Apusul de noapte

Bunico, mai vreau să te îmbrățișez

Măcar o dată până voi mai crește.

Zâmbetul tău radiant pe fața ta,

Vorbele blânde nu se găsesc nicăieri.

Doar goluri șterse în amintiri,

Oare să mai aud cântecul de leagăn

Și poveștile nespuse noapte de noapte,

Lucrurile spuse în pilde înțelepte?

Oare cât te mai poți juca?

Oare cât vei merge cu mine departe?

Oare cât mă vei mai mângâia?

Oare câte rugi îmi vei spune?

Singuri rămânem amândoi,

Seara, bucate noi pregătim.

Gusturi străvechi mai înfloresc,

Încă o dată au mai spus rugile din lacrimi.

În brațele tale mă simt acasă,

Chiar dacă departe de casa părintească.

Mai vorbesc un grai de limbă strămoșească,

Lumea se tot schimbă, dar ochii rămân cu timpul.

Să mă vadă sus, printre munți,

Iarăși murmură cuvintele de tristețe.

Lacrimi de apă lină lasă veselia,

M-ai văzut mai mult crescând.

Iar eu, acum, cu gând la stele,

Oare stai tu bine printre ele?

Oare mai zâmbești ca altă dată?

Oare te mai joci cu copiii stelelor ca înainte?

Și spune căldura sufletului rece

Că totuși bine în freamătul sinelui.

Mergi cu sfială ca râu schimbător de timp,

Pene ce îți scriu pașii ca de înger păzitor.

Și n-am uitat povestea celor 12 neclintiți,

O port ca o taină în minte.

Rezidă amintirile casei strămoșești,

Iacă, eu și-acu’ mai aștept un glas.

Uite că nu are cine să mă strige,

Nu are nimeni să mă mai dojenească.

Mi-ai lăsat comori neuitate,

Și acum citesc scrisorile cu sfială.

Nu am cuvinte să spun
nu mai am cuvinte să exprim
închis printre pereți
Oare voi mai ieși?

Lumină din suflet…
Mai auzi glasul meu?
căci nu mai știu ce sclipire am
și lumea s-a făcut mică în mine

nu știu ce să spun fără cuvinte
aș fi vrut să te am lângă mine
să te țin lângă mine
și să opresc timpul o clipă

povestea lungă e una scurtă

exact când te îmbrățișez mereu
parcă ar fi ultima oară
unde pădurea seacă respiră greu
și totul se frânge în tăcere

luminează sclipire de mâine
Căci azi mă sting puțin…
dar mergi înainte

trecut ars în cenușă
îl strâng în palme fără să-l mai pot schimba
ce aș fi făcut, ce aș fi luminat
se sparge în mine ca un ecou

nu am spus regrete
dar ele mă spun pe mine

azi sunt mereu, nu sunt singurul
o lume întreagă în jurul meu
și totuși pierdut în mine

mi-ai scris bunătate
și m-ai ferit de rău
iar acum e doar amintire care arde încet

la revedere eu din înfricoșat

vezi frumusețea de mâine
vezi muzica lină
oameni ce se schimbă
și eu rămân cu tine în tot ce a fost

mereu… până la final

Îmi trebuie doar o dată să plec
Pe o insulă, să stau cu gândurile mele.
Știu că a fost mai greu, reușești,
Parcă totul vine în valuri.

Parcă vii și săruți prin părți,
Uneori zâmbind fără motiv,
Că stăm într-un loc oarecare,
Parcă sună tristețea din urmă.

M-am întrebat: oare mai pot să o duc?
Dar cine a spus - sărit de pe norii de apus.
Ai vrut să lași totul în urma ta.
De ce să lași, când poți urca peste văi?

Uhu na nai na...

Mai pune o povară, că nu e de-ajuns,
Ia și iar te minți frumos, ca de obicei.
Dar vocea ta de suflet
Țipă pentru „stop și stop”.

Vrea doar să trăiască un moment,
Să-ți asculte muzica care a murit.
Vrea să asculte vocile care le-a uitat,
Să vadă lumea fără îngrijorare.

Neînțeles nu ești mereu, parcă știi ceva,
Un adevăr îmbrăcat în norul negru,
Ca să văd albul din furtună.
Iată, mintea se întoarce înapoi.

Oare îmi croiesc un drum în taina mea,
Care nu suportă a face ceva,
Dar să te mai aline în interior,
Lasă încă o dată forța de altă dată.

La la lai lai, la la lai lai...

De-aș putea pleca cu mintea mea împăcată,
Mă luați în mână, departe de zori.
Trezirea de fericire din amuțirea de plumb -
Voință tu să ai mereu, când pare greu.

Și am zis mereu că nu te voi urî,
În brațe să te am mereu.
Fără tine, totul nu are rost -
Doar așa am armonie fără sfârșit.

Iarna sosește iară-sat,
Aduce ger și fulgi de nea;
Dar oare câți s-or bucura,
Cu-adevărat de vremea grea?

Sunt și copii,ce plâng când văd
Prin geamul spart,ori petecit
Că-i frig și ger,că iarăși ninge
Iar ei mai au doar un chibrit .

Un singur foc,cel sufletesc
Mai poate să-i mai încălzească ,
Când zăpada-i de un metru
Și jumate-i deja-n casă.

Sunt și copii ce stau în câmp ,
Intr-o baraca de carton,
Și uneori primesc pomană,
De la omul ce încă-i om.

Și de Crăciun nu vor prea multe,
Și nici n-ar știi ei cum arată
Trenulețe ,turta dulce,
Ei vor doar ghete de zăpadă.

Au mâinile țurțuri ,la fel și picioarele
Căci ai lor n-au bani de încălțări
Își prind pungi pe la picioare
Și nici nu simt că ar fi sărbători .

Nu știu de brad,de Moș ,cadouri
Petreceri,întruniri ori vise
Știu o colinda de la bunica
Și speră la ceva merinde.

Frigul se lasă ,totu-i rece,
Mai puțin sufletul lor,
Privesc în zare,ori spre cer
Și cer o mână de-ajutor .

Oricât am vrea noi să gândim
Că toți sunt buni de sărbători ,
Unii sunt răi,alții nu știu ce sunt
Și acest gând ne dă fiori.

Să știi că tu,ești fericit
Cu-ai tăi la masa de Crăciun
Iar un orfan plânge pe străzi
Căci viața nu-i dă nimic bun.

E-un adevăr cam trist,dar totuși
Este real și trebuie-nțeles
Că lumea nu e cât vedem cu ochii,
Iar unii în fața sorții nu au de ales.

Creație proprie

Când plouă și-i furtună,

Natura-i uimită și tace.

Stihiile de la o vreme încoace,

Ca niște iele sălbatice, se deslănțuiesc,

Aruncă grindină, puhoaie de apă,

Peste noi și așa plini de nevoi.

Nu suntem toți răi, nevolnici și atei,

Urgiile toate...trimitele Doamne 

În altă parte....

"este vorba despre varful Titlis din Engelberg-Elvetia"

Aș opri timpul în liniștea veșnică a Alpilor, cunună,

Să ascult muntele-n glas de ciripituri de toamnă.

Parfum îndepărtat de flori de gheață din azur aduce,

Ca un convoi imperial, din vârf de stânci spre văi se duce.

Din candele de gheață și culori de curcubeu scăldate,

Coboară-n conuri de brazi ca niște lumânări cerate.

Se formează-n buchet stelar, cu gust acrișor de plante verzi,

Atingând simțurile toate, te oprești, mirat, și-ncerci să crezi.

Parfum profund ne-a învăluit sufletul de la mic la mare,

Cu ochi încântați, plini de uimire și dor, contemplăm în zare.

Acolo unde semețul vârf Titlis își poartă coroana,

Îmbibată-n briza ghețarilor, păstrează veșnică dojana.

Mintea noastră licărind de culori vibrante, ca un vis,

În parfumul florilor ne cântă dorințe ce nu s-au stins.

Azi, toamna coace farmecul muntelui în mirosuri de visare,

Și ne face să plutim, să simțim, să iubim, fiecare suflare.

Cu ochi încântați privim la peisaj, plini de uimire și dor,

Contemplând înălțimea Alpilor, ne lăsăm străbătuți de un fior.

Căci în Engelberg, îngerii ne cheamă cu aripi de lumină,

Să ne bucurăm și să visăm sub cerul ce ne alină.

Și-n prietenia veșnică a muntelui, să ne contopim,

Fiecare clipă azi de veșnicie să o simțim, să o trăim,

Împregnați de bine și frumos, noi înșine să fim,

Și în liniștea alpină, pe noi să ne regăsim.

E toamnă, e foşnet, e somn...

Copacii, pe stradă, oftează;

E tuse, e plânset, e gol...

Şi-i frig, şi burează.

Amanţii, mai bolnavi, mai trişti,

Pe drumuri fac gesturi ciudate -

Iar frunze, de veşnicul somn,

Cad grele, udate.

Eu stau, şi mă duc, şi mă-ntorc,

Şi-amanţii profund mă-ntristează -

Îmi vine să râd fără sens,

Şi-i frig, şi burează.

Herbstnerven

Es ist Herbst, es raschelt, es ist Schlaf...

Die Bäume auf der Straße seufzen;

Es gibt Husten, Weinen, es ist leer ...

Und es ist kalt und es ist neblig.

Die Liebende, kränker, trauriger,

Auf den Straßen machen sie seltsame Gesten -

Und verlässt, aus ewigem Schlaf,

Sie fallen schwer und nass.

Ich bleibe und ich gehe und ich kehre zurück,

Und Liebende machen mich zutiefst traurig -

Ich möchte sinnlos lachen

Und es ist kalt und es ist neblig.

Pe cărări necunoscute 

Înserarea vine,

Se destramă-n depărtări 

Umbre în valuri fine.

Cerul nopții e înstelat,

Vântul încet adie,

Tot în jur e captivant

De-o dulce melodie.

Singu sunt și parcă nu-s 

Ce simt eu, e greu de spus.

Deși-s mic în univers,

Viața mea îi la mare preț,

Strâng în brațe 

Tot ce-i falnic și-i măreț.

Pădurea, lacul din vale, 

Omenirea la un loc ,

Cerul luminat de stele,

Cu toate visele mele.

Margaretele, toamna, mângâiate de vânt,

Frunze cad, ruginite, peste albele straie,

Margaretele, toamna, lasă capu-n pământ,

Părăsite de soare, ’mbrățişate de ploaie.

Rochia lor de mireasă pare fadă şi gri,

Pete brun-roşioare trena lungă-i ornează,

Poze reci, muze triste ale toamnei târzii,

Policandre de stele din văzduh le veghează.

Margaretele, toamna, ca prin vis risipesc

Primăveri de smaralde negăsite vreodată

Și când toți le cred moarte, dintr-odată-nfloresc

Albe, tinere, zvelte, într-un suflet de fată.

Un apus acuarelă, niciodată de-ajuns,

Nu ascunde vederii prăbuşiri de petale...

Ochii lor verzi şi limpezi lăcrimează pe-ascuns,

Margaretele, toamna, plâng iubiri abisale.