Prințul Negru

Din ce val adânc nemăsurat de gânduri

Te desprinzi, picătură de cenușă?

Treci peste timpul împărțit în rânduri

Și bați tăcut la ultima mea ușă.

Ești doar apă, sare și durere,

Sau o tăcere care a învățat să vorbească?

O lume întreagă ce-și dorește-n tăcere

Misterul luminii să îl înțeleagă.

Cazi din ochiul ce-a privit infinitul,

O sferă mică purtând un univers,

În tine se adună începutul și sfârșitul,

Tot ce-am trăit dar și ce s-a șters.

Ești martora vie a trecerii noastre,

Amprenta clipelor ce nu se mai întorc,

Purtând în adâncuri cioburi albastre

Misterul din care visele se torc.

Nu ești o înfrângere, ești cunoaștere pură,

Limpede puntea între spirit și lut,

Din tot ce e efemer pe această natură,

Tu ești singurul adevăr pe care l-am știut.

Prințul Negru

Mă aflam pe o cărare îngustă ce șerpuia prin interiorul unei păduri adânci. Cerul de deasupra prindea treptat nuanțele palide ale unui răsărit rece, însă pământul rămânea acoperit de un strat gros și neted de zăpadă. Pășeam desculț pe suprafața înghețată, auzind doar scârțâitul ușor al troienelor sub tălpi, fără ca vreun fior de ger să mă atingă.

Pe măsură ce avansam, dimineața se instala complet, iar lumina difuză umplea spațiul dintre copaci. Sub razele noi, zăpada de pe potecă începea să se topească într-un ritm nefiresc de rapid, dar vegetația din jur rămânea complet încremenită și moartă. Copacii nu dădeau muguri, nu înfloreau, nu apărea niciun ghiocel și nicio altă frunză pe ramuri; pământul descoperit redevine un spațiu pustiu, golaș și inert.

Am ieșit până la urmă din pădure, ajungând la marginea unei spații deschise. În aerul curat al dimineții, mi s-a părut că aud o voce extrem de cunoscută, purtată de vânt și răsunând stins, în ecouri repetate. Pentru o fracțiune de secundă am fost convins că este Ana. M-am oprit, dar am ezitat să fac vreun pas spre direcția din care se auzea sunetul. Știam că ea nu era acolo și că ultimele ei cuvinte, rostite înaintea urletului de lup, îmi ceruseră clar să-mi găsesc propria cale de credință și adevărul interior. Mi-am spus ferm în gând să nu mă iau după acea chemare și să nu o caut orbește.

Am întors spatele sunetului și am continuat să merg înainte. Ca într-o buclă neîntreruptă, anotimpurile au început din nou să se scurgă într-un ritm accelerat sub pașii mei: căldura scurtă a unei veri nevăzute a lăsat repede locul frunzelor uscate de toamnă, iar toamna s-a dizolvat din nou în gerul năpraznic al iernii.

Am trecut mai întâi pe lângă parcul cunoscut, cu aleile lui pustii, iar mai departe am dat peste fațada unei clădiri vechi din piatră. Pe zidul ei masiv era montat un ceas mare cu pendul; limbile de metal și greutățile verticale erau complet încremenite, nefuncționale, marcând un timp suspendat care refuza să mai curgă.

Am lăsat clădirea în urmă și am intrat din nou în pădure. Se făcuse deja miezul nopții, iar iarna era din nou stăpână peste tot. Deși zăpada acoperea fiecare ramură, iar aerul era înghețat, trupul meu continua să nu simtă frigul.

Am mers adânc printre copaci până când am ajuns chiar în mijlocul pădurii, în inima ei tăcută și cufundată în umbră. Acolo, pe suprafața albă și imaculată a zăpezii, se afla un cerc perfect — o zonă rotundă de aproape un metru în care zăpada lipsea cu desăvârșire, lăsând să se vadă pământul reavăn. Chiar în centrul acelui cerc creștea un singur trandafir, de un roșu aprins și intens, ca sângele proaspăt.

M-am oprit în fața lui, privindu-l îndelung. M-am lăsat încet în genunchi pe marginea stratului de zăpadă, aplecându-mă spre floare cu intenția de a-i atinge petalele fine și de a-i simți parfumul. Am întins mâna dreaptă, apropiind degetul arătător de tulpina lui, dar nu am reușit să ating floarea. Când mai rămăseseră doar vreo zece centimetri — poate chiar mai puțin —, o înțepătură scurtă și rece m-a oprit: din vârful degetului meu arătător a început să picure un fir subțire de sânge, pătând zăpada imaculată de la marginea cercului.

Mamă, încă te aud prin liniștea din casă,

Ca o rugă aprinsă rămasă după masă,

Ca pașii tăi ușori prin nopțile târzii,

Când oboseai în taină, dar tot știai să fii.

Ai strâns în palme griji pe care nu le-am știut,

Ai plâns pe ascuns când eu am fost pierdut,

Iar dragostea ta, tăcută și adâncă,

Mi-a fost și cer, și drum, și inimă, și stâncă.

Mamă, dacă timpul s-ar opri măcar puțin,

Ți-aș spune cât regret că uneori devin

Prea rece cu iubirea ce mi-ai dat-o zi de zi,

Crezând că vei rămâne mereu aici… să știi.

Tu ai făcut lumină chiar și în furtună,

Ai pus speranță-n mine când lumea era nebună,

Și-ai transformat durerea în putere și curaj,

Ca eu să nu mă pierd în al vieții lung miraj.

Iar dacă într-o zi voi rătăci prin lume,

Voi căuta în suflet glasul tău pe nume,

Căci nimeni nu va ști vreodată să iubească așa

Cum știe, fără margini, inimioara ta.

Mamă, încă nu ți-am spus destul, cred eu,

Că primul meu refugiu a fost sufletul tău,

Și chiar de anii trec ca ploaia peste flori,

În inima mea vei fi lumina de sub nori.

Nu voi crede că cerul e senin,

Chiar dacă ochii îmi arată asta,

Când viața-mi toarnă-n suflet un pelin

Și-mi cere-n lacrimi să-mi măsor noaptea.

Nu voi crede în zâmbete de rând,

Nici în minciuna pusă la păstrare,

Când simt o greutate stând pe gând

Și-un dor ce nu își află nicicum alinarea.

Nu voi crede-n povești cu drum curat,

În pacea care vine ascunsă pe furiș,

Când umbra unui pas ce-a tocit pragul

Rămâne singură pe un tăiș.

Nu voi crede că timpul e un doctor bun

Și șterge tot ce sufletul a plâns,

Când eu de-abia mă mai adun

Din focul care încă n-a fost stins.

Nu voi crede că totul e frumos

Și lumea-i caldă, fără de prihană,

Până nu-mi văd părinții sănătoși,

Și fără-o rană... fără nicio rană.

Siguranța

Mă aflam cu Ana pe o alee lungă, mărginită pe ambele părți de construcții vechi, dărâmate. În locul clădirilor de altădată rămăseseră doar grămezi mari de piatră, moloz și ziduri prăbușite. Pășeam alături de ea pe drumul prăfuit. Eram amândoi îmbrăcați simplu, în haine obișnuite, și ne îndreptam spre un teren din apropiere unde urma să ne jucăm, un loc unde eram doar noi doi.

În timp ce mergeam pe lângă ruine, Ana s-a întors ușor spre mine și m-a întrebat ce planuri am. I-am răspuns direct, fără să stau pe gânduri, că nu am niciun plan și că tot ce îmi doresc este să fiu cu ea. Auzind aceste cuvinte, vocea ei a căpătat un ton cald, trădând o stare de bucurie pură, chiar dacă, oricât încercam să privesc spre ea, chipul îi rămânea complet nedefinit și imposibil de distins.

Deodată, liniștea aleii a fost întreruptă. Din neștiut a apărut în mare viteză un autoturism Sedan, un model Citroën cu o caroserie ce semăna izbitor cu un Renault Talisman. Fără să frâneze, mașina s-a izbit violent direct într-un zid masiv de beton de la marginea drumului. Am rămas amândoi pe loc câteva secunde, fără să reacționăm. În urma impactului, caroseria Citroënului nu s-a boțit absolut deloc, rămânând intactă, în timp ce zidul de beton s-a crăpat adânc pe toată suprafața lui.

Ușa mașinii s-a deschis și din ea a coborât un bărbat. La fel ca în cazul Anei, trăsăturile feței lui erau complet încețoșate, ascunse privirii. S-a îndreptat spre noi și ne-a strigat să urcăm de urgență în autoturism. Nu înțelegeam despre ce pericol sau urgență era vorba, însă am ascultat îndemnul și am urcat amândoi pe banchetă.

În secunda în care ușile s-au închis, realitatea din jur s-a dizolvat. Ne-am teleportat instantaneu într-un alt spațiu, un teritoriu ciudat ce semăna cu o groapă uriașă de excavare. Locul era copleșit de o cantitate imensă de obiecte împrăștiate peste tot: mormane de cărți, haine strânse în mănunchiuri, componente electronice, periferice de calculator și tot felul de alte echipamente abandonate.

În mijlocul acestui relief straniu a apărut o altă figură feminină. Era o fată vizibil mai mare decât noi, lucru evident atât după înălțime și conformația fizică, cât și după vocea mai matură. Cu toate acestea, chipul ei rămânea la fel de ascuns ca al celorlalți. Fata s-a apropiat de bărbat și a început să discute cu el.

Noi doi stăteam mai departe, la distanță, rămânând complet tăcuți și privind în jur. Zgomotul de fundal și depărtarea făceau ca dialogul lor să fie greu de urmărit, însă o singură frază a ajuns clară și limpede până la noi: fata îl întreba despre starea noastră, iar bărbatul i-a confirmat că transportul s-a efectuat în deplină siguranță și că noi doi suntem în siguranță acolo.

Ieși din umbră, dar nu ai contur,

Timpul șterge ce-am crezut că rămâne,

Niciun spațiu nu e atât de sigur,

Când prezentul se desface de mâine.

Gânduri vechi se adună în rafturi,

Iar memoria le caută rece.

Niciun chip nu mai are hotaruri,

Doar un abur prin spațiu mai trece.

Nu poți prinde o imagine-n mână,

Ea se schimbă la orice privire.

O amprentă ce n-o să rămână,

O arhivă fără de numire.

Tot ce-a fost s-a prefăcut în cenușă,

Iar trecutul e doar dâră ușoară.

Ea se strecoară încet pe sub ușă,

Și în noapte tăcută coboară.

În sertare de umbră și goluri,

Gândul caută vechiul repaus.

Lumea veche se sparge în cioburi,

Prăbușită în propriul ei haos.

Ce-a fost viu se dizolvă-n uitare,

Restul e doar un praf de cărbune.

Peste tot e o liniște mare,

O arhivă ce nimic nu mai poate spune.

Ploaia la fereastră

Mă stropea mărunt, 

Ruginind pe -o piatră 

Ochiul cerului cărunt.

Pe asfaltul mâzgălit 

Cad frunze arămii,

Geme pomul dezgolit 

În căușul inimii.

Vântul bate rece,

Suflă-n crăpături 

Cu zelul de a seduce, 

Hoinărea-n vârtejuri. 

Alunecară norii grei

Pe scoarța gălbejită 

În brațele umbrei 

Suspina înțepenită.

Zbor de aripi vlăguit

Tănguia pe la răscruci 

Din zările băntute 

De tomnatele năluci...

Iubesc natura bogată,

Cu minunății încărcată,

Covoare cu flori, parfumul din zori,

Păduri, lanuri, livezi,

Mirosul tămâiei din brad

Ochiul luceafărului cald.

Zăpada lucioasă pe munte

Glas desmerdat de cornute.

Bacii și oierii din stână

Verdele crud din câmpie 

Triluri de ciocârlie.

Aroma vișinei coapte

Recolta de struguri bogată

Și mai presus de toate

Iubirea de neam și de glie

Și pe această mamă trădată 

Scumpă ...ROMÂNIE !!!!

Ce se întâmplă  cu nartua?

Că a deslănțuit  urgia

Apele au evadat din vaduri

Valuri uriașe cutreeră  uscatul

Cutremurile  ne deschid morminte

Poate am uitat de cele sfinte?

Omenirea e înspăimântată

Duhuri rele ne dau roată !

Cine poartă  toată vina ?

Vinovată-i  doar natura ?

Sau  oamenii au  complotat

Și au găsit un vinovat?

    În acorduri de chitară, 
    Mi-am pierdut întreagă vară... 
    Dar iată, toamna a venit din nou, 
    Pictând copacii cu ecou... 
    
    Mi-am pierdut întreaga vară, 
    Şi de n-ar fi fost întâia oară... 
    Când simt, pierdut printre regrete, 
    Zbor diafan, de aripi, de egrete... 
    
    Dar iată, toamna a venit din nou, 
    Înveşmântată-n chimonou... 
    Înmiresmată-n fructe dulci -
    Parfum de struguri şi de nuci... 
    
    Pictând copacii cu ecou, 
    Încremenind natura într-un tablou... 
    Măreaţa toamnă mi-a şoptit încet, 
    Că n-are timp pentru regret… 

Când macii înfloresc
Printre petale vorbește
Vântul…
Nu fugi, nu-l alunga
Cu adierea te va-înconjura
Tristețea de pe frunte
O va șterge,
Fără dorință de furtună
Petale în calea ta
Va scutura,
Privirea să ți-o bucure.

Doar macii se vor supăra
Pentru petale furate
Cândva, cuvinte
Din iubiri  efemere.
Vântul nu-i furtună,
Vântul adie
Și peste macul solitar
De pe margine de drum
Lăsându-i întreagă corola
Fugarul vânt,mereu fugar
Mulți maci
În calea lui alină.

Ninge, ninge, Doamne ce frumos...

Dansează--n aer fulgi mari și rari,

Parcă-s petale albe sau flori, 

Sau lacrimile unor nemuritori.

Se opresc pe pământ într-un răgaz,

Mai prind câte unul în mână,

Altul mi se așează-n obraz

Obsedat, că acolo vrea să rămână.

Nu au frică că se topesc, adică more,

Au căzut aici dintr-o eroare.

Peste tot  ste un alb hibernal 

Un tablou, aproape ideal.

Iarnă, frumoasă mai ești

Prielnic timp de spus poveși.