Categoria Poezii filozofice
Transcedental
M-am mutat dintr-o chilie în alta
de frica demonilor ce mă ispiteau
și așa am descoperit că în pustietate
toate poartă culoarea întunericului.
În lipsa iubirii și a îmbrățișărilor tandre
am acceptat îmbrățisarea morții,
cu zâmbetul unui om ce știe că dincolo
sunt mai frumoase petele de lumină.
Mi-am separat sufletul de ființă
în azurul unei dimineți de primăvară,
când fluturii și păsările puneau în scenă
un magistral spectacol anual.
Răbdătoare, eternitatea mi-a îmbrăcat sufletul
cu insomniile Universului,
iar pentru a nu simți singurătatea
m-a aruncat în chip de stea într-un ocean plin de stele.
Sfera
E noapte,
prin ceața densă am zărit-o...
–ajută-mă! mi-e groază!
E înaltă,
stă atârnată... ba nu, plutește!
în valuri repezi ea gonește...
E plină,
strălucește ca un far în sânul mării,
cu raza mi-a lovit ochelarii...
E perfectă,
colțuri nu are și e netedă,
se-nvârte-n jur ca o planetă...
Ce înseamnă? ce vrea de la mine?
cad pe trepte pân' la o linie.
Mă ridic și n-o mai văd în noapte...
a dispărut, mă urăște poate...
E zi,
sub lumina astrului e oarbă,
mai bine, nu-mi mai este teamă!
E scundă,
face un pas tiptil și obosește,
îi e greu că nu mai gonește...
E goală,
în suflet și aparență,
de rușine, mă privește cu greață...
E distrusă,
spartă la mijloc și zgâriată,
un gând atunci mi se arată.
Fug după ea; fug să o prind,
o ating, vreau s-o ridic.
În zadar, ea nu mai dorește,
și peste mine atunci se prăbușește...
E vis?
nu, e realitate și doare,
doare când te pălește...
E moarte?
poate, primele chinuri,
lacrimile curg șiroaie, râuri...
E bine?
rău oricum nu-mi este,
zbier când aud acea veste...
E sfârșit?
nu pentru mine, ci pentru sferă,
și mă zdrobește, sigur mă urăște!
Știi, câteodată...
știi, câteodată
îmi place cum apa
îmi perforează visele
pătate de umbrele mele egoiste
și alintate,
îmi place cum corpul se
macină-n moara infinitului,
dar mă tem veninul să
nu crească în broderii de
mucegai pe pâine,
dar mă tem nuferii
să își uite casele și să vină
după mine.
mai știi tu oare că
eroarea mi-e prietenă
mă conduce pe urme de
soare către luna cea sfredelitoare,
dar, totodată, mă tem să-mi
hotărască sentința în judecată...
eu am încredere în nebuloase
la fel ca și în astre,
aș vrea să sting tot ce mă face om,
chiar și intuiția stranie, neomenească,
să mă las tăiat și operat
sub orbite înfricoșătoare
să mă regăsesc
eu, copil, aer al dealului
îndrăgostit de-o zare...
deci, fie cum o fi,
eu sunt un
afluent venerat și înmulțit
de-ale mele siluete albăstrui
venite de pe alte planete,
de după cortina
teatrului oropsit.
Urmarea Mioriței: Moldovan
Dar mioara cea laie
Se duce vioaie
Prin negrul zăvoi
La țarcul de oi
La cânii mai mari
Cei aprigi și tari
Pă-l crunt mi-l ochește
Și bravă rostește:
- Dulăule dragă
Diseară nu-i șagă
Că al nostru stăpân
E la capăt de drum
Că la apus de soare
Vor să ni-l omoare
Ciobanul vrâncean
Și cu cel ungurean
Chiar după păscut
Că e mai avut.
Râvnesc și urzesc
Un gând nebunesc
Vor viața să-i curme
Să ne lege în turme
Și după amurg
Să ne vândă în târg.
- Mioriță laie,
Laie, bucălaie,
Dar ce-a zis stăpânul,
Al nostru, românul?
- E cam șovăielnic
Și își scrie pomelnic
Ceva cu o nuntă
Și-o mamă căruntă
E doar istovit
Fără vlagă, sleit
Tu dă-te încoace
Să-i rupi de cojoace
Să-i joci în picioare
Să-i muști unde-i doare
Ești cel mai frățesc
Și mai bărbătesc,
Dar scarmănă-i bine
În seara ce vine
Că iarba-i de miei
Și dulăul de ei
Gonește-i la vale
Să ne piară din cale
Uitați să ne fie
Să se ducă-n pustie!
Și dulăul plecă
Și mi-i încăieră
În dosul stânii
Laolaltă cu cânii
Și-i scărmănă tare
De cerură iertare
Pe câmp alergând,
Din ochi lăcrimând.
Iar cel moldovan
Rămas ortoman
Își găsi un loc
Și făcu un foc
Sus în țara ielelor
Unde-i iarba fiarelor
Regina albinelor
Și ursitul zânelor.
Din desagă a scos
Un fluier frumos
Fluieraș de fag
Și zise cu drag
Un cântec de crai
Pe-o gură de rai.
Moldovan
de Vali Brașoveanu
1 mai 2023
Un maniac și-un salvator: Pocalul
Se lăfăi un timp monarhul, stăpânul ce guverna regatul,
Sub coroana-i enormă de flăcări, mistuia un gând pe-alocuri;
Și-a deschis ochii ca dintr-o boală, coșmarul din înserat despre soartă,
Trezi o întreagă generație și porni galop în agitație.
Fără zăbavă, fără să se culce; slujitorul pe-ntuneric fuge,
Cât mai departe și nu înapoi, căci monstrul șiret ucide pe eroi,
Cursa după șoarecii de casă nu i-a uimit pe paznicii de bază,
Chiar fără să discute pretenții, monarhul organiză și alte intervenții...
Mută i-a mai fost uimirea slujitorului fugar,
Când prin desișuri îl zări ogarul celestial,
Strigăte de jale surdă imită al nostru erou,
Să crească mica speranță a monarhului cel rău.
Noaptea era stăpâna lumii, acum că nu îl mai zăreau,
Doar cu torțe aprinse-n grabă, călăreții zăreau pe fugar,
Care-și ținea strâns comoara, definită printr-un pocal,
Ce-a aprins mânia regelui, nici străjerii nu-l mai vedeau.
Prin spuma râului, avea să treacă micul nostru salvator,
Regele mâhnit de tândă, scăpă pe drum de-un muritor,
Că-ntr-o grămadă de dulăi flămânzi, cel slab va pierde mereu,
Legea nescrisă-l guverna, deși înainta greu, așa de greu...
O dilemă crește-n bezna răcoroasă – graba de-a ajunge acasă,
Îl cuprinse și pe fugar, aflat în fața râului-Tartar,
Precum săgeata trecea și apa; era mânioasă și rea,
Prin mintea eroului-hoț se năzări un truc de negoț.
Hainele rupte și mâncate în pădure, le-aruncă deștept în ture,
La văzul ochiului regal, o dilemă creștea-n zadar,
Fără o-ntrebare, fără răspuns: alte ajutoare pe râu s-au dus,
Și tot în ciuda regelui nebun, nimeni n-a prins zdrențele din râu.
Ar fi scăpat eroul, acum mai gol; și pe frig îl luă un fior,
Monarhul însă nu era prost, urme de picioare citea atunci pe dos,
Și s-a întors mai repede și cu ură, că sărmanul s-a ascuns într-o șură,
Un foc cuprinse ca un altar mica ascunzătoare a micului fugar.
Scăpă din flăcările-aprinse morțește, iar monarhul ucise câțiva prostește;
Fugarul ajunse la mulțime, în satul său uitat de lume,
Monarhul mai avea două speranțe: un cavaler și-un arcaș de mațe.
Primul a-ncercat o strategie, al doilea s-a ascuns în mulțime.
Monarhul pândea de la poarta cea mare, să vadă mort pe hoțul de pocale.
Tristă deznădejea i-a fost: cavalerul a căzut lat, deci mort.
Sătenii erau mâhniți pe Coroană și i-au ucis singura garnizoană.
Arcașul ce pântece viza, s-a ales cu o soartă mult mai grea.
Nu durere, nu strigăte adânci, ci jefuit de suflete pitici,
Apoi, biciuit afară din cetate și decapitat de-a Sa întâietate,
Monarhul, sătul de eșecuri, s-a strecurat printre tarabe și trăsuri,
Îl ochise pe hoțul nemernic, își dorea să-și cheme un sfetnic.
Dar, cum singur era și făr' de-ajutor, el s-a dus după hoțul-erou,
Eroul l-a văzut dinainte și a aruncat pocalul în mulțime,
Monarhul a urlat și-a fugit după pocalul său mult-cărat,
Și s-a-mpiedicat de o căldare, zdrobit de grilaj și grele pietroaie.
În căderea sa ce s-a-ntâmplat, pocalul nu l-a mai apucat,
Doar mâna sa grea și neiertătoare rămase nezdrobită, plină de inele.
Sărmanii au jefuit până și mâna, iar fugarul a ajuns monarhul cu cununa.
Iată deci o schimbare de roluri: monarhul – zdrobit și fugarul – pe tronuri.
Cautând in umbra
Prin tot ceea ce am făcut,
Niciodată nu am regretat.
Dar recent în viața-mi apăruse
Tristul gând, ce mi-l readuse.
Eu fiind din alte tărâmuri,
De-o altă părere făcut-o am
Pe singura viețate,
Care mă suporta.
Inconștient fiind, satisfacție cutreieram.
Mare greșeală.
Acum e totul în zadar.
Cu speranța renașterii sufletești
Pe îndepărtatele culmi ale iertării pornit am,
Cu un singur scop, cel al mântuirii.
Promisesem o schimbare,
Pentru bine, pentru noi,
Ca să mă pot numii si eu, om.
Ea merita totul…
Eu nu…
Drumul spre schimbare
Pe nesfârșitul drum al schimbării,
Hotărât am decis azi să calc.
Să schimb ceea ce a fost
Într-un viitor mult mai frumos.
Tot răul ce l-am semănat,
Ca o umbră îmi ține de urât,
Pe nesfârșitul drum, pe care încă-l zburd.
Nu sunt unul, suntem doi,
Iar la gândul ei tot mă-ntorc.
Știu că am dezamăgit-o
Prin stilul meu sălbatic de a trăi,
Dar vreau să știe,
Că pentru ea, pentru noi,
Eu mă voi schimba.
Ea e totul pentru mine,
O simplă fată, înaltă și brunetă
Cu un suflet enorm,
Și un zâmbet pur.
Ea știe că pentru ea îi dedic.
O știe adânc în suflet,
Încă sperând să mă schimb.
Iar eu, un tânăr poet neexperimentat
Pot doar să-i promit și să-i jur,
Că prin acest vers de amor
Drumul meu acum începe,
Vindecarea odată cu el,
În suflete să ne împăcăm.
Negru Pamant
Negru pamant eu am in suflet
Cu foc si fum înecăcios
Ma uit si tac, imi spirijin putred
De gaica Cerului duios
Un suflu trist si singuratic
Fara de sete sau de vis
Si-n al vietii tremur sadic
Am fost si sunt,
Dar azi, si răsăritul meu s a stins
Negru pamant.
Negru pamant voi fi la randu mi
Cand toate-n loc se vor opri
Si inima , si stele cazatoare
Si apa- n mari nu va mai fi
Nici lacrimi pe obrajii tristi
Nici mute strigate pierdute
Azi aruncate in simtiri
Sa se adune multe , multe
In negre amintiri.
Negru pamant gandesc adesea
Ce - n urma -n lume am lasat.
Un trist suspin , si o ploaie rece
Ce-azi pe mine ele cad
Negru pamant pe pleoape-mi greu
Rasuna tipete pierdute
Se pierd usor de Dumnezeu
Pasind in fulgerele mute
Astazi In urma v am lasat.
O linie de smoala
Ce maini frumoase scriu astazi cu pixul
Cu vene calde , armoniose
Pielea cea fina si intinsa se muleaza
Perfect pe unghia de sticla
Doar pixul cel de plastic gol o strica
La atingerea-i brutala
Si de pasta- neagra
Lasa in urma
O linie murdara…
La fel ca viata
In care anii se muleaza perfect pe trup si suflet
La fel cum ochii de cristal se fac ca apa
Cu pleoapele cazute de durere,
Asa si Timpul
Topeste tot in urma
La atungerea- i brutala
Lasand in urma Sa
O linie de smoala.
Ce aș fi vrut
Ce aș fi vrut...
Visez la o viață ce n-am avut
Dar sunt încă prinsă în trecut
De ce continui să mă mint
Fricile nu mi le afrunt
O viață în care aș fi zburat
În care aș fi fost liberă de orice contract
Limita mi-ar fi fost cerul și nici măcar
Un om de pasaj aș fi rămas.
Mă doare când nu pot să exprim
Tot ceea ce sunt și cum mă simt
Și văd cum mă mint din ce în ce mai mult
Gândurile să mi le astup .
Și le sufoc în fiecare zi
Punând pietre unele peste altele
Oxigen nelăsând, necrozându-le rând pe rând
Și uite așa mă trezesc visând...
Când o să ajung la mal
În a universului palmă ,
plângea un pui de soare
Imortalitatea sa jelea fragilitatea lumii muritoare,
cu lacrimi de viață.
Un strop pică pe Pământ ,prefăcându-se într-un șnur de aur
îmbibat cu amintiri câte un suflet stele are .
Degetele mi l-au cuprins
și tot ce am văzut
a fost marea.
O mare de lacrimi de soare .
Pe cât de sclipitor albastrul de la suprafață,
pe atât de rece dedesubtul lor
Voiam sa le miros esența
Si s-o strâng la piept
M-am aruncat .
Știam că locu mi-e sub soare ,
dar marea mă striga pe nume ,
la fel cum Eva voia a știi
mărul ,
ce gust are .
Încă două bătăi de inima și-aș fi fost acolo ,
dar începuse în zare ,
o furtună.
Navighez încă de atunci
si mă întreb când oare
voi reuși
sa încerc marea cu degetul .
Lumea mea
De propria lume nu mi-aș fi croit,
În lumea altora aș fi asfințit.
De fără-ndoieli nu-mi cream propriul vis,
În visul altora-aveam sufletu-nchis.
Și nu-mi creșteau aripi, să zbor, să mă-nalț,
Urmând tot mereu hărțile celorlalți.
Aici găseşti poezii filozofice, poeme despre viaţă, compuse de autori amatori, de autori cu nume. Versurile combină poezie și filozofie care reprezintă dorinţele intime, gindurile abstracte, preziceri şi nu numai.