuna desculță

Cu parul lung despletit!

Vorbește noaptea cu stelele și luna,

Nu-i cea despre care poeții spun minciuna făr' de sfârșit!

Dragostea este femeia aceea

Ce-o dorești cum o vezi!

Nemaiștind cine ești,

Gură cască rămas ca un prost...

Așteptând vorbele ce se plimbă într-una,

Ce-ți sosesc la urechi

Și te gâdilă cu dulceața minciunii făr' de rost,

Căci nebuna în năvod ca pe-un pește te-a prins!

Are infinite povești de iubire

Pentru tine-s scornite pe loc...

Dragostea este maestră în toate!

Insolite-s basmele ei

Par dictate de-un drac..

Cine-i știe taina ascunsă,

Poate-i zeița Hera ori Venus

Iar ziua doarme-n cerdac!

Himera aceasta

Are o soră mai mică se pare

Amor i se spune de lume...

Vrăjește doar inimile tandre și bune!

Le ia tot ce poate și fuge!

Amorezii toți o doresc nebunește!

E-atât de frumoasă se pare,

Spun flăcăii ce se țin după ea!

Fericit ești de-o vezi doar o clipă...

Alții spun că-i vrăjită de Soare,

Sau sosită din Cer de pe-o Stea,

Ori că-i Demetra și-atât!

Doar Zeus le știe povestea

De cumva Afrodita-i acolo și ea...

Ferește cursa ce-ți iese în cale

De vrei să nu mori de iubirea cea rece,

Ce pleacă din povestea rostită de Amor și Dragostea ta ce nu trece deloc!

(3/4 martie 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)

Ți-am cântat pe corp sonate

Pieptul tău era vioara,

Arcuș din degete-am făcut

În taină, când se lasă seara.

Un secret și-o eternitate

Împărțeam sub un cearșaf

Și nu am fi lăsat vreodată

Iubirea să ne facă praf.

La final, doar o fantomă

Bântuia în lung și-n lat,

Răsăritul, prea devreme,

Îmbrăca al nostru pat.

Doi străini noi am rămas

Când zorii zilei ne-au străpuns

Și-ntre noi un glas uitat

Și-ntrebări fără răspuns.

Prin bolta cereasca-ti vad chipul angelic
Si sufletu-mi tresare melodios
Creieru parca-mi e sub efect psihedelic
Iar inima-mi bate armonios

Surasul tau medicament pentru suflet
Care alina orice durere
Poti vindeca totul doar cu un zambet
Cand aduci cu tine a dragostei adiere

Asa cum fara ploaie nu e curcubeu
Si soare fara furtuna
La fel fara tine e gol sufletul meu
Si o eternitate vom fi impreuna

Cand suntem impreuna timpul ingheata
O ora pare-o secunda
Cand te tin in brate am totul in viata
Iar sufletul cu fericire mi se inunda

Nu mai exista cale de-ntors acum e mult prea tarziu
Indiferent cum viata ne va invarti
Un lucru e cert si pot spune ca-l stiu
Pana cand moartea ne va desparti