Mama

Supărare

Noaptea coborâse peste parc fără niciun zgomot. Cerul era senin și adânc, iar luna plină își împrăștia lumina rece peste aleile pietruite, făcând ca umbrele lungi ale copacilor să se întindă peste pământ ca niște amintiri uitate. În mijlocul acestei tăceri nemișcate, scrânciobul vechi din fier și lemn se legăna încet, ritmic, înainte și înapoi, deși aerul era complet încremenit și vântul nu bătea deloc.

Ana stătea așezată acolo. Nu vorbea și nu făcea nicio mișcare. Privea fix spre cerul nopții, iar mâinile îi erau strânse ușor în poală, ținând strâns un con de cedru vechi, uscat și înnegrit de timp.

M-am apropiat încet, auzind pietrișul mărunțit care scârțâia ușor sub tălpile mele. Am făcut câțiva pași până când am ajuns chiar în dreptul ei.

— Ana... am spus încet.

Nu s-a întors și nu mi-a dat niciun semn că m-ar fi auzit. Am rămas în picioare câteva clipe, încremenit în liniștea nopții, ascultând doar sunetul monoton și metalic al scrânciobului care continua să se miște în gol.

— Ești supărată pe mine? am întrebat-o, privindu-i profilul neclar.

A închis ochii pentru o secundă scurtă, apoi a oftat și mi-a răspuns:

— Da.

Vocea ei nu purta vreo notă de asprime sau de furie, ci era copleșită de o tristețe adâncă și apăsătoare.

— De ce?, am întrebat din nou, încercând să-i caut privirea.

Nu a răspuns imediat. Au urmat câteva secunde lungi în care doar scârțâitul fiarelor a mai întrerupt tăcerea. Apoi, s-a ridicat încet de pe scândura scrânciobului și a pornit la pas pe aleea principală a parcului. Am făcut un pas în lateral și am început să merg alături de ea, păstrând același ritm.

Pe măsură ce avansam, marginile parcului au început să se dizolve treptat, făcând loc unei păduri dese și întunecate. Solul de sub picioarele noastre se schimba odată cu fiecare pas: iarba verde de vară s-a transformat mai întâi într-un covor gros de frunze uscate și ruginii de toamnă, iar după doar câțiva metri s-a așternut un strat rece și alb de zăpadă înghețată, fără ca timpul sau anotimpurile să urmeze vreo logică cunoscută.

— Te-am așteptat..., a spus ea deodată, fără să-și întoarcă privirea din pământ.

Am tăcut o clipă, privindu-i umerii.

— Am venit de fiecare dată când am putut, i-am răspuns cu voce scăzută.

Ana și-a plecat capul și mai mult spre zăpada strălucitoare de sub tălpi.

— Dar uneori ai întârziat.

Cuvintele ei au lăsat în urmă o liniște mai grea și mai apăsătoare decât orice explicație. Am continuat să mergem unul lângă altul prin zăpada care scârțâia încet, fără să vorbim și fără să ne atingem, lăsând spațiul dintre noi necompletat.

Câțiva metri mai încolo, printre trunchiurile înalte și negre ale brazilor, a izbucnit o lumină albăstruie, clară și rece. Lupul alb stătea acolo, nemișcat în mijlocul troienelor. Ochii lui de cristal străluceau intens sub razele lunii, privind fix când spre Ana, când spre mine, cântărind prezența fiecăruia dintre noi.

Ana s-a oprit pe loc. M-am oprit și eu chiar lângă ea, la doar un pas distanță. Lupul a făcut un pas lent și maiestuos înainte, apoi s-a lăsat pe pământ și s-a așezat direct pe stratul rece de zăpadă, privind tăcut spre noi doi. Niciunul dintre noi nu a scos vreun sunet. Pentru o clipă, am avut senzația clară că fiara nu judeca pe niciunul dintre noi; pur și simplu stătea acolo și aștepta ca noi să ne înțelegem.

Ana și-a întins încet mâna spre creștetul fiarei, îngropându-și degetele în blana ei albă și densă ca zăpada. Am făcut aceeași mișcare, întinzând la rândul meu mâna spre lup. În clipa exactă în care degetele noastre aproape s-au atins deasupra blănii lui, întreaga pădure, noaptea și zăpada au dispărut, iar totul în jur s-a transformat într-o lumină albă, orbitoare.

Promisiunea 

Mă plimbam fără o țintă anume pe aleile înguste ale unui parc întins, cufundat într-o liniște deplină. Copacii înalți, cu coroane bogate și verzi, își întindeau ramurile peste drum, neatinși de vreo urmă de uscăciune sau degradare. Totul în interiorul parcului părea neatins de timp. În schimb, dincolo de limitele acestui spațiu verde, prin deschiderile dintre frunzișuri, se zăreau clădirile orășelului — multe dintre ele masive, cu fațade din piatră tăiate de crăpături adânci, lăsând să se vadă aceeași amprentă a părăsirii.

Am continuat să pășesc pe aleile pietruite, auzind doar pietrișul mărunțit sub tălpi. Pe măsură ce avansam, aleile s-au ramificat, ducând spre o zonă mai deschisă, amenajată cândva ca spațiu de joacă. Echipamentele din jur arătau părăsite, iar puțin mai departe de ansamblul principal, la marginea unui pâlc de copaci, se afla un scrânciob vechi, solitar. Era o structură simplă din lemn și fier tăcut, decolorat de trecerea anilor.

Pe scândura de lemn a acelui scrânciob ședea Ana, îmbrăcată în rochia ei simplă. Stătea nemișcată, privind spre pământ.

M-am oprit pentru o secundă, apoi am reluat mersul spre ea. Când am făcut ultimii pași, sunetul pașilor mei pe pământul bătătorit a făcut-o să-și ridice ușor capul. M-a văzut și s-a ridicat imediat în picioare. Deși chipul îi rămânea mai departe imposibil de distins, învăluit într-o umbră difuză ce refuza să dispară, ochii ei de culoarea rubinului adâncit în maro mă priveau fix, reflectând o strălucire clară în lumina neutră a parcului.

S-a apropiat câțiva pași de mine și s-a oprit la mică distanță. Când mi s-a adresat direct, în vocea ei subțire și lină se simțea o nuanță vizibilă de agitație și nerăbdare, dar împletită în mod straniu cu un calm profund:

— Vlad, unde ai fost? Te-am așteptat tot timpul ăsta... să nu mă mai lași singură niciodată.

Cuvintele ei au rămas suspendate în aerul nemișcat al parcului. Am privit-o fără să fac vreo mișcare bruscă, simțind cum greutatea acelei promisiuni nerostite încă se așeza între noi, în timp ce în fundal scrânciobul vechi rămânea complet nemișcat sub umbra copacilor.

Nimic din ce e scris nu e minciună,

Când cuvântul cere din trecutul meu;

Ea adună din umbră și din greu,

Iar gândul pur în noapte îl cunună.

Nu torn cerneală rece pe hârtie,

Ci dau o cale formei din abstract;

Fiecare cuvânt devine pact,

O urmă ce-n tăcere o să vie.

Se arde mintea-n focul ei primar,

Dar din cenușă ideea se ridică;

Nu mai există dubiu, nici o frică,

Când gândul e trecut prin al său jar.

Trăiești prin vers când forma e deplină,

Iar autorul tace în fundal;

Penița trece un drum vertical,

Din ardere spre pura ei lumină.

Ne amăgim adesea că timpul stă în loc și că mama va fi mereu acolo, în pragul casei, așteptându-ne cu brațele deschise. Dar viața se scurge tăcută, iar într-o zi ne trezim în fața unei tăceri de nepătruns.

Va veni un timp când nu vom mai gusta din mâncarea ei făcută cu atâta drag, nu-i vom mai auzi poveștile și nu ne va mai certa nimeni atunci când greșim — o certare care ascundea, de fapt, doar dorința de a ne proteja. Nu va mai fi nimeni să ne aline sufletul când suntem necăjiți și să ne șteargă tăcut lacrimile. Fără ea, casa devine goală, iar în inima noastră se cască cel mai adânc și mai dureros gol, un loc pe care nimic din această lume nu-l mai poate umple.

Religiile și credințele vor rămâne mult timp pe pământ, dar mama este una singură și prezența ei este trecătoare. De aceea, grija ei, dorul și tăcerea cu care veghează asupra noastră sunt mai presus de orice. În fiecare lacrimă pe care o varsă pe ascuns pentru noi se ascunde o iubire curată și necondiționată — al mamei plânset sfânt.

Nu sunt doar numele purtat în treacăt,

Nici umbra ce se pierde pe asfalt,

Sunt un răspuns zăvorât cu un lacăt,

Un gând ce caută un alt tărâm înalt.

Privesc în sticlă și nu văd un chip,

Ci doar o mască prinsă într-un rol,

Un turn zidit pe cioburi și pe nisip,

Ce se dărâmă într-un spațiu gol.

Sunt cel ce tace când ar vrea să strige,

Sau cel ce râde când e frânt în doi?

Un foc ce arde fără să se stingă,

Sau un străin ce trece printre noi?

O luptă dură între oră și gând,

Un pas făcut pe margine de stâncă,

Sunt cel ce caută un rost pe pământ,

Purtând o taină ce rămâne adâncă.

Desfac din mine straturi de tăcere,

Să caut urma primului semnal,

Nu e un nume, nu este durere,

Ci doar un spasm din pulsul inițial.

Sunt o întrebare fără răspuns,

Pășind peste al timpului hotar,

Un adevăr sub noapte bine ascuns,

Un căutător ce nu luptă-n zadar.

Amurgul își întinde pe suflet o perdea,

Iar umbrele din mine încep să prindă glas,

Sunt gândurile negre ce nu le pot tăcea,

Demonii mei din noapte, ce nu mi-au mai rămas

Doar simpli spectatori la tot ce am trăit,

Ci au devenit maeștri în arta de-a mușca,

Din orice amintire ce încă n-a murit,

Din orice colț de liniște ce s-ar putea usca.

Un demon e regretul că n-am spus la timp,

Altul e teama oarbă de tot ce va urma,

Iar cel mai greu dintre ei, prin vreme și prin timp,

E cel care îmi spune că nu mai pot spera.

Dar nu sunt creaturi cu gheare și cu coarne,

Ci doar cioburi din mine ce încă mă rănesc,

Frici vechi ce caută în noapte să mă doboare,

Gânduri rătăcite pe care le hrănesc.

Când liniștea din casă e iarăși tulburată,

Și pașii dimineții se-aud venind încet,

Iar dacă demonii mei fac noaptea-ntunecată,

Tot eu sunt cel ce poartă în suflet un regret.

Unde sunt ochii tăi
Ochii
Unde sunt mâinile tale
Mâinile
Unde sunt cuvintele
În lacrimi
Unde sunt florile…
Suntem  noi
Ești și tu.

În palmele tale a crescut liniștea mea,

ca o lumină păstrată pentru zile grele.

Tu ai știut mereu

să faci din tăceri adăpost

și din durere… stele.

Când lumea părea prea mare pentru mine,

tu o micșorai

cu un singur „va fi bine”.

Și, fără să ceri nimic,

mi-ai dăruit totul:

Coordonare, iubire, răbdare 

Și-n fiecare pas pe care îl fac,

găsesc urmele tale tăcute,

lecții lăsate în gesturi mărunte,

în griji nerostite, dar știute.

Dacă aș putea strânge într-un vers

tot ce înseamnă „acasă”,

n-ar fi de ajuns.

Pentru că acasă nu e un loc

acasă ești tu.

Din nou mă uit la poza ta

Care atârnă pe un perete,

Pătrund în ascunzișul ei

Și simt mulțimea de regrete

Desigur e portretul mamei

Pe când era în casa noastră,

S-a înălțat dar ne veghează

De sus și jos de sub o piatră

Cândva stăteam uniți la masă

Și așteptam să fim serviți,

Cu bunătăți din cele-alese

Și Doamne cât eram de fericiți

Și nu erau din cele scumpe

Și doar un borș și o friptură,

Făcute din găina de la țară

Gustoase de-ți ploua în gură

În timp cu toții am plecat

Pe unde ne-a dus destinul,

Și ne-ntâlnim de sărbători

Așa cum face tot creștinul

Cu lacrima udăm mormântul

Și-ți spunem ce dor ne este,

Și cu tristețe acum înțelegem

Că viața toată-i...o poveste!

Mama noastra-i chip de zana

Frumoasa, blanda, blajina

Inima-i izvor de dor 

Dragoste, speranta, amor

Iubirea-i nemarginita

Larga , multa, infinita

Sufletul -i e ca o mare

Cu comori si cu smeralde

Smerita si cu rabdare

Nu se plange,iertatoare

Pentru toate-i multumesc

E darul nostru ceresc 

Spre cer noi am trimis mesaj

Cu destinație pe Domnul Sfânt,

Unde s-a dus și mama noastră

Când s-a-nălțat de  pe pământ

 Sperăm că n-am greșit adresa

Și un mic semn noi să primim,

Până atunci cu toții ne rugăm

Și numele ei sfânt îl pomenim

Gândul ne duce departe-n timp

Spre clipe minunate și amintiri,

Ochii de lacrimi ni-s inundați

Și ne-nțelegem doar din priviri

Mereu ne strângem pe-acasă

De mama nu suntem așteptați,

Tristețea este în casa noastră

Și-a dispărut mirosul de cârnați

Cândva, erau bucate peste tot

Cu care mama fericită ne servea,

Și să rămână întotdeauna calde

Cu grijă, cu un ștergar le-acoperea

Acum mai toate nu-s la locul lor

Prin curte, beci și-a ei cămară,

De-avem nevoie de ceva ni-i greu

Iar viața fără ea a devenit povară

Abia acum realizăm ce este mama

Și cât de mult ea astăzi ne lipsește,

Iar pe moment avem o mică teamă

Să nu o supărăm, când ea de Sus..la noi privește!

Mă uit acum la poza ei cu drag,

Și-mi amintesc de mama mea,

Cum m-aștepta măicuța-n prag,

Sperând că azi, eu voi veni la ea

Și azi era mereu în fiecare zi,

Pentru ființa cu părul strâns,

Cu chip plăpând și ochii verzi,

Strălucitori și umezi de la plâns

Sunam și discutam cu dânsa,

Și-i promiteam zilnic mereu,

Că voi veni curând acasă,

Să-i treacă ei, de dorul meu

Din prag către poartă venea,

Poate îl vede pe-al ei fecior,

Venind spre casă de la șosea,

Și-n brațe să-l ia pe-al ei odor

 Știu ce mult ea aștepta să vin,

S-o văd, să-mi spună..bun venit,

Cu glasul ei frumos și cristalin,

Iar eu să-i spun..bin' te-am găsit

Dar uneori realitatea-i crudă,

Iar la șosea nimeni nu se vedea,

Ea tristă, se retrăgea în tindă,

Și după ea ușor ușa-nchidea

Viața nu e așa cum ne-o dorim,

Iar așteptarea grea și dureroasă,

Amânăm fără motiv noi să venim,

La mama noastră, cea frumoasă

La telefon scuze prea des găseam,

Că sunt la muncă, nu pot să plec,

Făra să vreau, adesea o mințeam,

Când ei îi promiteam, că o să trec

Tot ce v-am scris e pur adevărat,

Și-așa se întâmplă mai mereu,

Să n-avem timp cănd ești chemat,

Și regretăm târziu, când ne e greu

Când ea în prag nu a mai fost,

Și poarta nu s-a mai deschis,

Am plâns, dar plânsul n-avea rost,

Mama fiind prea Sus, în Paradis

Acum și fară telefon să-mi dai,

Timp aș găsi și aș veni în zbor,

Să-ți mulțumesc că tu în Mai,

Viață mi-ai dat și-ți sunt fecior

Voi care astăzi mame mai aveți,

Și stiti cu câtă dragoste v-asteaptă,

Nu-ntârziați, nu amânați, să le vedeți,

Și cât mai des, dechideți poarta!