flux de poeme naani /49

hăituind pacea,

urmele ogarilor-

adânc înfipte-n zăpadă,

brăzdează câmpul.

 mirosul câștigului prin jaf,

atrage prădătorii.

 umbre peste case,

umbre peste suflete,

un copil plânge 

la poartă.

privirea zeului -

tot mai îndrăzneață, 

sfidează bunul simț.

piatra neagră flămândă, întinde mrejele.

neastâmpărul animă vârtejul de frunze uscate.

și acest iureș- ce-ndoaie pedestrașul,

acoperind lespedea cu sănge,

atrage, din adâncurile întunericului,

vulturii cu cap cenușiu.

timpul-

nu evaluează intensitatera emoțiilor;

clipa poate fi o mărgică din ochiul de tigru;

dilatând pupila,

frânge aripa.

totuși,

Noreen și Antonia-

dihorii cu picioare negre,

ignoră

bătăile ceasului.

 pentru paznicul de noapte

de la spitalul de psihiatrie,

orice trecător era

o plăcuță zentangle tăioasă,

care

punea în pericol liniștea publică.

muta de colo-colo, 

paharele, 

farfurioarele,

șervețelele,

frimiturile dimineților serbede,

 considerându-le repere

în harta divină a reației.

umbra castanulul

s-a retras în bulbii tăcerii-

valuri de grauri

aduc răcoarea

cu drag lui Arvo Part

coloană sonoră

 pentru vremuri triste

clopoțelul picură

stropi de lumină

ploaie

răcoroasă primenitoare

hrănind întărind însuflețind

rădăcinile vieții de pretutindeni-

mângâind desfătând bucurând

melancolicul singuraticul

suflet

Pe ulița cu praf domol,

S-a coborât o toamnă-n zbor,

Și-a pus pe umeri veșmânt de dor,

Lăsând tristețea-n umbra lor.

Pe garduri atârnă-un greu gutui,

Iar via-și leapădă mantia arsă,

Și fum subțire, de nicăieri,

Se ridică spre o noapte largă.

În curți, prin frunze risipite,

Se-aud ecouri de demult,

Și roata vremii-ncremenite

Se-oprește-n drum, ca s-o ascult.

Bătrâne porți stau deschise-n vânt,

Și-n sobă focul prinde viață,

Un pas încet pe vechi pământ

Aduce-ncet brumă și ceață.

Se așterne în poala toamnei

A naturii frunză galben-ruginie.

Miresmele strugurilor și a prunei

Se pregătesc pentru domnie.

În grădina de legume de la curte

Se etalează gogonelele și gogoșarii.

Castravetele și varza dau concerte

Iar morcovii și țelina sunt toboșarii.

Mustul dulce care inspiră simfonia,

Pastrama mânuind arcușul pe grătar,

Compun arii animând monotonia

Și ardeiul acompaniază exemplar.

Mărul, nuca și cu para

Se împreună într-un dans

În livadă auzind fanfara

Iar gutuia joacă preferans.

S-a rupt din cer o dâră de lumină

Să spele gerul vechi de pe ferestre,

Și-n pieptul ce părea o rană plină,

Începe-un cânt de păsări măiestre.

Nu-s ghiocei pe câmpul de sub soare,

Ci gânduri albe, ieșite din zăpadă,

E o trezire mută, uimitoare,

Pe care ochii n-au cum să o vadă.

S-au dezghețat și râuri de cuvinte,

Ce-au stat prea mult sub chiciură tăcute,

Și curg acum, spre mâine, înainte,

Pe căile de dor necunoscute.

E primăvara ta, un dar subțire,

O mugurire-n fiece bătaie,

Un suflet ce învață din privire

Să schimbe-n soare norii de ploaie.

Iar dacă iarna va mai vrea să vină,

Rămâi tu însuți floare și răsad,

Căci sufletul ce poartă-n el grădină,

Nu lasă frunza verde să-i cadă in neant.

Pe culmile munților-s păduri

Cu falnici brazi înalți și verzi,

Ce tot anul întreg tu îi vezi

Înmugurind și dând lăstuni.

Miracol este acest conifer.

Că viața-i frumoasă, eternă

Și chiar fructul lui ce atîrnă,

Conul de brad este staminifer.

Spirala solzilor săi lemnoși

Respectă șirul lui Fibonacci

Ca forma petalelor și armonici

În categoria copacilor rășinoși.

Căzute pe bogatul pământ fertil

Și culese la începutul toamnei,

Solzii de brad încuvințați tainei

Semințele-i dau rod neavând pistil.

Veșnic verde cu miros îmbătător

Păzește mândru, prosper natura

Păstrându-i nuanța și coloratura

Oferind ființelor un dar încântător.

Pădurea se deschide

ca un templu al veșniciei.

Frunzele tremură ca stelele albastre

pe orbita lor fragilă,

iar vântul le șoptește  

tainele lumii nemărginite.

Râul curge ca un fluviu de argint cosmic,

în el oglindindu-se galaxii nevăzute,

iar petrele lui tac,

purtând amprenta veacurilor

ca niște religve ale timpului.

Munții  se înalță ca gardieni de titan,

crestele lor -

spinii unei ordini cosmice,

iar norii se scurg peste ele

asemeni unei ploi de lumină

dintr-un cer de cristal.

Câmpia respiră adânc,

miros de pământ și de stele căzătoare;

iar iarba, fină ca un șuvoi de lumină,

se pleacă fără să se frângă,

ținând în fiecare fir

ecoul unei alte lumi.

Noaptea vine, transparentă și nemărginită,

iar luna cade ca un disc argintiu

în oglinda râului ceresc.

Stelele se aprind una câte una,

ca ochii tăcuți ai universului,

urmând pașii omului mic

care încearcă să înțeleagă eternul.

Eu stau în această vastitate

ca o scânteie de viață,

înfruntând tăcerea cosmică,

simțind cum sufletul meu se desface,

se contopește cu lumina

și cu umbrele veșniciei.

Natura nu este doar un spațiu verde,

ci infinită, nu doar vie ci veșnică.

În respirația ei nemărginită

învăț că tot ce trăiește

atinge, într-un fel, cosmosul,

iar fiecare pas, oricât de mic,

lasă urme de lumină

în întunericul universului.

A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,

cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,

că or să-mi crească aripi ascuțite până la nori,

că ai să te ascunzi într-un ochi străin,

și el o să se-nchidă cu-o frunză de pelin.

Și-atunci mă apropii de pietre și tac,

iau cuvintele și le-nec în mare.

Șuier luna și o răsar și o prefac

într-o dragoste mare.

Efterårsfølelse

Efteråret er kommet, dæk mit hjerte med noget

med skyggen af et træ eller bedre med din skygge.

Jeg er bange for, at jeg ikke vil se dig igen nogle gange

at jeg vil vokse skarpe vinger op til skyerne,

at du vil gemme dig i et fremmed øje,

og han vil lukke sig med et blad af malurt.

Og så nærmer jeg mig stenene og tier,

Jeg tager ordene og drukner dem i havet.

Jeg fløjter månen og stiger op og forfalsker den

i en stor kærlighed.