EU NU MAI SUNT...

    Valuri comune şi banale m-au înfrânt... 
    scuipat de scoici în frânturi de cuvânt, 
    vasal, în sfârşit, pe ţărmul fierbinte 
    mi-am lăsat trupul pustiit de dorinţe,
    şi-mbrătişat de-un cer albastru şi ostil
     - ca polenul de pistil -, 
    mă-nalţ către genunile adânci 
    spre curcubeiele-ncrustate-n stânci, 
    ce cad din înălţimi solare
    ca nişte lacrimi de cristale.

    În grădina lui Adlai,
    A căzut un strop din rai:
    O minune pur divină,
    Ca o pană de lumină.
    
    Iată, îngerul frumos,
    Obosit, se-așează jos,
    Ciufulici, cu păr bălai,
    În grădina lui Adlai.
    
    "- Îngeraș cu-aripa frântă,
    Nu grăi, mai bine cântă
    Psalmul florilor de mai,
    În grădina lui Adlai!

#ingerulmeu

    Eu nu sunt o lege...
    Nici măcar un cuvânt, 
    n-am scris în vreo carte...
    Dar am strălucit slab,
    ameninţând răcoarea lunii pentru tine...
    
    Nici râu, nici stâncă, nici furtună...
    Sunt doar durerea,
    Desfăcută-n fruct târziu
    Arătând lumii, miezul inimii mele bolnave...
    
    Dar fi-voi acolo - întotdeauna am fost, 
    o lacrimă, fragil, oglindind
    închisoarea ochilor tăi,
    în care-am murit umbră 
    şi m-am născut lumină...

    Tu, spune-le, că noaptea asta 
    nu va trece prin mine, 
    degeaba...
    Tu, spune-le, că nu sunt, 
    atât de rău, 
    dar, nici bun,
    Tu, spune-le, că n-am uitat, 
    ce nu trebuie să uit, 
    niciodată,
    Şi, mai spune-le, tu, 
    că eliberarea mea, 
    nu e departe;
    
    Ziua aceea străluci-va cândva, 
    căci... nimic nu mai e de făcut
    aripile mele sunt gata, 
    ce dacă penele-mi sunt încă ude, 
    grele, sub roua dimineţii mele.
    
    Din înalt voi cade, 
    si dacă voi zbura vreodată, -
    încă n-am învăţat -
    spre TINE am să zbor, şi,
    în TINE, sufletul, am să-mi zdrobesc,
    ŞI ACOLO AM SĂ-L LAS !!!

Văd așa, câteodată, cum cifrele se încăpățânează să se așeze și să-și dezvăluie frumusețea și secretele. Parcă ar fi niște căluți în miniatură care aleargă în toate direcțiile, nechezând cu coamele-n vânt peste câmpiile nesfârșite și albe ale ecranului meu, căluți albaștri, și negri, iară cei roșii nu-mi plac, fiindcă-s cei mai nărăvași...

... dar, uite-i, hop!, cum aleargă într-un galop nebunesc, nesfârșit și burlesc, lăsând în urma lor doar praf numeric, căci săgeata mea nu-i poate prinde deloc și chiar dacă încerc din răsputeri să le preiau frâiele, să mă țiu bine în șa, oricât de iute aș fi, cum dau să-i prind, ei tot se scutură și scapă, iar eu rămân dezamăgit și neîmpăcat, întrebându-mă dacă nu care cumva am încurcat iarăși o ecuație simplă cu o amintire...

La capătul rândului, prompterul clipește somnoros și sacadat, așteptând de la mine verdicte: 

- Ce vrei? Tu chiar nu înțelegi că nu mai pot, că nu mai vreau să alerg după cai... verzi pe pereți?
- Nu sunt verzi! Doar negri și albaștri. Știu că nu-ți plac cei roșii. Dar... ce s-ar face lumea fără ei?

Într-adevăr, ce s-ar face lumea fără căluții cei roșii? Că și ei trebuie să-și facă auzit nechezatul pe undeva, să scapere argint pe la potcoave, anulând herghelii întregi de albaștri și negri...

Nehotărât, mă abandonez încet, cuprins de îmbrățișarea caldă a literelor, căluții nu mai sunt, au plecat cu toții tropăind cu nepăsare, iar acum se întrupează doar cuvinte diafane care plutesc încetișor și care mă cheamă înșelător, vino!, noi suntem zânele câmpului ăstuia alb, hai să dansăm prin puf de păpădii și să culegem împreună roua strălucitoare a gândurilor tale, nu te mai gândi la herghelia aceea nărăvașă, noi cunoaștem o muzică divină care alină și oprește orice zbatere inutilă...

Tac. Liniștea se lasă grea peste gândurile mele, ca o perdea groasă de mătase, cuvintele s-au oprit mirate, șușotind între ele și dându-și coate, ce o fi cu el?, până acum se plângea de zgomotului cailor, acum e prea liniște, oare a rămas fără... cuvinte?, dar noi suntem aici, poate să aleagă pe oricare dintre noi, numai să spuie!, ori poate e obosit și nu mai poate sorbi din izvorul amintirilor, poate că a secat...

Sunt aici. N-am plecat nicăieri. Nu sunt obosit, iar izvorul meu este mai limpede și mai răcoritor ca-n alte dăți, numai că voi sunteți atât de frumoase, atât de pure, atât de adevărate, încât chiar mi-e greu să aleg, mi-e teamă să nu vă supăr, fără voi mi-ar fi imposibil să zugrăvesc câmpiile astea albe cu amintirile mele atât de dragi, numai voi îmi știți trăirile, bucuriile și tristețile mele, doar cu voi am putut să merg mai departe, să scot la lumină oameni, locuri și întâmplări care au trecut prin mine și au lăsat urme...

Fiindcă eu am învățat forța și tăria voastră, blândețea și asprimea voastră, știu că voi puteți mângâia suflete, sau dimpotrivă înfiera neadevăruri, cât de neîndurătoare sau răbdătoare puteți fi, atunci când o rimă refuză să se așeze la locul ei, sau cum puteți înnobila un cântec sau rezuma o pictură. Se spune că o imagine "grăiește" cât o mie de cuvinte, dar cât de nedrept! Cuvintele sunt forța motrice a gândurilor. Ele creează ordinea atât de necesară acțiunii! Or, fără cuvinte, gândurile cad pradă, haotic, altor herghelii care pot răsări de unde te aștepți mai puțin, anulând acțiuni și deranjând așezarea în calm a tot și a toate...

V-am așternut cuvinte. Iar voi, prin legământul vostru, mi-ați oferit alinare și loc de odihnă, atunci când prea-plinul sufletului meu amenința să pârjolească totul în cale ca un foc neostoit, voi v-ați întrupat în această oglindă limpede și calmă din care mi-am eliberat lumile, una câte una, lumi care au strălucit ușor pe undele voastre, legănate de același liant care contează: iubirea.

    Pentru o clipă-n zor de ziuă,
    Mi-am stins privirea-n tain de rouă,
    Şi îmbrăcat cu haina dimineţii,
    Păşit-am iar pe drumul scurt al vieţii...
    
    Şi am privit cu teamă peste umăr,
    La florile strivite fără număr,
    Pe care pasul meu, cu umbra sa,
    Le-a prefăcut în praf de stea...

Ja, einmal ich träumte von einem Sonnenstrahl,

auf dem wir uns trafen, irgendwo im All.

Wie noch nie im Leben fühlt' ich so ein Glück,

denn zum ersten Male lächelst du zurück.

Ich glaube nicht an Träume, so sehr ich auch versuch',

doch hoff' ich eines Tages nur dich zu seh'n

beim Purpursonnenaufgang, wenn wir uns wiederseh'n,

denselben Weg wird an geh'n.

Ja, einmal ich träumte von einem Sonnenstrahl,

auf dem wir uns trafen, irgendwo im All.

Wie noch nie im Leben fühlt' ich so ein Glück,

denn zum ersten Male lächelst du zurück.

Ich glaube nicht an Träume, so sehr ich auch versuch',

doch hoff' ich eines Tages nur dich zu seh'n

beim Purpursonnenaufgang, wenn wir uns wiederseh'n,

denselben Weg wird an geh'n.

Ja, einmal ich träumte von einem Sonnenstrahl,

auf dem wir uns trafen, irgendwo im All.

Wie noch nie im Leben fühlt' ich so ein Glück,

denn zum ersten Male lächelst du zurück.

Ja, einmal ich träumte von einem Sonnenstrahl,

auf dem wir uns trafen, irgendwo im All.

Der Traum geht zu ende, die Sonne sank ins Meer

und als ich erwachte, fand ich dich nicht mehr.

Ja, en gang drømte

Ja, en gang drømte jeg om en solstråle,

der vi møttes, et sted i verdensrommet.

Jeg har aldri følt meg så heldig som aldri før i mitt liv,

fordi du smiler tilbake for første gang.

Jeg tror ikke på drømmer, uansett hvor hardt jeg prøver

Men jeg håper en dag jeg bare ser deg

ved den lilla soloppgangen, når vi møtes igjen,

samme vei vil bli tatt.

Ja, en gang drømte jeg om en solstråle,

der vi møttes, et sted i verdensrommet.

Jeg har aldri følt meg så heldig som aldri før i mitt liv,

fordi du smiler tilbake for første gang.

Jeg tror ikke på drømmer, uansett hvor hardt jeg prøver

Men jeg håper en dag jeg bare ser deg

ved den lilla soloppgangen, når vi møtes igjen,

samme vei vil bli tatt.

Ja, en gang drømte jeg om en solstråle,

der vi møttes, et sted i verdensrommet.

Jeg har aldri følt meg så heldig som aldri før i mitt liv,

fordi du smiler tilbake for første gang.

Ja, en gang drømte jeg om en solstråle,

der vi møttes, et sted i verdensrommet.

Drømmen går mot slutten,solen sank i havet

og da jeg våknet fant jeg deg ikke lenger.

Ne iubim cu amar, 

Trăim într-un coșmar,

Ne îmbrățișăm sărat,

Mă uit în ochii tăi și văd... uscat.

Te-am dorit și ne-am iubit, 

Iar acum am lăsat în urmă un... nimic.

Un vals al falsității noi dansăm,

Iar mâinile nu ni le mai împreunăm.

Un gol a rămas,

Iar acum, tot ce a fost frumos, s-a ars. 

Simt un freamăt lângă zorii apuși 

Cu al nostru destin nespus.

Simt un fior tremurător

Căci cuvintele tale

Vor un perfect apus de soare.

Vreau să te ating , acum

Să mă topesc , adanc

În sufletul tău , plăpând.

Ma plimb pe-aleea rece și pustie

Copacii din umbră mă privesc mirați 

Pe cer strălucește luna plină,

Doar ea-mi mai bucură ochii întristați.

Imi port cu mine trecutul și pasul mi-e greu,

Caut s-o întâlnesc pe vechea "eu"

Mă frâng încercând din urmă s-o ajung

E departe... și-o privesc îndelung.

E beznă pe alee...sunt doar eu,

Și-mi inăbuș lacrimile ce vor să-mi iasă 

Le stăpânesc să nu cadă, cu greu...

E frig...și mă gândesc să fac cale-ntoarsă.

Pe -o bancă mă asez visând 

Deși speranțele mi-s la pământ,

Visez la pieptul tău obrazul să mi-l culc,

Si-un vin să beau, sub ochii tăi căprui...

Știu mi-e visul plin de dor

Ce-mi amintește cât de mult te ador

Și ma face să sper, să rezist fără a plânge 

Ca-ntr-o zi un vin, și-o-mbrățisare mă vor ajunge..

Când noaptea nu cântă a dor
culeg printre vise un gând,
un gând de demult călător
în suflet de tine flămând.

Scriu vorbe-n perdele de fum,
copilă cu chipul pierdut
în umbra lăsată în drum,
în urma rămasă în lut.

În vers eu aș vrea să răsar,
poem nesfârșit să îți fiu
pe cerul ce-l vreau ca altar,
copilă cu păr argintiu.

Hoinar peste buze râvnind
un tainic sărut să aștern
când zorii din noapte se-aprind,
copilă-iubire, sărutul etern.

Când noaptea nu cântă a dor
și ceru-i stăpân peste nori
iubirea e-un vis arzător
copilă cu ochi călători.