Categoria Poezii despre natura

În murmur stins, sub cerul gri,

Unde nimeni nu vrea a privi,

Din strat de umbre și noroi,

O floare crește în gunoi.

Cu petale fragede, de vis,

În loc uitat, unde totu-i nins,

Ea sfidează colțuri reci, pustii,

Hrănită doar de amintiri târzii.

N-are grădini, nici soare cald,

Doar umbre grele și-un drum întortochiat,

Dar totuși luptă, fără glas,

Spre ceruri largi, un drum atras.

În gunoiul vieții, plin de durere,

Se naște viața, plină de putere,

Căci frumusețea stă-n curajul pur,

De-a înflori, chiar și-n locul cel mai dur.

Aceasta-i lecția ce ea ne dă,

Că-n orice loc, speranța va răzbate,

Și-n haos rece, în frig și noroi,

O floare va crește din gunoi.

Tăcut îmi e gândul și vocea mie stinsă.

Brațe-amorțite ,dea gheții strânsoare

Se chinuie parcă ,sa mă ridice.

Vântul lovește cu disperare ,ca o nălucă dispare.

Și urlet demonic în sparte ecouri , se pierde prin zare.

Și totul e alb și negru se face de sunet demonic

Cer pastelat cu volbure ape își scutură norii.

Cărări ce se-ntind sub poale de munte

Și brazi ce se-nclină, supuși ar fi parcă .

De frică se ascund sub a negrei mantă.

Și ape repezi sub gheață tăcute

Drum își croiesc prin a muntelui rocă.

Ca la un semn ,de a Lui poruncă.

Tăcute sunt toate și liniștea-i mută,

Mai rău ca, gândul prin a omului minte.

Totu-i adormit și totul visează, în liniște cruntă.

La zile de vară ,cu caldele raze a bătrânului soare.

Așteaptă ca timpul cu a lui mână, magie să facă,

Luni să transforme într-o secundă deodată.

Și totul așteaptă să se trezească din a urletului iarnă.

Peste oceane mă mai gândesc la tine,

Poate fără să vreau, norii spun totul.

Privesc din nou culorile cerului,

Alte povești, alte priviri, pierdute în ceruri.

Mai curge o lacrimă nevinovată,

Sperând la vise fragede, ca un vis plăpând.

Poate văd un viitor incert,

Să simt o ardoare pe suflet.

Mai varsă un strop de lumină caldă, călire,

Și nu-i totul spus din vorbe și grai.

Aspirați norii pierduți spre zare,

Lasă roșul de smarald să reflecte ziua de apus.

Mai arde o flacără deschisă la fereastră,

Ascultă cântecul de odihnă al lebedelor fără pereche.

Așa cum cerul își așteaptă un alt început,

Noaptea ce tu înșeli ziua pentru o nouă zi.

Oare câta lume vede cerul?

Nu știm ce culori s-au spus,

Nu știm câte nopți s-au mințit pentru altele,

Nu știm câtă lume a zâmbit la tine.

Fata nostalgiei de lună,

Mai privește-mă încă o dată.

Iată, trăiești și în ziua pentru o clipă,

Dar tu săruți noaptea devotată.

Dar uite-mă pe mine tipărind pe toate,

Memorie de om, scos din momentul de glorie.

Să zvonească mereu un apus de soare,

Pentru muritorii iubitori de lumină strălucitoare.

Apa curge din izvoare, izvorăşte în fântâni, Dar când ea dispare, plâng şi cei tineri şi cei bătrâni. Fără apă pâinea nu creşte, în râuri şi iazuri peştii mor! Apa este elixirul vieţii, când o bei rece de la izvor. Fără apă, viaţă nu-i pentru pomii şi florile din grădini. Fără ea, pe pământ ar creşte numai urzici şi spini! Bucuraţi-vă când plouă şi când auziţi că susură un izvor, Natura ne aduce bucurie nouă şi pământul devine mai roditor. poezie de Vladimir Potlog

Vântul suflă, urlă,smulge

Cu furie oarbă de jivină,

Răscolește -n jur și frânge 

Arbuști de la rădăcină.

Ridică -n sus brațele moi,

Se -nvarte -n cerc , în salturi,

Lăsând pomii reci și goi,

Împrăștiați pe asfalturi.

Bulgări de țărână scuipă,

Bate -n de față și din spate,

Pișca obrazu-n pripă,

Mușcă din buzele crăpate..

Pufăie prin păr și piele,

Spumegă pe ape line,

Tulbură bolta de stele,

Moțăind printre ruine..

Până ziua de mâine,

Când cu pașii de felină 

Spre meleaguri străine,

Se depărtase în surdină...

Vântul suflă, urlă,smulge

Cu furie oarbă de jivină,

Răscolește -n jur și frânge 

Arbuști de la rădăcină.

Ridică -n sus brațele moi,

Se -nvarte -n cerc , în salturi,

Lăsând pomii reci și goi,

Împrăștiați pe asfalturi.

Bulgări de țărână scuipă,

Bate -n de față și din spate,

Pișca obrazu-n pripă,

Mușcă din buzele crăpate..

Pufăie prin păr și piele,

Spumegă pe ape line,

Tulbură bolta de stele,

Moțăind printre ruine..

Până ziua de mâine,

Când cu pașii de felină 

Spre meleaguri străine,

Se depărtase în surdină...

Vântul suflă, urlă,smulge

Cu furie oarbă de jivină,

Răscolește -n jur și frânge 

Arbuști de la rădăcină.

Ridică -n sus brațele moi,

Se -nvarte -n cerc , în salturi,

Lăsând pomii reci și goi,

Împrăștiați pe asfalturi.

Bulgări de țărână scuipă,

Bate -n de față și din spate,

Pișca obrazu-n pripă,

Mușcă din buzele crăpate..

Pufăie prin păr și piele,

Spumegă pe ape line,

Tulbură bolta de stele,

Moțăind printre ruine..

Până ziua de mâine,

Când cu pașii de felină 

Spre meleaguri străine,

Se depărtase în surdină...

Vântul suflă, urlă,smulge

Cu furie oarbă de jivină,

Răscolește -n jur și frânge 

Arbuști de la rădăcină.

Ridică -n sus brațele moi,

Se -nvarte -n cerc , în salturi,

Lăsând pomii reci și goi,

Împrăștiați pe asfalturi.

Bulgări de țărână scuipă,

Bate -n de față și din spate,

Pișca obrazu-n pripă,

Mușcă din buzele crăpate..

Pufăie prin păr și piele,

Spumegă pe ape line,

Tulbură bolta de stele,

Moțăind printre ruine..

Până ziua de mâine,

Când cu pașii de felină 

Spre meleaguri străine,

Se depărtase în surdină...

Zi  de iarnă prelungită

Vlăguită, amețită,

Mohorâtă și geroasă

Ne-a ținut destul în casă.

De prin hornuri fumul suie

Depărtarea-i strvezie,

Îar pe crengile golașe ,

Numai ciorile-și fac case.

Guralive , întunecate

Precum grijle-n cetate

Ne vestește,fior în gând

Frigul,gerul ,hora-și prind.

Ghiața tropotu-și aude

Unda apei se ascunde

Soare blănd de ce nu-ți pasă

De așa vreme nemiloasă?..

Un timp înghețat aduce liniște și zăpadă abundentă ;

a-L prețui pe Dumnezeu atunci când ești înzăpezit.

Fulgii de nea cad pe tâmplele brazilor argintii, care sunt tăiați;

tot ce poți face este să cânți armonios imnuri religioase ~

un cer înghețat și lipsit de albinele care zboară în căutarea hranei ;

Plină de cocori, umbra toamnei trecute alunecă în uitare;

E ajunul Crăciunului și oamenii așteaptă iertarea, dar

fiecare tufiș alb se transformă într-un diavol de zăpadă;

zborurile de păsări , ciripiturile sferice și amintirile liturgice devin

icoane în trunchiurile de copaci~ iubire conștientizată și îngropată;

Îngerii de lumină coboară din înaltul cerului, în timp ce pădurea este defrișată.

Lumina stelelor învăluie liniștea noptii intr-o parte a lumii ;suferință și iubire.

Acea pădure chiar are nevoie de o nouă primăvară pentru revivifiere;

Imnurile pătrund spațiul cosmic divin; absorbție și dispariție; metamorfoză.

Poezie de Marieta Maglas

Nota: aceasta poezia este publicata.

Nici un avort să nu mai fie

Peste întreaga Românie!

Gata minuni rătăcitoare

Căci nu au Numele cel Tare

Puii de mâță și de câine

Trăiască: ieri și azi și mâine!

Și mielul oii care paște

Fie lăsat pentru-a se naște!

Să nu mai tremure vreun pește

Că cineva îl dezosește;

Fără fluturi prinși în insectar,

Fără porc pârlit cu un focar.

Să nu mai fiarbă "n"minute

Cărnița puilor din curte.

Nici vreo țestoasă descărnată

Să n mai fie niciodată!

"Feriți-vă de dobitoace

Asfixiate"!Nu se face...

"Milă voiesc,nu sacrificiu"

Și să dispară orice viciu.

Sfârșiți cu duminicarismul

Și luați în brațe adventismul!

Și Biblia să se răspândească

Și toată țara să trăiască!

Ninge timid peste munti si peste vai

Intro-o seara linistita,la sfarsit de saptamana

Pe ciment,firav se depune-un strat de lana,

Si ma uit adanc in ochii tai.

Prin parul tau se plimba fulgi caraghiosi,

Stele mici,purici albi galagiosi

La lumina stalului din parc.

,,Ingerul cu al sau arc”

Iti spun, ,,m-a tintit fara rusine

De doua ori in ambii ochi

Cand ma uitam adanc la tine”

Nu m-ai privit,nu mi-ai raspuns

In aceea clipa-nfierbantata de iarna.

Cand in bratele tale ma simteam primavara,

Tu te uitai la Luceafarul de sus.

Ninge timid pe geamul din apartament,

Si prin intuneric,camasa ti-o desfaci.

Si-mi trece un gand firav de lana:

,,Ma vrei,sau doar ma placi?”