Categoria Poezii filozofice

M-am așezat la birou într-un târziu,
Pe foile albe, vreo două gânduri să-ți scriu,
Și-am început cu-o vorbă, care te salută:
Nu există pe pământ libertate absolută!

Și chiar nu vreau să-ți susur în ureche,
Otrava cuvintelor care nu au pereche,
Dar vreau ca taina lor odată deslușită,
S-ajungă și la tine în forma-i potrivită...

Curând vei ajunge la același crud adevăr,
Nu există cotor, doar o coajă verde de măr:
Pășind curajos pe lângă umbra jumătății,
Te vei îmbăta din nou cu iluzia libertății...

Căci mărul acela, vreodată de s-ar coace,
Îți va pune sufletul pe jar și inima pe ace,
Roșu, zemos și dulce precum însăși iubirea,
Iluzia libertății este de fapt amară ca fierea...

În cercul veșnic al aceleiași tăceri,
Unde lumina doarme lângă umbră,
Se-nnoiește-n fiecare zi tăcutul mâine
Din pulberea curată de lut și scrum.

Un punct de zi în miezul cel de noapte,
Și-un strop de negru în albul pur,
Pășim prin viață legați de aceleași șoapte
Într-un hotar ce nu are niciun zid.

Nu-i fericire fără stropul ei de plâns,
Nici stâncă tare fără un pic de râset ,
Suntem un foc ce-abia acum s-a aprins
Și-un strop de apă curs din început.

Se-ngână-n noi neantul cu văpaia,
Iubirea caldă cu un frig de gând,
Căci tot ce piere își găsește calea
Și se re-ntoarce-n univers arzând.

Așa ne zbatem, strânși în aceeași roată,
Căutând echilibrul pe un fir subțire,
Unde tăcerea luminează-n noapte toată
Și moartea însăși naște o iubire.

În trup îmi port un univers defunct, 

Iar viața-mi tremură în gând, 

Căci după moarte nu e punct, 

Ci mii de virgule la rând. 

Atomi din stele-mi curg în sânge, 

Sub cerul greu mă plimb smerit, 

Iar moartea lacomă, mă strânge, 

Dar eu, revin mereu, din infinit. 

În liniștea ce domină printre ruine, 

Îmi simt ființa-n straturi desfăcută, 

Ca și cum timpul ar respira prin mine, 

Din nou, o viață încă ne născută. 

Nu mor, ci mă retrag în adâncime,

Unde tăcerea nu e gol, ci început,

Iar din cenușa ce-a rămas din mine, 

Se naște-un sens la fel ca cel pierdut. 

Și iar mă-nalț din propria zdrobire,

Un sac de oase într-un trup tăcut, 

O reîntoarcere mereu fără oprire,

Același suflet într-un nou născut. 

Sub pleoapa nopții ard izvoare oarbe,

Din care sorb uitarea ca pe o cunună, 

Și-n mine cresc, ca niște zeități abstracte,

Divinul foc și umbra morții împreună. 

Întotdeauna iarba, sub pași se pleacă lină,

Nu cere niciodată cunună de lumină, 

Din seva ei tăcută își face drum spre cer, 

Un gând fără de nume, curat și efemer.

Privește cum izvorul, din stâncă frântă, curge,

Nu plânge niciodată că drumul i se scurge.

El dăruiește-ntruna și nu se socotește,

Iar cântecul lui simplu în veci nu obosește.

Și vezi cum cade seara în cupa de petale,
Și-și toarnă-n roze umbra ca-n niște catedrale.
Lumina se destramă în fire moi de vis,
Iar ziua, ca o rană, încet, încet s-a-nchis.
 

Pe frunza grea de rouă se leagănă o clipă, 

Atât de plină-n sine, că-i zbor fără aripă, 

În ea încape lumea, cu tot ce e nedrept, 

Și moartea stă alături, dar n-are niciun drept.

În toate e o lege ce nu se spune-n vorbe,

Ci crește-n miez de lucruri și-n inimile sobre, 

Când știm să o urmăm, fără dorinți deșarte,

Poți face din obstacol o fericire aparte.

Atunci pricepi că viața, cu tot ce aparține,

E doar o trecere, din Dumnezeu spre tine, 

Și-n loc să cauți rostul în lumi de necuprins,

Îl afli-n lucruri simple, în tot ce n-ai învins.

Realitatea nu bate la ușă.  

Intră cu bocancii,  

răstoarnă masa  

și-ți cere chirie pentru podeaua  

pe care te-a trântit

Adevărul nu vindecă.  

Doar aprinde lumina  

când încăperea e plină de sânge  

și nimeni nu mai poate spune  

că n-a văzut.

Ni se vând aripi  

celor care n-au pâine,  

libertate celor supravegheați,  

speranță celor obosiți —  

cu plata în rate  

și dobândă pe viață.

Iar omul?  

Omul învață să zâmbească  

în timp ce numără pierderile,  

să numească „alegere”  

drumul rămas deschis  

după ce toate celelalte au fost zidite.

Nu există sens ascuns  

în fiecare rană.  

Unele răni sunt doar răni.  

Unele morți — doar sfârșituri.  

Unele tăceri — oameni  

care n-au mai avut putere să strige.

Și totuși, dimineața vine.  

Nu fiindcă lumea s-a făcut mai bună,  

ci fiindcă timpul nu are milă  

nici măcar de disperare.

Ne ridicăm.  

Nu frumoși.  

Nu învingători.  

Doar încă aici —  

cu praful ei pe haine  

și cu un adevăr între dinți:

că uneori a trăi  

nu înseamnă să speri,  

ci să nu lași lumea  

să-ți explice de ce  

n-ai dreptul să mai fii om.

Tu n-ai știut că tu ești pentru mine,
Ca roua-n zori ce sete-mi ține,
Șoaptele tale îmi sunt ca adierea,
Și buzele dulci întocmai ca mierea...

M-ai privit cu neprefăcută uimire,
De sub fruntea ta, cu cerul în privire...
Mâna ta s-a cuibărit în palma mea,
Și amândoi am zburat către o stea...

Dar steaua noastră încă nu avea culoare...
Era o stea prin univers rătăcitoare,
Și am găsit-o ascunsă după-un nor,
De-a v-ați ascunselea cu al nostru dor...

Și, într-un final, făcându-mi-se milă de ea,
Am mijlocit cu luna și cu marea să îmi dea,
Încă un an și o lună; ba chiar și-un val,
Să rătăcesc din nou pe țărmul tău fatal...

Un oaspete tăcut în propria-i locuință,

Mă plimb prin coridoare de impulsuri și de gând.

Primesc în dar o viață fără de credință,

Și trec pe lângă mine, străin și tremurând.

În oglindă nu-i o față, e doar o amăgire,

O mască ce ascunde un gol necunoscut.

Îmi caut rădăcina pierdută-n nemurire,

Și văd că n-am un prag, dar nici n-am început.

Mă-ntreb cine vorbește când gura mea se mișcă,

Cine sapă-n tăcere fântâna de dureri?

În pieptul meu o umbră ca un oțel se-nfige,

Străină de regrete, străină de dureri.

Suntem atâția oameni închiși în aceeași piele:

Unul care ucide, altul care plânge-n veci.

Ne măsurăm tăcerea cu plumbul de pe stele,

Și ne privim în ochi, ca două ziduri reci.

Pustiu e pe-nserate în inima-mi străină,

Mă caut și nu-mi găsesc nici urma, nici veninul.

Sunt doar o rană vie ce caută o lumină,

Un strigăt care-ncearcă să-și înțeleagă chinul.

   Ma simt aive ca o bucata de pamant

in cautarea unui petec bland de soare de toamna 

sau de primavara, care nu a mai simtit de mult

lumina si caldura acestuia.

Privind acuma orizontul din fata mea,

stau si ma intreb: de ce nu m-am bucurat atunci

de soarele pe care l-am avut in viata mea,

iar acuma ii duc dorul?

Poate asa a fost sa fie, poate asa era normal.

Ca sa invat sa pretuiesc momentul asa cum este el.

Asa cu se bucura acest pamant 

de ultimul petec de soare.   

    Io O.C 

Oameni bezmetici, o închisoare, 

Ne ferim, ochi în ochi să privim, 

Nu mai am timp, iubire, răbdare;

Caut un om, să stăm, să vorbim. 

Parcă și noaptea e-un vid de tăcere, 

Nici luna nu e, așa cum o știm, 

Bântui pe străzi și simt doar durere. 

Caut un om, să stăm, să vorbim. 

Tristețea m-apasă, iubirea-i pierdută, 

Cu umbra de mână mă plimb clandestin, 

Lumea-i grăbită și pasărea-i mută, 

Caut un om, să stăm, să vorbim. 

Orașul respiră prin ziduri străine,

Ferestrele ard fără chip și destin,

În pași fără țintă rătăcirea mă ține, 

Caut un om, să stăm, să vorbim.

Nici timpul nu știe să-mi fie aproape,

Se scurge tăcut, fără sens, ca un mim, 

Trec peste munți, abisuri și ape, 

Căutând un om, să stăm, să vorbim.

Și poate-ntr-o clipă, aproape de margini,

Când totul în mine devine străin,

Din marea de chipuri, tăcute imagini,

Pe umăr m-or bate, să stăm, să vorbim.

Iar dacă tăcerea rămâne stăpână, 

Și pașii se pierd în același destin,

Mă-ntorc în răstimp, în lumea străbună, 

Să-i caut pe-ai mei, să stăm, să vorbim.

În rețeaua de siliciu și-n pulsul de sub piele,
E-o lege veche, scrisă-n metabolism de stele.
Păstrăm o ordine fragilă, un desen, un cod,
În timp ce universul își caută-al său nod.

Secunda-i un pixel ce arde și dispare,
O eroare de sistem în marea nemișcare.
Construim catedrale din biți și din cuvinte,
Săgeata entropiei să o mințim, înainte.

Dar timpul nu e cerc, e o pantă de nisip,
Ce spală orice formă, orice nume, orice chip.
Fiecare gând e-o scânteie ce consumă,
Lăsând în urmă doar o dâră de cenușă și de spumă.

Și totuși, în regresul spre marele zero,
Suntem un design scurt, un efemer erou.
Căci frumosul nu e-n starea ce rămâne,
Ci în lupta de-a fi azi... în ciuda lui „mâine”.

Sunt singur și așa trăiesc, 

Ca un pietroi în fund de lac, 

Doar cerului tăcut zâmbesc, 

Și tot cu el durerea mi-o împac. 

Sunt singur și așa mă știu, 

Ca vulturul în pisc de munte, 

Mi-e zborul lin și ochiul viu, 

Și vântul gheara îmi ascute. 

Sunt singur și așa rămân,

Cu gânduri ce nu cer răspuns,

Le port cu mine strânse-n sân, 

Și tot în ele stau ascuns.

Sunt singur și nu mă dezic,

De liniștea ce mă cuprinde,

În ea mă-ntorc ca-ntr-un nimic, 

Nimic ce din nimic se-aprinde. 

Sunt singur și mă năpădește, 

Un dor de foc fără cenușă,

Să văd cum umbra-mi se topește, 

Să nu mai stau legat de ea-n cătușă.

Sunt singur… și în vidul meu, 

Un clopot fără limbă bate,

Iar moartea șade în antreu, 

Și suntem singuri în singurătate.

Se-ntoarce totul în zero, dar zero nu e gol,

Ci pântecul din care se naște un alt rol, 

Din propria cădere, ne adunăm tăcuți,

Ca fumul ce se strânge din focurile iuți. 

Și totul e o piesă a Celui fără chip,

Ce bântuie frenetic prin fiecare tip, 

Și-n toată această farsă ne pare că a frânt, 

Tot ce mai pare logic și simplu pe pământ. 

Ne credem vii prin clipa ce tremură și moare,

Dar clipa-i doar o umbră a ce numim noi soare, 

Și-n trup se nasc atomii din începuturi reci,

Ca niște vechi enigme ce nu le înțelegi.

Dar cine scrie jocul sub masca de tăcere, 

Ce lege ne adună, ne pierde prin scădere?

Pe tabla fără margini, sub cerul infinit, 

Ne poartă-n lume Eul din alt tărâm venit. 

Când ultima chemare, se face-n mare tihnă, 

Nu-i golul ce ne-nghite, nici veșnica odihnă,

Ci înc-un rol în piesă, mai lung și nevăzut,

Unde e scrisă cartea, și totul a-început.