Categoria Poezii filozofice

Te rog, tu, de mă iartă,

Ecou cu chipul palid.

Te rog de mă îmbracă

În ale vieții straie.

Am purtat prea mult

Doar zdrențe

Și-am pierdut bucăți

De viață.

Am suferit de absențe

Și-am irosit

Nădejdea.

Cred că am trecut

Hotarul.

Nicio șansă de întors.

Îmi înghit cu greu

Amarul

Și încep un nou

Frumos.

Am cules prea multe gânduri

Dintr-un ciclu de erori.

Am agonisit durere

Cam vreo 404 ori.

Am surplus de informații,

Îmi e discul „C:” prea plin.

N-am nici spațiu, nici nădejde,

Sunt închis între valori.

Am extreme paradigme,

Chiar de ele sunt amare.

Poate aleg „Ctrl + Alt + Delete”,

Poate ultima din ele.

Eu nu știu cum și nu știu când

Mă culc, leniv, într-un mormânt.

Mă duc hoinar pe-un drum străin,

De unde știu că nu mai revin.

De azi, smerit, mă pregătesc

Cu moarte viața să-mi plătesc.

Va fi sfârșit, eu știu, odată,

Dar nu acum, ci altădată.

Va fi și-acum, nu peste ani,

Și știu că o să doară,

Și orice gând, de mii de ori,

Tăcut și dur omoară.

Cu moarte umplu zi de zi,

Dar vreau doar să trăiesc.

Și, epuizat de gânduri crude,

Încet și greu vorbesc:

„Eu nu mai pot, nu vreau durere.

Sunt prea sătul de gânduri rele.

Știu că-s pe-un drum cu un sfârșit,

Dar am o viață de trăit.”

Clapele de pian așteaptă să fie apăsate;

Înema din piept parcă prea tare aprig bate.

Inima din creier, încă, zisă și diencefal

Preia întreg controlul, ca la un terminal.

Acum,tot pianistul, prea bine antrenat

Începe să înșire un cântec programat,

Un cântec sabatin, lun cântec adventist,

Un cântec despre Domnul, un cântec optimist.

O lacrimă de mulțumire ud - o clapă.

Din clipa aia, cântul curge ca o apă.

Ultima notă -i gata. Ysus e bucuros

Iar pianistul nostru nu va mai fi: fricos!

VIAȚĂ! Nu-mi șterge irisul ochilor
Mai lasă - mă învăluită-n culorile zării
Să culeg albastrul din valurile mării,
Și roșul din parfumul trandafirilor

VIAȚĂ !Recunosc, mereu te-am rugat
Darnică ,din ce-am cerut m-ai bucurat
Lasă și verdele în zori înrourat
S- ajungă până la orizontul amintirilor
Cuibărit în țesutul din căușul anilor…

VIAȚĂ! Lasă-mi suspinul în amintiri și trecutul nu mi-l șterge …Indu speranța în timpul ce
încă mai are viitor și irisul ochilor nu mi-l stinge…
Nu-mi stinge
Albastrul mării,
Verdele ierbii
Și roșul din trandafirul iubirii…

Sper să fiu iertată
că am avut încredere în ce am văzut,
uitându-mă la tot, nu prin tot.

Mercur în retrograd,
Venus în blănuri;
știi că n-am treabă cu sintagme, horoscoape
și cu Wanda nu vreau să mă asemăn.

Diferite culori,
pictate din lacrimile noastre,
se supun unui tablou anarhist,
unul în care nu am să mă complac.

Societatea degradantă,
babiloniană,
încă nu știu cum a ajuns atât de oarbă:
tarot,
haremuri, neomarxism,
ezoterism...

un fel de uroborus.

Tu vrei salvare, om ciudat,

Dar cât de mult nu ai dori

Și cât de mult nu ai lupta,

Din viață scrum ai adunat.

Tu ești orbit de țeluri false,

Uitând de tot ce-i important,

Uitând de fraze de pe hârtie

Ce-au fost la miez de noapte arse.

Dorințele ce au fost scrise

Pe foi multiple, an de an,

Au rămas cenușă în pahar,

Nu-s realizări, ci doar vise.

Ești crud cu tine, om ciudat,

Dar nici măcar nu-mi pare rău.

Atâția ani ai regretat,

Dar nimic nu ai schimbat.

Ai fost străin în a ta viață

Și n-ai urmat al tău destin.

Ai îmbrăcat frustrat o mască,

Dar s-a cusut cu regret și chin.

Tu, om ciudat, îmi ești dușman,

Ești cenușa unei vieți lăsată la hotar.

Ai acceptat să pieri fără ecou.

N-am ce să-ți fac, eu sunt doar om.

Te-ai născut la miez de noapte,

Când un fulger a trăsnit,

Tipărindu-ți a ta soartă

Și urându-ți bun venit.

Ai trăit cât ți-a fost scris,

Ai făcut ce-ai reușit.

Poate rar ai mai învins,

Poate nu ți-a fost sortit.

Ai fost bun, ai fost iubit,

Ai iubit și-ai dăruit,

Ai cules, ai împărțit,

Ți-ai trăit rostul smerit.

Iar acum te-ai și trezit

Încuiat în spații negre,

Absorbit fiind de teamă

Și de scurgerea de vreme.

Descompunerea începe,

Iar tu dormi, cu gândul treaz.

Îngenuncheat a fost de moarte

Și-al tău suflet de viteaz.

Cerșești mila de la viață

Să poți iar să fii erou,

Să te-neci în ale vremii

Dulce cântec de tangou.

Izolat ai fost de lume

Și de mersul ei dulceag,

Într-o limită de spațiu,

Într-o limită de veac.

Om cu trupul descompus

Și cu suflet de copil,

Ai ajuns să fii distrus,

Nu mai poți să fii tu viu.

Alaturi sunt doar stropi de lacrimi,

Vărsați de mamă, soră, tată,

Doar țărâna cea din veacuri,

A morții tale, demult uitată.

Vei fi materie, doar praf,

O stea cu lumina stinsă.

Vei fi uitat și îngropat,

Vei fi-ncuiat și lepădat.

Și vei pleca purtat de vânt,

Sorbind mireasma dimineții,

Privind în jos spre-al tău mormânt

Și spre sumbrul rost al vieții.

Îmi pare rău, dar e sfârșit.

Pân-aici ți-a fost sortit.

Inchide ochii, dormi ușor

Gîndesc și eu :"Nu vreau să mor..."

The sun rises once more, on the dark Plutonian shore,  

Such is fate! Helen, Guinevere, Eurydice, Lenore.  

Before the expanse of time shall set and fall.  

Do we not need new muses, new passions of the heart?  

Let us find excitement in Babylon, Assyria, in Gaul...  

Exotic paint, strange backgrounds, awe inspiring art,  

Different sights, original notes drawn on the harp.  

Marvelous and strange phrases, glamorous verses that cut sharp.  

The thing of evil, the prophet, has flown off the Pallas bust, 

South of the Dardanelle's waters, only marred stone pillars, ruins and rust. 

The songs of Orpheus have grown mute and subdued. 

The Sibyl's prophecies have long been dimmed, forgotten.

The knights, flowers adorning their stone armour, upon fields are strewed. 

The stem of the everlasting rose, wilted and rotten,

Its treasure of colours faded and silent,

The petals, withered by a death too violent.

As the strings vibrate, shake their dust,  

To allow new sounds to appear, we must.  

A ceaseless cycle of our world that might one day end,  

The last speck of light will submit to the vastness of the dark. 

What words will we use then? When our will can only bend,  

To the will of the null, the vast expanse that used to mark...  

Our consciousness and our belief in a loving God,  

Haven't we been taught to peer past this façade? 

We raised glittering spires of golden onyx and marble.  

The monuments of our empire would never again lose their sparkle. 

For millennia we begged for our salvation,   

On our broken knees and bleeding elbows.  

We burned our children at the pyre for the cessation,    

Of the enmity that through the world silently rose,  

Still, not a weak murmur or a shaky voice could we discern. 

It's going to be a long time yet, before we finally learn...  

That our lord and savior has no other abject desire,  

But to stand, watch and play his magnificent lyre.  

Mercy, pity could never be afforded to such sordid creatures.  

But Lo! Rejoice! We were created in your image, 'lest we forget.  

Our anger, cruelty and lust are your best features.  

Why did you leave us? In this empty universe set?  

Oxygen, gravity and heat, all things are absent here, 

We built complex machines of iron and oil to mimic our lonely sphere. 

No borders now, for our unstoppable force, 

On the universe itself, our laws we shall forever enforce. 

Not questioning the way atoms or electrons move. 

But imposing our rules on every facet of existence, 

No being left to alter, nothing left to prove. 

The ability to go to any length, to any distance. 

All for a single perspective, one true aim. 

To fan the orange flame, impose our eternal claim. 

Glass domes and resplendent columns now adorn, 

Planets where man could never have imagined being born. 

Statues of jade crowd our artificial slate, hunting for design despite already being cognate. 

And yet, our essence doesn't feel entirely complete,  

A famine inside our psyche that we cannot sate.  

The all-devouring need for the new that conquers our conceit.  

New pleasures, abstract ways of intense feeling.  

Obscene intercourse and beautiful drama keep our life appealing.

Doesn't it all lie in a paradox? In this contradiction? 

We struggle for the impossible despite its constriction,

Yearn for the novel even if it's never enough.

Distraught when west impetuously becomes east,

Yet mortified, when time forgoes its ancient rebuff.

A curse from which we shall never be released.

We are Adam's children, his feather is our plume.

...Eritis sicut deus scientes bonum et malum... 

Inspirația vine din Univers.

Nu ne naștem având o muză.

Prin căutări și orice demers

Unii adoptă mereu o scuză.

Dacă în viață prieteni avem,

Și lor dorințe să le-mpărtășim,

Creând în taina nopții un poem,

Pe drumul iubirii credem că pășim.

Dar te întrebi ce vor aceia

De pun mereu bețe-n roate,

Și categoresesc fără a studia,

Și agasează fără a socoate.

Să cauți între aste două lumi

O muză care să te inspire,

Cum le-ai privi și denumi

Ca versul să nu fie risipire?

Pe un taler pui lutul, pe celălalt stele,

Și pendulezi veșnic prin nopțile grele,

O parte e carne, suspin și pământ,

O parte e umbră, lumină și gând.

Cât cântărește o clipă de dor?

Dar pasul greoi al unui muritor?

Trecutul apasă cu pietre de moară,

În timp ce viitorul e fulg ce zboară.

Aici pui mândria, un munte de scrum,

Dincolo o iertare culeasă din drum.

Și cauți un punct de unire, un rost,

Între ce va să fie și tot ce a fost.

Un taler coboară când rănile dor,

Iar celălalt urcă spre cer, prea ușor,

Niciunul nu învinge, nu cade definitiv,

Ești drama din mijloc, un martor fictiv.

Iar acul balanței, în nemișcarea lui dreaptă,

E clipa de acum ce tăcută așteaptă

Să înțelegi că echilibrul sublim

E pragul în care și pierdem, și primim.

Nu lutul, nici steaua nu dețin adevărul,

Ci axul pe care își tremură firul

Întreaga existență purtată în piept

Să fii trecător, dar în duh înțelept.

Ea sunetul viorilor baladă

El corzile întinse disonant

Ea șipotul pârâului de munte

El caută să-l soarbă însetat

Ea plasă de păianjen însorită

El fluture zburând dezinformat

Ea gheară elegantă de felină

El pradă abdicând deliberat

Ea soarele ce scutură lumină

El luna reflectând nevinovat

Ea intrinsec poartă creația divină

El inventează gânditor, preocupat

Un el și ea pe-aceeași undă rezonează

Deși nu seamănă-n esență  conceptual

Se completează lăsând poarta cucerită

Inseparabil diferiți fundamental