Prințul Negru

Mi-a dat în palmă-o scândură veche

Și-un creion simplu, cu miez de grafit,

Mi-a arătat cum se-ascultă-n pereche

O lume-n care el s-a oprit.

„Aici e pragul,” mi-a spus cu glas blând,

„Aici e brazda, iar colo e drumul...

Să nu te pierzi când lumina s-a stins

Și peste casă se-așterne fumul.

Privește-n vale, spre vechea fântână,

Unde bunicii lăsat-au ecou,

Să ții mereu lemnul  în a ta mână

Și să reiei totul, zilnic, din nou.

Să știi să bați în scândură bine,

Să nu te temi de un vânt că-i prea greu,

Că tot ce-am fost și ce port eu în mine

Va crește-n mersul tău și mereu.

Nu-i lesne drumul pe lume, copile,

Când toate se schimbă,  vin și se duc,

Dar ține minte-n greoaiele zile:

Rădăcina adâncă nu se duce pe uluc.”

Nu mi-a lăsat nici argint, nici palate,

Ci-o palmă bătută de vreme și fier,

Și-o hartă-n tăceri adevărate,

Să știu să m-adun când mă pierd.

Și-acum, când trec anii prin fața mea oarbă,

Și-n palme simt brazda ce-ncepe să crească,

O viață-i prea scurtă s-o poți limpezi toată,

Dar lasă-mi-o, tată, o hartă curată.

Vechime de 10 ani 

Îți întinde o mână când te vede jos,

Te bate pe umăr cu vorbe de bine,

Îți zâmbește larg, prietenos și frumos,

Și pare că și-ar da și sufletul pentru tine.

Dar ea e doar masca ce-o poartă în vânt,

Un chip de aramă lustruit la lumină,

Căci dincolo de-acest fals legământ

Se ascunde a doua lui față, străină.

Când totul e bine și drumul e drept,

El merge alături, un frate ales,

Dar cum a venit un necaz în piept,

Îl vezi cum se schimbă... are un alt înțeles.

Atunci îi cad hainele de pe el rând pe rând,

Și vezi cum prietenul drag de altădată

Își scoate cuțitul pe furiș de curând

Și-ți râde prin spate... cu fața schimbată.

Te uiți la el mut și nu-ți vine a crede

Cum ochiul ce plângea odată cu tine

Acum te privește rece și cum vede

Să te distrugă pe tine pentru al său bine.

Să n-ai încredere-n zâmbetul pus pe față,

Nici în jurămintele spuse pe loc,

Căci omul își arată adevărata față

Abia când prietenia se trece prin foc.

Se stinge-ncet lumina de lângă fereastră,

Și ceasul bate ticuri în noaptea care cade,

Privim pierduți în urmă spre vremea noastră,

Cum se destramă lumea pe vechile ei pale.

Mai este doar o clipă din tot ce-a fost o viață,

O umbră lungă joacă pe pereții goi și reci,

Și frigul care vine ne mângâie pe față,

Ca o tăcere albă ce ne desparte pe veci.

Păstrăm în palme timpul ce-abia acum se cerne,

Și-un ultim cuvânt nestins pe buzele oprite,

Privim cum se deschid adâncurile eterne,

Și noaptea ne înghite poveștile trăite.

Prin geamul spart de vreme se-aude-o șoaptă tristă,

Aripile tăcerii se-ntind peste pământ,

Și tot ce-a fost aievea pare că nu există,

Pierdut în golul sumbru al unui vechi cuvânt.

Se clatină hotarul dintre tărâm și clipă,

Pășim pe puntea subțire dinspre viață-n somn,

Și timpul, care-aseară mai sta bătând din aripă,

Azi ne-a lăsat pe toți fără stăpân și domn.

Mai dă-mi o dată mâna, să simt că nu e totul

Decât o lungă taină ce-abia acum s-a copt,

Privind cum în tăcere se-nchide vechiul potop,

Și cum pășim spre noapte, cu ochii înspre foc.

Stau cu penița oprită deasupra unei foi albe,

Ca deasupra unei mări liniștite în amurg,

Acolo unde gândurile nu mai au nevoie de vorbe,

Și unde toate furtunile din mine în sfârșit se scurg.

E starea aceea rară în care cuvântul se sfiește,

Și tace mai mult decât toate metaforele spuse-n vânt,

Un fel de lumină curată care pe suflet se odihnește,

Și-mi dă pacea pe care n-am mai aflat-o pe pământ.

Am căutat atâta timp rima perfectă, tăioasă,

Să zgârie timpul, să lase urme adânci în metal,

Dar acum înțeleg că poezia cea mai frumoasă

E cea care respiră-n tăcere, dincolo de orice mal.

E starea de spirit în care te uiți la o frunză ce pică,

Și vezi tot universul rotindu-se lin în zbor,

Fără nicio grabă, fără nicio aspră frică,

Doar cu un dor blând, cald și trecător.

Așa că las ultima rimă să doarmă pe buze uitate,

Și nu o mai scriu, o las să plutească-n apus,

Căci unele lucruri rămân mult mai adevărate

Atunci când le ții în tăcere... și nu le mai spui nicicum.

De-atâta vreme Ne privești de sus,

Și sufletul mi-e frânt de-atâta jale,

Mă uit la Tine, bunule Iisus,

Și plâng pe-a suferinței grele căi.

Ajunge, Doamne! Mult ai îndurat,

Prea mulți spini pe frunte Te-au durut,

Prea mult o lume-ntreagă Te-a scuipat

Și-n palme piroanele Te-au frânt tăcut.

Mi-am adus o scară... grea de lemn,

Și-o sprijin azi de crucea ce te chinuie,

Fără să cer la nimeni vreun îndemn,

Mă urc la Tine, plin de-un dor senin.

Mă urc grăbit să Te cobor de-acolo,

Căci nu mai pot să-Ți văd rănile vii,

Să șterg cu lacrimi chinul Tău și doru-mi,

Și-n brațe să Te-aduc printre noi, copiii.

Ajunge, Doamne! Te voi da jos eu,

Să-Ți scot coroana aspră de pe frunte,

Să port eu astăzi tot păcatul greu,

Și crucea s-o ascund în munte.

Dar... când mă-ntind să Te cuprind de mâini,

Tu mă privești cu-atâta blândețe-n sfântu-Ți dor,

Și-mi spui: „Copile, rana mea e mare,

Dar prin acest chin eu vă salvez de dor.”

Prințul Negru

Mă aflam pe o cărare îngustă ce șerpuia prin interiorul unei păduri adânci. Cerul de deasupra prindea treptat nuanțele palide ale unui răsărit rece, însă pământul rămânea acoperit de un strat gros și neted de zăpadă. Pășeam desculț pe suprafața înghețată, auzind doar scârțâitul ușor al troienelor sub tălpi, fără ca vreun fior de ger să mă atingă.

Pe măsură ce avansam, dimineața se instala complet, iar lumina difuză umplea spațiul dintre copaci. Sub razele noi, zăpada de pe potecă începea să se topească într-un ritm nefiresc de rapid, dar vegetația din jur rămânea complet încremenită și moartă. Copacii nu dădeau muguri, nu înfloreau, nu apărea niciun ghiocel și nicio altă frunză pe ramuri; pământul descoperit redevine un spațiu pustiu, golaș și inert.

Am ieșit până la urmă din pădure, ajungând la marginea unei spații deschise. În aerul curat al dimineții, mi s-a părut că aud o voce extrem de cunoscută, purtată de vânt și răsunând stins, în ecouri repetate. Pentru o fracțiune de secundă am fost convins că este Ana. M-am oprit, dar am ezitat să fac vreun pas spre direcția din care se auzea sunetul. Știam că ea nu era acolo și că ultimele ei cuvinte, rostite înaintea urletului de lup, îmi ceruseră clar să-mi găsesc propria cale de credință și adevărul interior. Mi-am spus ferm în gând să nu mă iau după acea chemare și să nu o caut orbește.

Am întors spatele sunetului și am continuat să merg înainte. Ca într-o buclă neîntreruptă, anotimpurile au început din nou să se scurgă într-un ritm accelerat sub pașii mei: căldura scurtă a unei veri nevăzute a lăsat repede locul frunzelor uscate de toamnă, iar toamna s-a dizolvat din nou în gerul năpraznic al iernii.

Am trecut mai întâi pe lângă parcul cunoscut, cu aleile lui pustii, iar mai departe am dat peste fațada unei clădiri vechi din piatră. Pe zidul ei masiv era montat un ceas mare cu pendul; limbile de metal și greutățile verticale erau complet încremenite, nefuncționale, marcând un timp suspendat care refuza să mai curgă.

Am lăsat clădirea în urmă și am intrat din nou în pădure. Se făcuse deja miezul nopții, iar iarna era din nou stăpână peste tot. Deși zăpada acoperea fiecare ramură, iar aerul era înghețat, trupul meu continua să nu simtă frigul.

Am mers adânc printre copaci până când am ajuns chiar în mijlocul pădurii, în inima ei tăcută și cufundată în umbră. Acolo, pe suprafața albă și imaculată a zăpezii, se afla un cerc perfect — o zonă rotundă de aproape un metru în care zăpada lipsea cu desăvârșire, lăsând să se vadă pământul reavăn. Chiar în centrul acelui cerc creștea un singur trandafir, de un roșu aprins și intens, ca sângele proaspăt.

M-am oprit în fața lui, privindu-l îndelung. M-am lăsat încet în genunchi pe marginea stratului de zăpadă, aplecându-mă spre floare cu intenția de a-i atinge petalele fine și de a-i simți parfumul. Am întins mâna dreaptă, apropiind degetul arătător de tulpina lui, dar nu am reușit să ating floarea. Când mai rămăseseră doar vreo zece centimetri — poate chiar mai puțin —, o înțepătură scurtă și rece m-a oprit: din vârful degetului meu arătător a început să picure un fir subțire de sânge, pătând zăpada imaculată de la marginea cercului.

M-am așezat din nou sub nuc

Ca să vorbesc cu pomul lăudat,

Să-i amintesc când nucă el era

Și peste care țărână eu am dat

Din înălțimi acum el mă privea

Și-un zâmbet a trimis spre mine,

Am înțeles că sunt doar un pitic

Și-i vine tare greu să se încline

M-am ridicat și-am luat distanță

Să-i văd coroana și toată măreția

Prea mult pe gânduri n-am mai stat

M-am aplecat și mi-am scos pălăria

Nu mai era doar un copac cu nuci

Pe care eu cu ușurință să le strâng,

Acum în curtea casei nucul se-nălța

Cu fructul mult prea sus ca să-l ajung

Mult, a mai trecut de când noi doi

Am fost, eu un copil, tu pui de nuc,

Și iată, tu te lauzi că prinzi trei sute

Iar eu speranță, ca suta..s-o apuc!

Dovlecei 

Se mai întâmplă uneori eșecuri

De calendar și uneori de vreme,

Mai calcă toamna elegant pe becuri,

Venind târziu, murind apoi devreme.

Se mai întâmplă să nu vrea să vină 

Să-nlocuiască vara dictatoare,

E toamna puturoasă și meschină,

Apare greu și-apoi tot greu dispare.

Întârzie nemotivat și tace,

Se pierde printre versurile verii

În dolce far niente și îi place 

Să scrie rime în parfumul serii.

Nu vine sau încearcă să rămână 

Melancolic pierde-vară mai mult timp,

E felul ei de a-și intra în mână 

Să fie-un bun poet, nu anotimp.

Ploița cade pe pământ,

De sus sărind cu mult avânt,

Parcă-i cerneala de pe pix ,

Și nimerește pe țintă-n fix.

Pe un nor sau pe o floare,

Picătura,  unde-i oare,?

Parcă dă continuare,

Plantelor ce stau la soare.

Pe drumul desfundat de apa

Văzduhului deslănțuit

Șuvoaile se duc la vale

Cu tot ce în viață am avut .

De câte ori mă încearcă soarta ,

Destinul greu, de zeci de ani

Că pierd pe rând tot ce adun,

Recoltele-s făcute scrum.

Din norii grei ne cade piatră

Sfărâmă tot pe unde cade,

Mă doare sufletul ce văd

Că nu a mai rămas din casă.

Sătenii mei sunt năuciții

De ce Doamne ne tot loviți ?

Noi și așa o ducem prost ,

Învățați ,să ținem post!...

Ce foamete va fi la noi !...

Recoltele-s toate în noroi

Ce vom mai pune oare-n oală?

E cineva căruia îi pasă

De așa soartă nemiloasă?

Iarna

--- 1 ---

Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,

Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă;

Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi,

Răspândind fiori de gheață pe ai țării umeri dalbi.

Ziua ninge, noaptea ninge, dimineața ninge iară!

Cu o zale argintie se îmbracă mândra țară;

Soarele rotund și palid se prevede printre nori

Ca un vis de tinerețe printre anii trecători.

--- R ---

Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare,

Ca fantasme albe plopii înșirați se perd în zare,

Și pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,

Se văd satele perdute sub clăbucii albi de fum.

--- 2 ---

Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare

Strălucește și dezmiardă oceanul de ninsoare.

Iată-o sanie ușoară care trece peste văi…

În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi.

--- R ---

Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare,

Ca fantasme albe plopii înșirați se perd în zare,

Și pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,

Se văd satele perdute sub clăbucii albi de fum.

Vinter

--- 1 ---

Från luften sållar den fruktansvärda vintern snömolnen,

Långa resande trojaner samlade i en hög på himlen;

Flingor flyger, svävar i luften som en svärm av vita fjärilar,

Sprider frossa på landets bleka axlar.

Det snöar på dagen, det snöar på natten, det snöar igen på morgonen!

Med en silverkedja klär sig de stolta landet;

Den runda, bleka solen förutses bland molnen

Som en dröm om ungdomar bland de gångna åren.

--- R ---

Det är helt vitt på fälten, på kullarna, runt omkring, i fjärran,

Som vita spöken försvinner de uppträdda popplarna i smöret,

Och på den ödsliga sträckan, utan spår, utan väg,

Du kan se de förlorade byarna under de vita rökmolnen.

--- 2 ---

Men snön slutar, molnen flyr, den önskade solen

Det lyser och skingra havet av snö.

Här är en lätt släde som går över dalarna...

Det klirrade av skallror i den glada luften.

--- R ---

Det är helt vitt på fälten, på kullarna, runt omkring, i fjärran,

Som vita spöken försvinner de uppträdda popplarna i smöret,

Och på den ödsliga sträckan, utan spår, utan väg,

Du kan se de förlorade byarna under de vita rökmolnen.