Mama

M-am bătut cu gânduri multe,

În tăceri de plumb închise,

Am lăsat doar mintea-n punte

Peste vise demult stinse.

Urlă noaptea de întrebări,

Fără un răspuns în cale,

Căutând prin depărtări

Un motiv de îndreptare.

Să porți lupta asta-ascunsă

Nu e semn de slăbiciune,

Ci e-o cale nepătrunsă

Către gânduri mai bune.

Nu e răul să te doară

Când se adună nori din plin,

Fiecare zi te-nvață

Să rămâi bun și senin.

Trece timpul, spală toate,

Ce-a fost greu devine piatră,

Sufletul de acum le poate

Să le ducă pe altă vatră.

Când în tine tot se-oprește

Și zgomotul s-a liniștit,

Vezi că tot ce-a fost o luptă

Te-a făcut mai chibzuit.

Des stau noaptea și privesc

Steluțele cum strălucesc

Dar în gând arde o întrebare

"Steluță, pentru ce tu strălucești așa tare?"

Una spune de iubire,

Alta pentru fericire

Una ca să lumineze calea,

Ca să vezi în drum cărarea.

"Dar tu ai steluța ta?" mă întrebase una

"Eu am steluța mea și aceea este mama"

Ea e unica în viață care la greu nu mă lasă

M-a învățat de mic copil, tot ce trebuie să știu

Ea nu este doar o stea, ea este însuși viața

Pentru mama orice aș face, doar mereu să strălucească

Căci ca mama nu-i nici una ca să fie stea întruna

Deci eu am steluța mea și aceea este mama.

M-au întrebat mulți: „Pentru ce scrii versuri?

Ce cauți în cuvinte potrivite-n șir?

Când lumea aleargă prin mii de universuri,

Tu de ce depeni al gândului fir?”

Eram doar un copil în clasa primară,

Când am simțit prima dată un îndemn,

Scriam pe caiete în fiecare seară

Și le-am aruncat... nesfârșit de regret.

Erau doar copii ale unui suflet fraged,

Fără rime bune, dar pline de dor,

Un început timid pe un drum incert,

A căror versuri nu aveau zbor.

Când corpul mi-a spus că nu pot să muncesc,

Când boala mi-a pus o graniță dură,

Am înțeles că prin scris pot să trăiesc,

Că foaia albă nu are vreo măsură.

Eu nu pot munci cum muncesc ceilalți oameni,

Dar pot să construiesc lumi dintr-un condei,

În versul meu nu ai cu cine să mă semeni,

Sunt liber printre gânduri și demonii mei.

Scriu fiindcă foaia nu mă judecă vreodată,

Ea primește totul: și teama, și dorul,

Aici nu există boală sau judecată,

Aici eu sunt cel care își scrie viitorul.

Nu scriu pentru slavă, nici pentru averi,

Ci fiindcă e singura cale ce-mi rămâne:

Să transform în lumină durerea de ieri

Și să las o urmă din mine pe mâine.

În umbra timpului tăcut,

Pe scări de marmură și ceață,

Pășim spre-un vechi și drag trecut

Ce-a mai rămas din a noastră viață.

Clepsidra picură argint,

Iar anii cad fără de veste,

Povești uitate dintr-un alint

Se sting încet, ca-ntr-o poveste.

Noi am lăsat în urmă mări

Și valuri mari de-odinioară,

Și-am adunat doar înserări

Ce-ncet, cu milă, ne înconjoară.

Dar ochii tăi mai țin minte cerul,

Mai cată-n larg fără de teamă,

Și-n ciuda nopții și-a misterul,

O voce veche ne mai cheamă.

Privesc cum timpul trece grabnic,

Cum lasă umbre pe pământ,

Dar lângă tine, simt că parcă,

Suntem mai mult decât un gând.

Suntem o taină ce nu piere,

Un dor ce nu mai are leac,

O veșnicie-ntr-o tăcere,

Ce va dura în orice veac.

În ochii tăi, lumina blândă

Se-aprinde ca o stea curată,

Iar glasul tău, chemare sfântă,

Îmi mângâie inima îndurerată.

Ești rugă-n zori și-n noaptea lină,

Ești lacrimă și alinare,

Sub mâna ta, ca sub lumină,

Îmi înfloresc cărări cu soare.

În pașii tăi e rugăciune,

În zâmbet — cer de sărbătoare,

Tu porți în suflet o minune,

Tu ești iubire și iertare.

Mama mea, icoană sfântă,

Cu chipul tău de dor și har,

În viața mea rămâi cântată,

Ca-ntr-un etern și sfânt altar.

Vă scriu din timpurile fără de cetăți,

Când granițele s-au mutat în suflet,

Din țara ce-și uită frații uneori

Și-și vindecă durerea printr-un urlet.

Ce mai faceți, Maiestate, acolo-n piatră,

La Putna unde candela mai arde?

Aici, la noi, se sting focurile-n vatră,

Iar dorul de acasă e departe.

Ați ridicat biserici după luptă,

Să mulțumiți Cerului pentru pământ.

Azi ne e privirea tot mai ruptă

Și prea puțin din ce-am primit e sfânt.

Pădurile ce vă strângeau oștirea

Se vând pe bani puțini la drumul mare,

S-a ieftinit până și amintirea,

Iar codrul nu mai are îndurare.

S-au înstrăinat și dealurile sfinte

Pe unde altădată ropoteau copite,

Iar râurile noastre, fără de cuvinte,

Plâng pietrele de glorii părăsite.

Mormintele strămoșilor sunt mute,

Purtăm pe ele buruieni și tăcere,

În timp ce minți străine și prefăcute

Ne cer să vindem ultima avere.

Ne-am rătăcit în liniști confortabile,

Nici nu mai știm ce înseamnă să luptăm,

Purtăm pe umeri haine trecătoare

Și uităm limba în care ne rugăm.

Urmașii dumneavoastră, Maiestate,

Pleacă prin lume pâinea să și-o caute;

Rămân doar bătrânii cu umerii plecați,

Plângând la porți în sunete de flaute.

Satele noastre zac astăzi pustii,

Pragurile-s reci, iar vetrele uscate,

Copiii cresc departe de câmpii,

Fără să știe cine le-a fost frate.

Rămân bătrânii singuri la ferestre,

Cu ochii stinși privind spre drumul lung,

Așteaptă din străini vreo caldă veste,

Dar lacrimile lor la cer nu ajung.

Trăim o vreme făr’ de demnitate,

În care adevărul este pus în lanț,

Vindem istorii pentru o jumătate

De pâine neagră aruncată-n șanț.

Și totuși... uneori, când noaptea cade,

Simțim cum spada dumneavoastră tună

Prin sângele ce încă nu se pierde,

Căutând o cale iar să ne adune.

Poate că nu mai știm să fim eroi,

Dar ne e dor de demnitatea de altădată.

Iertați-ne că am uitat de noi,

Măria Ta... cu inima curată.

În suflet port mereu iubirea,

Căldura voastră, nemurirea,

Cu voi am crescut în mii de feluri,

Mi-ați fost stele și casteluri.

Mama, Tata, inima mi-e plină,

Cu voi alături, viața-i lumină,

Zile senine, nopți cu visare,

Voi sunteți a mea alinare.

În ochii voștri, am găsit speranță,

Prin drumul vieții, plin de ceață,

Cu sfaturi blânde și răbdare,

Ați fost mereu a mea cărare.

Când vântul bate și ploaia cade,

Voi sunteți soarele ce nu dispare.

Ești o rază luminoasă, 

Ce prin gânduri, 

Mă uit la poza ei din telefonul meu,

Pe care-o am de când mama trăia,

O simt si părca o văd pe ea mereu,

Cum m-aștepta poate-i aduc ceva

Acel ceva nu era vreo dorință,

Și doar un panaceu prescris,

Cu care să-și aline suferința,

Cum medicul rețetă ei i-a scris

Prin poză încerc s-o văd zâmbind,

Așa cum ea făcea la vârsta tinereții,

Dar tare-mi este greu să schimb,

Imaginea durerii, la anii bătrâneții

Atunci prin amintiri mai răsfoiesc,

Pe care încă le mai am în minte,

Cum m-anvățat pe mine să croiesc,

Și să invaț din cărți, să fiu cuminte

Ea la mașina de cusut noaptea lucra,

Pentru că toată ziua la câmp muncea,

Și-mi amintesc că ea știa și a ara,

Și rochii, pantaloni si plapume cosea

Seara când de la câmp se întorcea,

Pe ce să puna mâna întâi, ea nu știa,

Mâncare să ne facă cu asta începea,

Și-apoi pe noi la masă ea ne alinia

Rar am văzut-o să stea pe bancă,

La poartă să discute cu cineva,

Tot timpul ea avea ceva de muncă,

Și mândru sunt de ea, de mama mea

Am fost noi 5 copii crescuți în casă,

Și către școli la studii îndrumați,

Ne-a educat să stăm cu totii la masă,

Chiar de în viață vom fi și întristați

Această îndrumare o respectăm,

Și-ntindem masa mare noi pe hol,

Ne adunăm, merinde bune degustăm,

Dar..triști suntem văzând, un scaun gol

Acum când lacrima mi se prelinge,

Pe-aceste rânduri scrise cu dor,

Vă-ntreb pe voi cum poți învinge?

În fața coasei și să-i învii...pe cei ce mor!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

De când mă știu, ea mi-a fost aproape,

Un înger dulce ce m-a ocrotit.

De mii de ori, în brațe m-a ținut,

Și-mi cânta zâmbind o poveste.

Ea e lumina din viața mea,

Perechea sufletului meu pereche,

Unica, minunata mea mamă,

În fața cui mă-nclin cu dragoste.

În miez de noapte, când dormeam în liniște,

În taină ea veghea cu grijă-n glas.

Să mă trezesc cu drag, cu dor, cu vise,

Să simt prezența ei mereu aproape.

O floare rară ce-a-nflorit mereu,

În inima mea și-n sufletul meu,

Cu grijă și cu dragoste ne-a crescut,

Pentru a ne face mai buni și mai frumoși.

Oh mamă, câtă putere ai în tine,

Câtă iubire și devotament,

Îți mulțumesc pentru tot ce ai făcut,

Ești aurul vieții mele și al minții mele.

Și acum, de departe, îți spun,

În fața lumii și a celor dragi,

Te iubesc și îți mulțumesc,

Draga mea mamă, îngerul din viața mea.

Astfel, și Radio Cuibul Lupilor Albi,

Îți aduce un omagiu astăzi,

Mamei, purtătoare de viață și iubire,

Pe care o prețuim și o iubim mereu.

La mulți ani, femeie! 8 Martie 2023

Ești cerul meu senin, albastru,

Lumina zilei când e ceasul aspru,

Ești cântecul ce-mi știe dorul,

Și brațul care alină norul.

Cu mâini trudite mi-ai țesut visuri,

Din nopți tăcute, fără compromisuri,

Ai fost povață, stea și drum,

În lumea asta plină de parfum.

Pe frunte mi-ai pus sărutul blând,

Când sufletu-mi plângea arzând,

Din ochii tăi, un rai curgea,

Și-n fiecare clipă, mă învăța.

Ești muntele ce nu se clatină,

O inimă ce bate în taină,

Un înger fără aripi, dar viu,

În tot ce sunt, tu ești, nu știu.

Mama, tu ești nemărginire,

Un dor ce arde-n amintire,

Și chiar de trec prin vremuri grele,

Te port în suflet, printre stele.