Apusul de noapte

Tu scuturi culoare în lumea întreagă
cu pletele-ţi lungi fluturate în steaguri
şi fruntea întinsă prin multe meleaguri,
eşti toamna eternă ce doruri încheagă.

Stăpână pe ceruri, culori pui în rânduri
de nori adunaţi în făpturi fără seamăn,
privirea te ştie, mi-eşti sufletul geamăn,
eşti toamnă născută să stărui în gânduri.

Tu cerţi cu privirea pădurea-nfrunzită,
culoarea prea verde ne spui că e tristă,
că este nevoie de-o mână de-artistă,
eşti toamna făcută din spic de ispită.

Prin cârduri de păsări tot pui osteneală,
cu lacrimi din ceruri le ceri să se ducă
departe, spre zări, unde pari o nălucă,
eşti toamna ce soarta mereu o înşală.

Un leagăn de frunze mi-ai dat la născare,
în freamăt de crengi tu mi-ai fost ursitoare,
puterea-ţi de viaţă pe frunte mi-e boare,
prin fulger şi tunet mi-eşti, toamnă, cărare.

scenă aproape pustie,

sclipiri purpurii- violet

și -un parfum de vanilie,

trezesc in spectatorul grăbit

frenezia serilor de jazz.

nimeni la clape,

nimeni la tobe,

prin balconul zugrăvit cu frezii,

un șoarece disperat

caută drumul

spre stele.//

a mai trecut o primăvară;

disonanțele s-au mai atenuat;

tot singur...

mă-ntreb

dacă sunt încă aici

sau

dacă-am plecat...

Cu rădăcini adânci se înfrunta

din pământ,

Candva o sămânță,cu timpul

s-a înălțat.

Udata cu ape și ca nutrienți

îngrășământ,

Oferea oxigenul ce viața

a semănat.

S-a expus la anotimp și

luminatori cerești,

La caldura și răceala o sa

facă ofranda.

Se oglindea vremii definind

peisajele lumești,

Purtandu-le culorile,

mereu făcând parada.

Frigul iernii a acoperit copacul

in alb imaculat,

Cristale de apa înghețate-n

stele geometric.

Crengile-i goale de frunze acum

arată elaborat,

Poti sa vezi ceea ce nu vezi

și e simetric.

Cand razele de soare au strălucit

de primăvara,

Copacul a întâmpinat caldura

oferindu-i flori.

Mireasma divina se simțea

in fiecare seara,

Renasterea naturii și fericirea in culori.

In zilele-i toride vara amintea

de tropical,

Soarele strălucea printre frunzele-i

de verde crude,

Umbra copacului însă era pentru

toți ceva vital,

Oferind adăpost după ale zile-i

grele trude.

Toamna s-a dezlănțuit cu ploaie

și furtuna,

Frunzele rumenite colorând

peisajul rece.

Ceata deasa anunța a

spiritelor cununa,

Focul din șemineu și

un pahar din vinul dulce.

Odata ajuns la vremea recoltei

ne va bucura de zor!

Esenta copacului e sub forma

unui fruct lemnos.

Promisiunea cunoștinței întrece și

al soarelui dor,

Nuca fiind al sufletului remediu,

un deliciu savuros.

Viata ne va da lecții,și nu pe vreme

cu cer senin!

Momentele grele vin cu

învățături ascunse.

Ele ne vor ghida și îndruma

drumul prin destin.

Uneori binele și răul cu greu

pot fi distinse.

A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,

cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,

că or să-mi crească aripi ascuțite până la nori,

că ai să te ascunzi într-un ochi străin,

și el o să se-nchidă cu-o frunză de pelin.

Și-atunci mă apropii de pietre și tac,

iau cuvintele și le-nec în mare.

Șuier luna și o răsar și o prefac

într-o dragoste mare.

Emoción de otoño

Ha vuelto el otoño, ven, cúbreme el alma

con sombras de árbol, o bien con tu sombra.

A veces me temo que llegue a perderte,

que hasta las nubes me lleve la suerte,

en alas agudas quizás.

Me temo que dentro de un ojo ajeno

sepulte una hoja de ajenjo tu seno,

que no vuelva a verte jamás.

Y entonces me acerco a las piedras y callo,

y ahogo mi voz en la mar;

enciendo la luna, le silbo y entallo de ella un amor singular.

E cald și m-am întins la umbra

copacului ce l-am sădit cândva,

Și care acum drept mulțumire,

mă protejează cu coroana sa.

O nucă în pământ am îngropat,

pe când eram copil în sat,

Și mai apoi vlăstarul l-am îngrijit

și, rădăcina cu apă i-am udat.

Ușor, ușor câte o frunza a crescut,

pe rămurelele plăpânde,

Iar peste ani la cer s-a înălțat, iar

eu având unde m-ascunde.

Ascunzătoarea era să fug de

mama, că multe ghidușii făceam,

Și doar acolo sus printre ramuri,

de mătura si furia ei scăpam.

Aminte îmi aduc cum mă chema

să merg cu vaca,

Și pentru împăcare, voie îmi dădea

 să mă plimb cu barca.

O mică urecheala tot căpătam,

când jos cu frică coboram,

Dar asta era o dojeneală, venită

de la mama pe care-o adoram.

Toate astea mi-au venit în minte,

stând pe iarba verde de acasă,

Nu mai sunt copilul cu năzbâtii și,

nici mama măturând în casă.

Vreau o vorbă nucului să-i spun,

dar nu m-aude,

E bătrân cu ramul rupt, fructele

să-i gust nu pot că-s crude.

Mă ridic când soarele se duce să-si

îmbrățișeze luna,

Iar pe stâlpii din comună, primăria

a aprins lumina.

.........................................................

Mult îmi place să mă întorc în

satul cu copilăria mea,

C-aici eu m-am născut, crescut și

am plecat să-mi caut...fericirea!

după ploaie

fără scăpare-s

fluturii ispitiți

de mireasma de abelia

Bunico, mai vreau să te îmbrățișez

Măcar o dată până voi mai crește.

Zâmbetul tău radiant pe fața ta,

Vorbele blânde nu se găsesc nicăieri.

Doar goluri șterse în amintiri,

Oare să mai aud cântecul de leagăn

Și poveștile nespuse noapte de noapte,

Lucrurile spuse în pilde înțelepte?

Oare cât te mai poți juca?

Oare cât vei merge cu mine departe?

Oare cât mă vei mai mângâia?

Oare câte rugi îmi vei spune?

Singuri rămânem amândoi,

Seara, bucate noi pregătim.

Gusturi străvechi mai înfloresc,

Încă o dată au mai spus rugile din lacrimi.

În brațele tale mă simt acasă,

Chiar dacă departe de casa părintească.

Mai vorbesc un grai de limbă strămoșească,

Lumea se tot schimbă, dar ochii rămân cu timpul.

Să mă vadă sus, printre munți,

Iarăși murmură cuvintele de tristețe.

Lacrimi de apă lină lasă veselia,

M-ai văzut mai mult crescând.

Iar eu, acum, cu gând la stele,

Oare stai tu bine printre ele?

Oare mai zâmbești ca altă dată?

Oare te mai joci cu copiii stelelor ca înainte?

Și spune căldura sufletului rece

Că totuși bine în freamătul sinelui.

Mergi cu sfială ca râu schimbător de timp,

Pene ce îți scriu pașii ca de înger păzitor.

Și n-am uitat povestea celor 12 neclintiți,

O port ca o taină în minte.

Rezidă amintirile casei strămoșești,

Iacă, eu și-acu’ mai aștept un glas.

Uite că nu are cine să mă strige,

Nu are nimeni să mă mai dojenească.

Mi-ai lăsat comori neuitate,

Și acum citesc scrisorile cu sfială.

Bunico, mai vreau să te îmbrățișez

Măcar o dată până voi mai crește.

Zâmbetul tău radiant pe fața ta,

Vorbele blânde nu se găsesc nicăieri.

Doar goluri șterse în amintiri,

Oare să mai aud cântecul de leagăn

Și poveștile nespuse noapte de noapte,

Lucrurile spuse în pilde înțelepte?

Oare cât te mai poți juca?

Oare cât vei merge cu mine departe?

Oare cât mă vei mai mângâia?

Oare câte rugi îmi vei spune?

Singuri rămânem amândoi,

Seara, bucate noi pregătim.

Gusturi străvechi mai înfloresc,

Încă o dată au mai spus rugile din lacrimi.

În brațele tale mă simt acasă,

Chiar dacă departe de casa părintească.

Mai vorbesc un grai de limbă strămoșească,

Lumea se tot schimbă, dar ochii rămân cu timpul.

Să mă vadă sus, printre munți,

Iarăși murmură cuvintele de tristețe.

Lacrimi de apă lină lasă veselia,

M-ai văzut mai mult crescând.

Iar eu, acum, cu gând la stele,

Oare stai tu bine printre ele?

Oare mai zâmbești ca altă dată?

Oare te mai joci cu copiii stelelor ca înainte?

Și spune căldura sufletului rece

Că totuși bine în freamătul sinelui.

Mergi cu sfială ca râu schimbător de timp,

Pene ce îți scriu pașii ca de înger păzitor.

Și n-am uitat povestea celor 12 neclintiți,

O port ca o taină în minte.

Rezidă amintirile casei strămoșești,

Iacă, eu și-acu’ mai aștept un glas.

Uite că nu are cine să mă strige,

Nu are nimeni să mă mai dojenească.

Mi-ai lăsat comori neuitate,

Și acum citesc scrisorile cu sfială.

Bunico, mai vreau să te îmbrățișez

Măcar o dată până voi mai crește.

Zâmbetul tău radiant pe fața ta,

Vorbele blânde nu se găsesc nicăieri.

Doar goluri șterse în amintiri,

Oare să mai aud cântecul de leagăn

Și poveștile nespuse noapte de noapte,

Lucrurile spuse în pilde înțelepte?

Oare cât te mai poți juca?

Oare cât vei merge cu mine departe?

Oare cât mă vei mai mângâia?

Oare câte rugi îmi vei spune?

Singuri rămânem amândoi,

Seara, bucate noi pregătim.

Gusturi străvechi mai înfloresc,

Încă o dată au mai spus rugile din lacrimi.

În brațele tale mă simt acasă,

Chiar dacă departe de casa părintească.

Mai vorbesc un grai de limbă strămoșească,

Lumea se tot schimbă, dar ochii rămân cu timpul.

Să mă vadă sus, printre munți,

Iarăși murmură cuvintele de tristețe.

Lacrimi de apă lină lasă veselia,

M-ai văzut mai mult crescând.

Iar eu, acum, cu gând la stele,

Oare stai tu bine printre ele?

Oare mai zâmbești ca altă dată?

Oare te mai joci cu copiii stelelor ca înainte?

Și spune căldura sufletului rece

Că totuși bine în freamătul sinelui.

Mergi cu sfială ca râu schimbător de timp,

Pene ce îți scriu pașii ca de înger păzitor.

Și n-am uitat povestea celor 12 neclintiți,

O port ca o taină în minte.

Rezidă amintirile casei strămoșești,

Iacă, eu și-acu’ mai aștept un glas.

Uite că nu are cine să mă strige,

Nu are nimeni să mă mai dojenească.

Mi-ai lăsat comori neuitate,

Și acum citesc scrisorile cu sfială.

Bunico, mai vreau să te îmbrățișez

Măcar o dată până voi mai crește.

Zâmbetul tău radiant pe fața ta,

Vorbele blânde nu se găsesc nicăieri.

Doar goluri șterse în amintiri,

Oare să mai aud cântecul de leagăn

Și poveștile nespuse noapte de noapte,

Lucrurile spuse în pilde înțelepte?

Oare cât te mai poți juca?

Oare cât vei merge cu mine departe?

Oare cât mă vei mai mângâia?

Oare câte rugi îmi vei spune?

Singuri rămânem amândoi,

Seara, bucate noi pregătim.

Gusturi străvechi mai înfloresc,

Încă o dată au mai spus rugile din lacrimi.

În brațele tale mă simt acasă,

Chiar dacă departe de casa părintească.

Mai vorbesc un grai de limbă strămoșească,

Lumea se tot schimbă, dar ochii rămân cu timpul.

Să mă vadă sus, printre munți,

Iarăși murmură cuvintele de tristețe.

Lacrimi de apă lină lasă veselia,

M-ai văzut mai mult crescând.

Iar eu, acum, cu gând la stele,

Oare stai tu bine printre ele?

Oare mai zâmbești ca altă dată?

Oare te mai joci cu copiii stelelor ca înainte?

Și spune căldura sufletului rece

Că totuși bine în freamătul sinelui.

Mergi cu sfială ca râu schimbător de timp,

Pene ce îți scriu pașii ca de înger păzitor.

Și n-am uitat povestea celor 12 neclintiți,

O port ca o taină în minte.

Rezidă amintirile casei strămoșești,

Iacă, eu și-acu’ mai aștept un glas.

Uite că nu are cine să mă strige,

Nu are nimeni să mă mai dojenească.

Mi-ai lăsat comori neuitate,

Și acum citesc scrisorile cu sfială.