Categoria Poezii filozofice
Яд (Otravă)
Pentru mine, înghite-ți lacrimile,
O, pădure lipsită de copaci,
Și arde-ți tu toate patimile,
O, pădure lipsită de copaci.
Căci păsările ți s-au dus,
O, pădure lipsită de copaci,
Și copacii ei ți-au scurs!
O, padure lipsită de copaci.
Pentru mine,
Căci doar moarte crește acum în tine,
Alungă norii prevestitori de vreme rea,
Căci prin ei, viața nu ți se poate vedea.
-Da' cum vrei tu, iubirea mea,
S-alung eu așa ceva?
Căci ploile m-au asuprit,
Și demult m-au urgisit.
-Martoare ne sunt stelele din cer!
De departe ele te vor ghida,
Și doar un lucru îți mai cer,
Eu te rog, tu nu le abandona.
-Moarte sunt toate stelele mele
De viscole așa de grele,
Râurile vreau să mi le sec,
Iar cu ele, și eu să plec.
-O, pădure făr' de copaci,
Vanturile seci lasă-mă să ți le alin.
O, pădure fără de copaci!
Căci viețuitoare-ți vor fi într-un suspin.
-N-ai tu treabă de-ale mele,
Căci eu nu mai respir prin ele.
Aștept furtuna să mă mistuie,
Tu în schimb, să nu mă uiți.
Iar când aceasta a murit,
Toate stelele lui de-asemenea au pierit.
Căci el avea doar una,
Însăși ea, care-i era chiar luna.

Între lumini și întuneric
Mă privea printre zăbrele
Partea mea întunecată;
Să-i deschid porțile mele
Spre căsuța -mi ferecată?..
Ori să mă lupt, confuză
Cu prezența ei în mine,
Tremurând din buză
Mă dezbrac de haine
Și -n oază mlăștinoasă
M-adancesc păn la bărbie,
Pe -o vreme sumbră și cețoasă.
Și cu veșmânt din măl și ploaie
S-o iau la goană pe cărare
Prin foșnet de pădure,
Unde răgete de fiare
Mă străpung,mă -nfioară.
Umbre hâde și bizare
Îmi taie calea, mă -nconjoară
Și nu mai pot, mă prăbușesc
Îngrozită, fără vlagă;
Din coșmar să mă trezesc,
Mă agăț de -o creangă
Din răsputeri să mă ridic.
Și cu setea gurii de izvor,
Între lumini și întuneric
Să răzbat,din nou să zbor...

Visuri hipnotice
Orice schimbare este ca un vânt care suflă
cu putere și sparge spiralele vieții, dar și
ferestrele, componente uzate ale clădirilor~
structuri încă elastice, care se leagănă și
se îndoaie până se crapă, in timpul cutremurelor.
Multe marionete, cu zîmbete stranii, caută
noi locuri de muncă. Această stare de lucruri
este de-a dreptul șocantă. De fapt, orice criză,
care nu se mai termină, devine o realitate ciudată.
Conform teoriei probabilităților, cineva , în lumea asta,
este exact opusul tău și poate lupta, cu o precizie
matematică, pâna la distrugere completă. Teoria
dualităţii lui zero nu este același lucru cu metoda
reducerii la absurd. Întotdeauna, aceste idei sau visuri
hipnotice pot asasina viitorul. Nici o iubire nu poate
exista într-un suflet bolnav. Este similar cu situatia
in care celulele fagocitare nu au o structură sănătoasă
pentru a asigura imunitatea; stres cronic; boli autoimune.
Cu siguranță, libertatea nu există în adevăratul sens
al cuvântului, pe acest pământ. Doar Dumnezeu ne
eliberează. Această stare de lucruri nu seamănă deloc
cu ceea ce ar fi putut deveni Geneza, dacă ar fi evoluat
în mod diferit ~ o iluzie pentru cei care cred că le este
permis să facă tot ce doar ei consideră că este corect și
îndreptățit să facă. În consecință, toate lucrurile din jur
își pierd, încet, semnificația. E probabil că vom continua
să existăm în timp ce ne învârtim în jurul soarelui.
Aceasta mișcare este esențială. Întotdeauna corpul are
nevoie de suflet pentru a trăi~ nu viceversa. Într-o lume
ideală, toate vocile pot fi auzite~ vibrație plasmatică și
atmosferă tensionată; propagare. Sunetul este un proces
mental. Cântecele sunt ca florile care plutesc pe valurile
unui râu, un râu al schimbării. Uneori, anumite râuri încep
să curgă în sens invers, învingând forța gravitației~ o
alternativă a existenței. Este , cu adevărat, absolut necesar?
Poezie de Marieta Maglas

Copacul și Muntele
Copacul înalt ce vede-n zare
Muntele bătrân, stabil și mare,
Își înalță mereu ramurile-n sus
Fiind acolo, ca să nu fie exclus.
Pe malul apei albastru-verzuie,
Rădăcinile Copacului reconstituie
Legătura strânsă în sânul naturii
Cu Muntele, ca bază a structurii.
Imaginează cum de pe malul apei
Dorința-i alinată de apusul clipei,
Iar Muntele măreț ce se întinde
Pe celălalt mal, și cum se destinde.
Simbioza creată între cei doi coloși,
Vor să ne arate cât sunt de fabuloși.
Copacul îi spirit prin care respirăm
Muntele simbol prin care rezistăm.

Dans murdar pe vârful sticlei
Dansez tango, ochi în ochi cu handicapul,
Iar tribunalul strigă: „TĂIAȚI-I CAPUL!”
Îmi dau foc fiorilor de stradă,
Jucând în sticluță, la margine de apă.
Bani murdari, trecuți prin labe de fier,
Și ochii țintă spre al nouălea cer,
Copii tăiați la gât de paguba prostiei,
Otrăviți de lanțul ruginit al modestiei.
Pișat pe pantaloni de vin înmagazinat,
Pe bot borât de părerea unui căcat,
Tremurând, mai aprind încă un chibrite,
Iar viața-mi spune iar: „TACI ȘI ÎNGHITE!”
Vrei să scoți un prezervativ din buzunar,
Știind că și așa ești destul de murdar,
Îți pui centura de piele pe nas
Și iarăși tragi o privire la ceas.
Când se va termina nebunia asta
Iar fricile vor spune: „Cu asta, basta!”,
Genunchii din ceară să se topească
Și durerea de suflet să te ocolească.
Tăria să nu mai fie așa de bună,
Ca o femeie udă, scăpată de furtună,
Adio, stare de ebrietate,
Adio, scopuri nerealizate.

Viața e un dar !
Viața e un dar
Trăiește-o ca atare ,
Ajut-o să te urce
Nu să te coboare.
Îndeamn-o la voință
Îndeamn-o la răbdare
Și va străluci ca cea
Mai mândră floare!

Bătaie
Bătaia inimilor
Zguduie orizontul.
Bat cu putere ca pumnale
În ale rațiunii ziduri înfricoșătoare.
Luptă pe viață și pe moarte:
Deliciul dorinței;
Versus siropul speranțelor deșarte
Ce se scurge printre craniile capetelor sparte.
Gândul, oștean temerar,
Frate de sânge cu pornirea parșivă
De a crea o lume distopică
În care fiece idee e liberă.
Sincronism în sincretism,
Istețime-n cretinism.
Alăturări frivole de valori
Premergătoare unor inerente orori.
Asta-i bătălie de idealuri.
Ce n-au fost vreodată sfinte.
Doar cu-aghiasm'-un pic stropite
Ca să semene cu cele sfinte.
Dar, și-aghiasma apă se preface
În mâinile ce nu-s dibace.
Iar inimile din pumnale-asurzitoare,
Se înmoaie precum paiul atins de lama unei cositoare.

Gândurile unui necunoscut
Gândurile unui necunoscut
Ascunse în mintea-i dibace,
Înșeală prin sentiment înăscut
De a câștiga prin orice mijloace.
Printr-un buchet de flori false
Dăruit celor ce nu-l cunosc,
Cu vorbe dulci și mieroase
Gândului său nu se potrivesc.
Natura umană mai speră, crede
Că sinceritate încă mai există.
Dar înțelegerile sunt șubrede
Și calea vieții devine mai tristă.
Cuplând sentimente și rațiune
Ar fi un vis și un ideal minunat.
Dar reacția n-are nicio opțiune
Dacă se aude ca un scheunat.

Ultima bătaie
Printre bătăile grăbite ale inimii mele obosite,
Încă mai caut un rost în clipele tăcerii nesfârșite,
Un sens profund în gânduri ce se nasc din fum și dor,
Și care ard încet, dar nu se sting, ci cer mereu mai mult, ușor.
În fiecare vis mă-mbat cu o iubire ce nu a venit,
Dar care, nevăzută, parcă toarce din sufletul meu rănit.
Aș da o viață întreagă pentru o clipă de lumină,
Să simt cum arde dragostea în piept, fără să mă mai înclină.
Doar o dată să-mi dai privirea ce pătrunde în ființa mea,
Să mă dezlegi de ghețuri vechi și să mă-mbraci cu altceva:
Cu foc, cu viață, cu încrederea că nu-i zadarnic ce trăiesc,
Că dincolo de haos și durere, și eu pot fi iubit firesc.
Un rost să simt când mă trezesc în zori, cu inima pustie,
Și să respir aerul rece al tăcerii, nu cu frică, ci cu bucurie.
Să pot ierta trecutul meu, și umbrele ce m-au legat,
Să dau curaj unei bătăi de inimă ce n-a uitat.
Să-nvăț din nou să merg spre oameni, fără teamă, fără mască,
Să cred că dragostea nu doare mereu, ci poate să renască.
Că-n haosul ce pare tot, există-un sens ce s-a ascuns,
Și că în fiecare inimă frântă, încă arde-un cer de sus.

Binele de rău..
E comod să reproșezi,
Ieftin să faci rău;
Din prefață maschezi
Chipul viciului tău..
De ce izbești de piatră
Bărna de sub nas;
Nu te pișcă,nu te mustră
Din lăuntricul glas?...
Binele neprețuit,
Dificil de conceput,
E însușit și folosit
Că și personal avut.
Căci pizma prin vene
Stimula placerea
De-a ticlui scene,
Stârnind durerea..
Ideal ar fi să ierți
Din cugetul dezlănțuit
Și tardiv să nu regreți,
Când nu ai cum să fii mântuit..

Apus spre infinit
Așa - ș vrea câteodată,
Sa traca lumea toată...
Sa nu mai fiu ființă,
Sa uit tot ce-am trăit
Sa merg în infinit...
Și sincer, sper acolo
Sa nu găsesc nimic.
Și tare îmi doresc
Sa nu mai fiu nimic,
Sa nu mai simt nimic.
Sincer, am obosit...
Am obosit sa sper,
Am obosit sa cred,
Poate cred în nimic.
Sau poate eu aici
Sunt doar un mesager
Mergând spre apogeu
Dar nu transmit nimic.
Sunt un străin în lume
Ma simt cuprins de teama
Și sufletul ma cheamă.
Ma cheamă înnapoi
Dar eu, sunt în război.
As vrea sa treacă totul,
Sa uit c am existat..
Sa trec în infinit
Sa nu mai fiu nimic
Sa nu mai simt nimic,
Și sincer, sper acolo
Sa nu găsesc nimic.

Aici găseşti poezii filozofice, poeme despre viaţă, compuse de autori amatori, de autori cu nume. Versurile combină poezie și filozofie care reprezintă dorinţele intime, gindurile abstracte, preziceri şi nu numai.