Categoria Poezii filozofice

Am murit eu ieri și azi sunt iarăși vie,

Se-ntâmplă des și-ncerc eu să nu uit

Că sufletu-i planetă fără de pieire,

Chiar dacă urletul te macină tăios.

Îmi scârțâie aprig nodurile din gânduri,

Deși rolul le este de a sugruma.

De și-ar urma fără regret destinul-

Ar fi să mor, și n-aș mai învia.

În ochii de vise,

Dorurile sunt triste,

Căci inima plânge ,

Și sufletul meu se stinge.

Într-un univers ,stele zboară,

Peste câmpuri de odinioară,

Căci zarea tace,dar tu mi-ai soptit,

Flautul ce nu-l simt.

Când vin uitate răni să-ţi ceară adăpost, 

Cu glasuri stinse-n sânge şi chipuri fără rost, 

Nu le deschide poarta spre inima ce doare,

Sunt păsări migratoare ce vin doar pentru soare. 

Ascultă cum tăcerea, bătrânul lup al firii, 

Îşi plimbă ochii albaștri prin templele amintirii,

Sub coaste porţi edenul, nu merii otrăviţi,

Şi-n fiecare lacrimă plâng îngeri răstigniţi.

Azi bea din cupa nopţii cu buze de cometă,

Când cerul varsă stele în iarba violetă,

Și-n razele luminii pătrunde ca un fum, 

Prin timpul care-și cară secundele de scrum.

Aprinde-ţi iar în suflet, grădinile uscate, 

Chiar dacă-n a ta soartă iubirile-s plecate, 

Trăieşte ca izvorul ce nu se-ntreabă unde

Îşi va sfârşi lumina purtată încet de unde.

Şi dacă-n miezul nopţii vei auzi tăcerea,

Cum îţi întoarce-n tâmple suspinul şi durerea, 

Sărută-ţi rana-n taină, și poart-o drept cunună, 

Ca ai iubirii zei, în sânge să-ți rămână. 

Căci viaţa nu-i țărâna ce-ți cade pe mormânt, 

Ci flacăra iubirii ce-n tine s-a răsfrânt,

De-aceea râzi în noapte ca un nebun sadea, 

Ce ține universul dosit sub haina sa. 

Sub bolţile amiezii se coc livezi de aur, 

Iar macii sorb lumina din palmele ţărânii, 

În tronuri poleite se lăfăie stăpânii, 

Purtând pe frunți înalte cununile de laur. 

În cerul plumburiu se-aud rumori de ploaie,

Cum tachinează iarba din oazele câmpiei,

Iar fete cu privirea pierdută a copilăriei, 

Îşi poartă sânul tânăr sub bluze lungi, bălaie. 

Mă-mbată câteodată mirosul crud de piatră, 

Când plouă peste târguri cu fructe orientale,

Iar negustori cu barbă şi degete egale, 

Îşi cântă-n limbi străine plecarea de pe vatră.

Degeaba strâng în cuget imperii de lumină,

Căci soarta iar răstoarnă sumanii-n caravană,

Lăsându-le nisipul lipit adânc pe rană, 

Și gustul stins al vieții ce poartă-ntreaga vină. 

Sub ploaia multor scrieri am stat și eu firesc, 

Şi-am înţeles că omul, de fapt, e-al nimănui,

Îşi cară-n trup infernul şi-un rai promis oricui, 

Ce va purta povară, păcatul strămoșesc. 

De-aceea beau din clipă ca dintr-un vas cu fiere,

Şi caut în cenuşă un sâmbure de viaţă,

Că tot ce nu-i iubire, topit e ca o gheaţă, 

Sub roata nepăsării ce macină tăcere.

Ascultă cum izvorul sub stânci adânci suspină, 

Pur­tând în unde reci tăceri de catedrală,

Iubeşte şi lumina ce astăzi e mai pală, 

Că poate într-o noapte îți va fi lună plină. 

Priveşte la pădurea în haine de aramă, 

La clopotele toamnei cu sunet funerar, 

Cum plâng copacii soarta frunzişului precar, 

Când vântul îl risipă din brațele de mamă. 

Ascultă cum pământul mănâncă rădăcini, 

Cu dinții plini de humă și mâinile de ploaie, 

În timp ce luna coase pe ceruri alte straie, 

Din solzi de întuneric și pulbere de crini.

Te uită spre zăpezi, tăcerea sparge gheaţă, 

Bat clopotele morții din turle cenușii,

Iar noaptea neagră-și poartă pe umerii târzii, 

Mireasa îmbrăcată în voal de dimineață. 

Dar trist e că lumina rămâne veșnic rece, 

Când cade peste oameni ca mirul cel sfințit,

Și-n parte fiecare suflet, se simte părăsit, 

De-un Dumnezeu, ce orb, prin viață îl petrece.

Nu căuta la oameni răspunsuri salvatoare,

Cum poartă iarba roua, ei adevărul poartă, 

Un tremur ce dispare când soarele răsare, 

Un șir de dulci cuvinte dar dintr-o limbă moartă. 

Sunt unii care-şi leagă speranţa de avere,

Ca naufragiatul mâna de lemnul rătăcit, 

Dar aurul nu poate ţine imensa sa durere, 

Când sufletul începe să-i fie schingiuit. 

Mai înţelept e crinul ce-ți mângâie vederea, 

Şi moare fără teamă sub ploile târzii,

Decât acel ce zilnic își cântărește averea, 

Își numără arginții dar anii-i sunt pustii. 

Că omul vine singur şi pleacă tot aşa,

Cu fruntea poate plină de stele ori de tină,

Și nimeni nu ia lumea în palma sa deplină,

Ci doar o umbră rece ce-ncet va dispărea. 

Nu-ţi încărca bocceaua de lucruri trecătoare,

Castelul de nisip întotdeauna valu-și cheamă, 

Iar sufletul, la fel, e prins într-o vâltoare, 

Ce-l smulge din lumină și-n beznă îl destramă. 

Priveşte cum pădurea nu plânge frunza moartă,

Ci-şi strânge seva mută în rădăcini adânci, 

Apoi și mai puternic se înfige-n lutul ce o poartă;

Aşa şi tu, din ce s-a sfărâmat, pe toate să le strângi. 

Să nu-ţi blestemi durerea, nici viața trecătoare,

Când anii se adună și trupul ți-l apasă, 

Că omul nu e singur, nu-i umbră pieritoare,

Ci-i raza de lumină care se-ntoarce acasă. 

Ne mor învățătorii, acei din școala veche,

Cu mâinile întinse spre-un cer care nu-i vede,

Iar oamenii îşi poartă tăcerea ca pe-o sete, 

Prin locuri unde adevărul se spune la ureche.

Nu coborî în tina mulţimii fără chip,

Acolo adevărul e-o groapă cu nămol, 

Iar fiecare mască îşi joacă propriul rol, 

Sub felinare oarbe şi clopote de ghips.

Mai bine dormi sub teiul ce-mprăștie aroma

Pe umerii femeii cu ochii de fecioară, 

Decât să-ţi faci din oameni icoane mari de ceară, 

Căci ei îşi schimbă zeii cum Luna-și schimbă forma. 

Că viaţa nu-i nici luptă, nici slavă, nici proteste, 

Ci-o pasăre măiastră cu foc divin în piept, 

Iar noi îi facem zborul mai greu și mai nedrept, 

Căci nu știm unde-i cuibul și cine o hrănește. 

Nu pune preţ pe lauda ce vine din mulţime,

Ea creşte doar o noapte pe vorba seacă, oarbă, 

Iar dimineaţa cade ca bruma de pe iarbă, 

Şi lasă-n locul slavei aceeaşi josnică micime. 

Fereşte-ţi frumuseţea de ochii care cer,

Sunt inimi ce ating doar ca să poată frânge,

Şi oameni care-nvaţă să mângâie cu sânge, 

Cum iedera se-ntinde pe arcadele de fier. 

Iar de vei şti că soarta lumina-ți va umbri, 

Să nu te-aşezi în faţa oglinzii resemnat,

Ci du-te lângă mare ori într-un câmp curat, 

Să înveți smerit din toate ce-nseamnă a trăi.

Înainte să aprinzi pământul din cuvânt şi tină,

Trebuia poate, Doamne, să laşi mai multă pace

În carnea omenească ce nu mai ştie-a face, 

Deosebirea simplă dintre întuneric și lumină.

De ce-ai lăsat uitarea să curgă peste sânge, 

Ca un nisip prin ceasul întors cu gura-n jos?

Aşa ajunge omul străin şi dureros,

Să caute-n alţi oameni ce-n sine însuşi plânge.

Şi pentru ce atâtea ferestre către stele,

Când inima rămâne o temniţă de lut?

Sub fruntea fiecărui profet necunoscut, 

Dorm viermi de îndoială şi duhurile rele. 

Să nu mai pui în oameni atâta sete oarbă,

Nici aur în privire, că-nvaţă să ucidă,

Fă-i simpli ca izvorul ce curge lin prin iarbă, 

Ori ca o frunză verde, ferită de omidă, 

Iar timpul, dacă poți, nu-l mai lăsa să muşte, 

Din umerii fiinţei cu dinţii lui de gheaţă,

Că omul oboseşte prea repede de viaţă, 

Şi-ajunge să-ntinească și sufletul pe cruce.

Mai lasă câte-o noapte în care să se-audă, 

Cum creşte iarba lumii prin oasele tăcerii,

Nu zgomotul cetăţii şi viermele plăcerii, 

A celor care schimbă lumina pe-o feudă.

Iar dacă nu se poate nimic din toate-acestea,

Atunci închide cerul şi stinge-mă deplin,

Să nu mai fiu cenuşa unui destin străin, 

Ce-şi caută zadarnic în univers povestea.

Sunt Eul cel ce te sfătuiește      
Amintește-ți să trăiești,
Că ai iubit și mai iubești   
Cuvântul pus drept jurământ
Adevăr ce nu se  înlocuiește  

Amintește-ți să trăiești   
Că ai iubit și mai iubești
Cupola cu stele ne căzătoare
Apusul în extaz de culoare
Și diminețile cu roua pe petale
       
Amintește-ți  să trăiești!  
Printre nori seninul să-l privești
În furtuni  să fii   năval
Corăbiile să le călăuzești
Și  cea  mai  zbuciumată de val

Îți va aduce speranța până la mal… 
MEMENTO  TE  VIVERE ! 

Să nu culegi crini, roze cu mâinile grăbite,

În ele dorm făpturi fără mormânt,

Iubirile pierdute şi suflete zdrobite, 

Ce n-au găsit la oameni nici cer, nici legământ.

Priveşte cum amurgul aprinde frunza, ramul

Pământului ce rabdă atâția morţi tăcut;

Cum fiecare piatră își strigă dalta și ciocanul, 

Să poată fi o cruce la creștetul căzut. 

Şi când vei sta sub teiul cu ramurile grele,

Să nu-l întrebi de unde atâta dor ascuns;

El poartă-n miezul scoarţei cenuşa unei stele, 

Pe care-o stinse noaptea când lemnul i-a străpuns. 

Să știi că lumea-i o grădină cu rădăcini astrale, 

În care tot ce înfloreşte e dat ca o povață, 

Iar omul când e singur, căzut în ale sale,

Aleargă în natură să prindă iarăși viață. 

Mai sunt prin iarba verde viorile măiastre, 

Ce cântă neîncetat sub luna de argint,

Ca nişte vechi chemări spre nopțile sihastre, 

Să poți să treci prin suflet ca printr-un labirint.

Şi poate că şi noi, sub ploile târzii,

Vom putrezi în taină sub rădăcini avare,

Hrănind cu trupul nostru grădinile pustii, 

Din care alţi străini vor rupe câte-o floare.

De-aceea calcă-n lume cu inima curată,

Să nu lași prin grădină vreo urmă de noroi, 

Căci fiecare floare e-o lacrimă căzută, 

Din ochii celor care plecat-au dintre noi. 

Se stinge-n noi o vatră de lumină,

Și jarul ei sub coaste se prelinge,

Ca un amurg rămas fără colină, 

Și-un lung apus ce fruntea ne atinge. 

Rămânem strânși în coji de amintire,

Cu timpul ros precum e piatra de izvoare,

Și ducem dorul ca pe-o răstignire, 

În infinita și acerba noastră vânătoare. 

Dar dincolo de negura aceasta grea,

Unde tăceri de-a valma se adună,

Sclipește tainic nevăzuta stea, 

O stea din constelația străbună.

Și poate că în miezul depărtării, 

Nu-i golul sterp pe care-l bănuim,

Ci-un fel de sânge al chemării, 

Pe care nu-l vedem dar îl simțim.

Se-ntoarce-n noi, în forme neștiute,

Ca abur cald dintr-un pământ deschis,

Și retrăim prezența vieților trecute, 

În tot ce-am fost și-n ce ne este scris.