Categoria Poezii despre natura

Valuri de dor și de zbucium se sparg,

Pe țărmul vieții, ce-i aspru și gol,

Cu vise ce ard și lacrimi ce cad,

Înotăm spre lumină, cu sufletul gol.

Uneori marea-i calmă, albastră și blândă,

Ne poartă pe brațe spre zări de cristal,

Dar alteori furtuna ne prinde în undă,

Și pierdem din noi sub cerul brutal.

Căutăm orizonturi, speranțe în larg,

Cu inimile pline de dorințe târzii,

Dar valul se-ntoarce, lovind și iar trag,

Amintiri ce se pierd în nopțile gri.

Privim către stele, călăuze tăcute,

Dar și ele se sting sub norii prea grei,

Doar curajul din piept și visele mute

Ne împing să înfruntăm al vieții temei.

În spumă se-nalță povești ce dispar,

Iluzii frumoase, pierdute în zare,

Dar în fiecare furtună amar,

Se ascunde-o lecție plină de soare.

Timpul ne trece ca vântul pe ape,

Și pașii ni-i spală nisipul de dor,

Dar valurile vieții, cu ale lor clape,

Ne-nvață să fim tot mai buni, uneori.

În taina adâncului găsim alinare,

Când valul se sparge și tăcerea ne-nvăluie,

Și în inima noastră renaște o stare,

Un cântec de viață ce nu se mai sfârșuie.

Așa ne poartă destinul pe val,

Când lin, când zbucium, când dulce, când greu,

Dar orice furtună devine un mal,

Când sufletul crede în drumul său.

Autor:Mihut Raul Alexandru.

E o floare mititica, 

Cu petale vestejite, 

Ea vrea apa și iubire, 

Nu doar vorbe rătăcite. 

Se hrănește cu emoții, 

Și cu bune și cu rele, 

De primește numai rele, 

Floarea aceasta nu mai crește.

E o floare mititica, 

Trandafir de catifea, 

Cu petalele ce-i pica,

Sănătate vrea și ea. 

Ca și a mea inimioara, 

Vrea emoții numai bune, 

Ea primește doar ocară, 

Ce face în asta lume? 

E o vale întunecată, 

În pădurea de smarald, 

Ceața o cuprinde toată, 

Chiar formându-se un gard.

Când privești din depărtare, 

Poți zări un animal, 

Și te-ntrebi ce este oare? 

E un cerb sau un elan?

Spirit înfricoșător, 

Bântuie noaptea și ziua, 

Stele vor canta în cor, 

Pana va veni lumina.

E o vale întunecată, 

De sus dacă o privești, 

Pare-o lume fascinanta,

I-o placere s-o privești. 

În pădurea lină, răsare soarele,

Iar vântul șoptește printre crengile dese.

Mângâie iarba, roșie și verde,

Și cerul se-ntinde cu stele ce se pierd.

Râul curge blând, mereu înainte,

Iar florile zâmbesc pe câmpuri de miresme.

Copacii înalți își dansează frunzele,

Și totul respiră într-o mare liniște.

Natura vorbește în limba ei tăcută,

Fiecare frunză, fiecare fior,

Ne învață să fim simpli, să trăim fără frică,

Căci ea e acasă, ea e a noastră, tot mai aproape.

Pe pereți se scurg 

Stropii de amurg,

Luna strălucește 

Sub streașină clipește.

Pomii moțăiau,

În vânt se legănau.

Amorțit pământul 

Își reflecta veșmântul.

Soarele se stinge

Prin gene se prelinge 

Și negura se așterne,

Moleșeala cerne.

Prin frunzișul voalat 

Pasărea s -a pitulat ,

Amuțind din ciripit

Și clipoci pripit..

Doar liliecii forfoteau,

Întunecimea iscodeau,

Doar cucuveaua glăsuia,

Asfințitul bântuia...

Noaptea din nou apare
Ca o plapumă neagră peste pământ.
Apare ca o dulce alinare
Și-mi eliberează tot ce am în gând.

Apare Luna, regina nopții,
Iar pe obraz îmi curge lacrima,
Lăsând în urmă durerea morții
Ce mi-a întunecat inima.

Și mă uit din nou pe cer,
Văd stelele uitându-se la mine,
Care pe rând în ochii mei pier
Astre nemiloase, de durere pline.

Durerea o văd și-n lac,
O durere nesfârșită.
Și mă pun pe mal să zac.
Oare va pleca durerea asta cumplită?

În murmur stins, sub cerul gri,

Unde nimeni nu vrea a privi,

Din strat de umbre și noroi,

O floare crește în gunoi.

Cu petale fragede, de vis,

În loc uitat, unde totu-i nins,

Ea sfidează colțuri reci, pustii,

Hrănită doar de amintiri târzii.

N-are grădini, nici soare cald,

Doar umbre grele și-un drum întortochiat,

Dar totuși luptă, fără glas,

Spre ceruri largi, un drum atras.

În gunoiul vieții, plin de durere,

Se naște viața, plină de putere,

Căci frumusețea stă-n curajul pur,

De-a înflori, chiar și-n locul cel mai dur.

Aceasta-i lecția ce ea ne dă,

Că-n orice loc, speranța va răzbate,

Și-n haos rece, în frig și noroi,

O floare va crește din gunoi.

Tăcut îmi e gândul și vocea mie stinsă.

Brațe-amorțite ,dea gheții strânsoare

Se chinuie parcă ,sa mă ridice.

Vântul lovește cu disperare ,ca o nălucă dispare.

Și urlet demonic în sparte ecouri , se pierde prin zare.

Și totul e alb și negru se face de sunet demonic

Cer pastelat cu volbure ape își scutură norii.

Cărări ce se-ntind sub poale de munte

Și brazi ce se-nclină, supuși ar fi parcă .

De frică se ascund sub a negrei mantă.

Și ape repezi sub gheață tăcute

Drum își croiesc prin a muntelui rocă.

Ca la un semn ,de a Lui poruncă.

Tăcute sunt toate și liniștea-i mută,

Mai rău ca, gândul prin a omului minte.

Totu-i adormit și totul visează, în liniște cruntă.

La zile de vară ,cu caldele raze a bătrânului soare.

Așteaptă ca timpul cu a lui mână, magie să facă,

Luni să transforme într-o secundă deodată.

Și totul așteaptă să se trezească din a urletului iarnă.

Peste oceane mă mai gândesc la tine,

Poate fără să vreau, norii spun totul.

Privesc din nou culorile cerului,

Alte povești, alte priviri, pierdute în ceruri.

Mai curge o lacrimă nevinovată,

Sperând la vise fragede, ca un vis plăpând.

Poate văd un viitor incert,

Să simt o ardoare pe suflet.

Mai varsă un strop de lumină caldă, călire,

Și nu-i totul spus din vorbe și grai.

Aspirați norii pierduți spre zare,

Lasă roșul de smarald să reflecte ziua de apus.

Mai arde o flacără deschisă la fereastră,

Ascultă cântecul de odihnă al lebedelor fără pereche.

Așa cum cerul își așteaptă un alt început,

Noaptea ce tu înșeli ziua pentru o nouă zi.

Oare câta lume vede cerul?

Nu știm ce culori s-au spus,

Nu știm câte nopți s-au mințit pentru altele,

Nu știm câtă lume a zâmbit la tine.

Fata nostalgiei de lună,

Mai privește-mă încă o dată.

Iată, trăiești și în ziua pentru o clipă,

Dar tu săruți noaptea devotată.

Dar uite-mă pe mine tipărind pe toate,

Memorie de om, scos din momentul de glorie.

Să zvonească mereu un apus de soare,

Pentru muritorii iubitori de lumină strălucitoare.

Apa curge din izvoare, izvorăşte în fântâni, Dar când ea dispare, plâng şi cei tineri şi cei bătrâni. Fără apă pâinea nu creşte, în râuri şi iazuri peştii mor! Apa este elixirul vieţii, când o bei rece de la izvor. Fără apă, viaţă nu-i pentru pomii şi florile din grădini. Fără ea, pe pământ ar creşte numai urzici şi spini! Bucuraţi-vă când plouă şi când auziţi că susură un izvor, Natura ne aduce bucurie nouă şi pământul devine mai roditor. poezie de Vladimir Potlog

Vântul suflă, urlă,smulge

Cu furie oarbă de jivină,

Răscolește -n jur și frânge 

Arbuști de la rădăcină.

Ridică -n sus brațele moi,

Se -nvarte -n cerc , în salturi,

Lăsând pomii reci și goi,

Împrăștiați pe asfalturi.

Bulgări de țărână scuipă,

Bate -n de față și din spate,

Pișca obrazu-n pripă,

Mușcă din buzele crăpate..

Pufăie prin păr și piele,

Spumegă pe ape line,

Tulbură bolta de stele,

Moțăind printre ruine..

Până ziua de mâine,

Când cu pașii de felină 

Spre meleaguri străine,

Se depărtase în surdină...

Vântul suflă, urlă,smulge

Cu furie oarbă de jivină,

Răscolește -n jur și frânge 

Arbuști de la rădăcină.

Ridică -n sus brațele moi,

Se -nvarte -n cerc , în salturi,

Lăsând pomii reci și goi,

Împrăștiați pe asfalturi.

Bulgări de țărână scuipă,

Bate -n de față și din spate,

Pișca obrazu-n pripă,

Mușcă din buzele crăpate..

Pufăie prin păr și piele,

Spumegă pe ape line,

Tulbură bolta de stele,

Moțăind printre ruine..

Până ziua de mâine,

Când cu pașii de felină 

Spre meleaguri străine,

Se depărtase în surdină...