Metafizică agasantă

Pantera neagră m-a luat ca o pradă

în junglă senzuală

cu parfumul și peisajul mirific

pe care se poate de văzut numai o dată.

Sunt încătușat de ea, mi-e greu să mă mișc,

simt cum fiorul mă cuprinde brusc

cu gândul de o moarte iminentă și crudă,

dar îmi place de ea,

de pantera neagră.

Ea m-a vrăjit complet

și nu pot face nimic.

Practic mi-am pierdut gândul

și am rămas lângă dânsa

și îmi place de ea,

de colțurile ei albe și de ochii ei albaștri.

Vreau să rămân aici și azi, și mâine,

iubita mea panteră,

să te privesc și să te simt

în trupul meu efemer.

Îmi place de tine,

pantera neagră,

pantera puternică.

femeia leprosului, când L-a văzut

pe Iisus,

a luat mirul și L-a uns

pe tot corpul Lui,

pentru ca să fie pregătit

de moartea iminentă.

în fiecare casă văzut-am pe moarte,

dar nu se alipește de mine,

că nu mă cunoaște.

găsit-am un mir dintr-o cămară

părăsită de oameni

și mi-am uns fruntea.

vine la mine moartea,

care era groaznică

dar acum este splendidă,

și se atinge de mine

ca pe un mire demult așteptat.

Fulgerul și cutremurul erau amicii mei

de când pășesc pe covorul gri,

plin de noroi și schițe moarte

și tare îl prețuiam, de nu mai puteam.

Culorile se ascundeau sub umbră,

lor era frică să mă vadă, ucigașul lumii,

care păream să fiu pregătit de un război,

să ucid totul și să rămână cenușă.

Așa a dorit zeul în mine - diavolul -

înainte să te întâlnesc la un parc,

lângă un stejar care ne acoperă cu frunzele

de arșița ce mistuie iubirea.

Eu nu-mi cunosc numele și trupul,

nici măcar mâinele nu se cunosc.

Ochii-mi sunt diferiți de toate,

percep culorile și lumina Soarelui.

Stelele se bucură de un nou prieten

pierdut într-o peșteră nemărginită

ca un artist fără scop, fără viață.

Și cine este autorul cărții noi?

Tu ești cea care m-a scris cu pana dragostei,

cu buzele nemușcate și cu pielea catifelată?

Tu m-ai înviat din moartea crudă,

tu mi-ai schimbat gândul,

tu mi-ai schimbat inima,

tu mi-ai schimbat viața,

tu mi-ai schimbat trupul…

I

Era o zi tipică și nu a avut nimic deosebit de ziua altor oameni. Era vara cu o arșiță fără precedent, parcă mă coceam, jucându-mă cu motănași de patru luni. Și, când mi-am pierdut forța de a răbda jăraticul solar, am intrat în casă și am închis totul: ferestrele, ușa și jaluzelele, ca să nu strecoare lumina să-mi ardă casa.

Căldura se potolea nițel și eu, având atragerea profundă de cărți și de cuvinte, de care este imposibil să mă despart, căci acestea rămân pe veci, am deschis "Letopisețul Țării Moldovei" cronicarului, pentru a extinde mreaja istorică în celula mea intelectuală ce are mai multe izvoare, deoarece ele servesc ca o hrană pentru mine și dacă nu le beau, atunci nu sunt. "Cogito, ergo sum" - c-am așa se aude citatul.

După o oră și ceva, călătorind împreună cu Ureche vornicul prin descălecarea Moldovei și prin bătăliile lui Ștefan cel Mare, am decis să mă opresc, dar am avut o senzație că, dacă închid cartea și o lăs până mâine, personajele și, mai ales, autorul se opresc brusc, cum ar fi o casetă care este în stare de repaus până nu voi apăsa butonul de a- și continua acțiunea…

II

După ce am pus cartea pe masa mea, am decis să trag un pui de somn, deoarece eram epuizat și nu aveam dorință de a face ceva.

În noaptea asta a avut loc un meci de fotbal în SUA și, evident, ora începerii era târzie, adică oamenii la ora asta deja dormeau și ilustrau propriile imagini. Am stat cu ochii deschiși până la ora 4 dimineața și eram gata să le închid, însă soarele deja mi-a spus "bună dimineața" și păsări au salutat-o cu mândrie ca din basme.

Pe de o parte eu eram dezamăgit de faptul că ei nu au dorit să aștepte măcar pe zece minute să mă culc, dar, pe de altă parte, eram nespus de bucuros când am auzit cântecele păsărilor, fiindcă ele sunt ca mesageri din Sus, ca să spună tuturor că noi trăim, că noi suntem sănătoși și că avem o viață splendidă.

Sufletul meu este exaltat de asta și a transmis un răspuns: "Am o viață splendidă"!

Eu am o viață splendidă…

III

A trecut o oră după ce m-am trezit și deja se amurgește. "Cum nu m-am trezit mai devreme?" m-am întrebat pe mine supărat și înfuriat. Dar m-am smerit și m-am sculat, dar ceva lipsește…

Pare-mi-e că apusul a părut ceva unic, în comparație cu celelalte apusuri. Toate sunt frumoase și atractive ca niciodată, însă el a avut ceva ce nu se poate de a explica prin cuvinte simple, așa cum a făcut Eminescu, când a descris dragostea și lumea lui ideală.

Deci, pe rând: culoarea era roșie-portocalie, ceea ce a redat estetica și simbolul artei cosmice, norii parcă s-au îngrămădit, pentru a fi partea raiului ceresc. Oare asta-i Împărăția Cerurilor, cum a spus Iisus? Nu cred. Hristos a prezentat semnele Cea De-A Doua Venire și asta nu-i unul din cele. Dar liniștea… Doamne! Ce liniște era! Niciun sunet străin nu plutea, doar cea de natură.

Contemplând peisajul cel roșcat, am început să ascult o piesă de chitară cântată de mine. Nu țin minte ca eu să înregistrez asemenea melodie, dar ea se aude foarte, foarte frumos și era în repetiție, creând o atmosferă plăcută. Parcă am mai ascultat undeva, dar nu-mi amintesc. Și denumirea îmi era cunoscută. Nu știu.

Asta este ceea ce am dorit toată viața? Pace, fericire și liniște? Am avut impresia că mi-am umplut golul sufletesc după atâta vreme. Și, în sfârșit, îmi răspund la propria mea întrebare cu fermitate: da! există sensul de a trăi! Amurgul, culorile și, mai ales, muzica mi-au deschis ochii și mi-au construit o lume ideală, unde totul este totul.

Cât de mult aș dori să rămân în lumea mea…

IV

Ce s-a întâmplat? Unde mă aflu? Unde este apusul cel seductiv și magnific care are puterea de a cuceri inimile? Culorile mele iubite, încotro ați plecat? De ce s-a oprit melodia care a transmis sunetele mlădioase și gingașe, când eram gata să mă îngenunchez cu lacrimi?

Cine sunt și cine eram? Un om sau un visător care se izolează de realitatea și intră în alt univers, unde tot este viu? Eu m-am schimbat, nu mă recunosc. Altă haină, alți ochi, alt suflet, alt eu. Nu sunt eu. Acolo, departe de toți, în cealaltă lume, eu trăiesc. Acolo, într-adevăr sunt eu.

M-am trezit și tot cenușiu apare în fața mea. Portretul străin, care este pictat cu alb-negru, auzurile tipice și acute, dăunătoare pentru mine, problemele reapărute în preajma mea și, nu în ultimul rând, golul lăuntric. Cu ce să-mi acopăr, ca să nu mă zbucium? Substanța aceasta nu există în lumea actuală, ci acolo.

Deodată am simt cum o picătură de apă s-a scurs din ochiul meu drept. Casa mea s-a îndepărtat de mine, zicându-mi "adio". Un adio pe veci. O ruptură care a decis soarta mea. Dacă aș avea șansa să plec și să mă aflu în lumea mea ideală… fără tristețe, fără griji, fără răutate. Sau asta-i un vis efemer și zadarnic?

Simt că sunt mai mult decât puținul din ochii lor,

Sunt pulbere ce-ascunde aur,

Sunt gând, sunt trăire, sunt zbor...

Sunt floare fragilă, curcubeu multicolor,

Sunt cant prea adânc, sunt suflet de nor...

Dar nu mai sufăr, nu-mi trebuie laur,

Nu voi adorare,nici faima, nici dor,

As vrea doar un suflet să vadă

Lumina din mine, și focul ce arde,

Un suflet, si-apoi pot sa mor...

Pe o scena mare, se trage cortina

Cata lume in fata..

Nu vezi pe nimeni.

Oh dar ei te vad pe tine,

Ca un stol de lilieci asteapta

Sa calci gresit, macar odata

Si dansezi frumos,

Nu conteaza, ca sunt cioburi pe jos

Zambesti frumos,

Ce conteaza, putin sange

Lasat pe jos?

Pe scena mare, se inchide cortina.

Aplauze seci si murmur de multime.

Priveste  ti picioarele, 

Mai sunt ale tale oare?

    Nici-unde simţindu-te confortabil, 
    Ai pătruns în viaţa şi inima mea, 
    Zâmbitoare ca o rază de soare lavabil, 
    Suav şi pierdut, într-un colţ de stea. 
    
    Nici-decum voitor, la-nceputuri timide, 
    Rămas dezarmat şi fără cuvinte, 
    Stau şi cuget în umbra ploii acide, 
    Etern răvăşit, nefiind înainte. 
    
    Până mâine voi sta; iar mult mai apoi, 
    Pribeag de voi fi, rătăcit printre nori, 
    Fără suflet lipsit, fără drum înapoi, 
    Etern căutând vreun ecou de viori. 
    
    Netrecut, fără vreme, fără urme în colb, 
    Neclintit trubadur al tristeţilor tale, 
    Doar o clipă-am cerşit, gârbav şi orb, 
    Rătăcit în esenţa unor gânduri mentale.

Am mers înainte ignorând cărarea

Am mers și mers, pe cărarea bună și rea

Pas cu pas, pași mici, pași mari, înainte și-napoi

Pași rapizi, pași înceți, pași ușori si pași greoi 

Și am mers prin foc și apă, prin furtuni și secetă

Prin spini, prin flori, prin flori cu spini, prin durere înceată

Prin durere violentă, prin plăcere deșartă

Prin oaze și miraje, și trezire adormită

Și mergând pe drumul meu, am stat o vreme

Am stat în multe locuri, cu multe probleme

Am stat ce-am stat, și-am continuat să merg pe cărare

Căci fiecare loc mi-a oferit putere și eliberare

Și mergând și ajungând în locuri seci

Mă-ntorceam acolo unde e ușor să treci

Și pe când speram, mă trezeam în locuri reci

Plecând, mă trezeam visând la un loc de veci

Și m-am întors de-atâtea ori spre locurile bune

Găsind doar pustietăți si pământuri brune

Încât am învățat să merg doar înainte 

Chiar de văd în jur doar moarte și morminte 

Mergând înainte, fără a mă-ntoarce înapoi 

Prin tărâm nestrăbătut, si aspru, si prin noroi

Am ajuns să am un nou tip de sentimente 

Să iubesc cărarea și să n-am nevoie de cuvinte 

Și ori de câte ori am dat de-un munte, am luat aminte

Și am mers înainte, înainte spre locuri sfinte 

Și am continuat să urc, fără încălțăminte 

Iar focul urcării m-a lăsat fără veșminte

Ca să pot urca în continuare am făcut jurăminte

Și de oboseală, am făcut cărării rugăminte

I-am cerut să-mi ușureze drumul, să mă lase fără minte

Și să mi se-arate, să-mi arate că-mi este părinte 

Iar cărarea, ca răspuns, m-a dus într-un loc cu umbră 

Cu izvor și fructe, și cu o priveliște rară, o operă

Și mi-a arătat înainte, drumul frumos care urmează 

O bunătate, o pace, o iubire ce nu-ncetează

Suflet drag, 

O zi în viața 

În dar am mai primit 

O nouă zi ,

O rază de soare,

Un zâmbet pe buze. 

Cerul îl privesc 

Când pe iarba zăbovesc 

Gândire semantică 

Abstractă - lucidă 

Inspir adiere de viață 

Expir gânduri uitate 

Gânduri despre iubire 

Despre nemurire de neam 

Întrebări puse 

Dar neraspunse 

... si un apus privesc 

Alene ma ridic 

Ma îndrept spre stele 

Iar asa a trecut 

Printre doua lacrimi 

Și un zâmbet 

Alte zi din a mea viață.  

Unde-s nopţile în care
Tu fiind un visător,
Printre stele, ca în mare
Te plimbai neştiutor.

Fiind zeu, sau un copac
Rătăcind prin amintiri,
Şi bogat, dar şi sărac
Tot copil, şi versuri scrii.

Adorai să vezi lumina
Liniştea, în plină noapte,
Încercînd să afli taina,
De parcă citeai o carte.

Eşti copil, dar şi matur
Te impui sau nu cu paşi!
Timpul e nemuritor,
Apa curge, tu o laşi.
...