Ultima rimă nerostită

Am lăsat lumea să alerge pe lângă ferestre,

Cu tot zgomotul ei de sticlă spartă și ceasuri grăbite,

Iar eu m-am așezat în mijlocul camerei, pe o scândură veche,

Să văd ce a mai rămas din mine după atâtea zile risipite.

Nu mai vreau să sap după umbre sau să caut vină în pietre,

Să despic firul în patru doar de dragul de a sângera,

Am o oboseală caldă, de om care a lăsat armele jos, pe perete,

Și a învățat în sfârșit să accepte reflecția sa.

E o lumină atât de simplă care cade pe masă,

Un galben curat, de toamnă târzie, fără niciun blestem,

O liniște care nu mai doare, care mă primește în casă

Și-mi dă voie doar să respir, fără să mă mai tem.

Și e destul. E atâta aer proaspăt în jur,

Încât simt cum mi se desfac umerii de sub o piatră grea.

Nu mai e nevoie de niciun zbucium, de niciun zid dur,

Doar de liniștea asta... care în sfârșit e a mea.

Siguranța

Mă aflam cu Ana pe o alee lungă, mărginită pe ambele părți de construcții vechi, dărâmate. În locul clădirilor de altădată rămăseseră doar grămezi mari de piatră, moloz și ziduri prăbușite. Pășeam alături de ea pe drumul prăfuit. Eram amândoi îmbrăcați simplu, în haine obișnuite, și ne îndreptam spre un teren din apropiere unde urma să ne jucăm, un loc unde eram doar noi doi.

În timp ce mergeam pe lângă ruine, Ana s-a întors ușor spre mine și m-a întrebat ce planuri am. I-am răspuns direct, fără să stau pe gânduri, că nu am niciun plan și că tot ce îmi doresc este să fiu cu ea. Auzind aceste cuvinte, vocea ei a căpătat un ton cald, trădând o stare de bucurie pură, chiar dacă, oricât încercam să privesc spre ea, chipul îi rămânea complet nedefinit și imposibil de distins.

Deodată, liniștea aleii a fost întreruptă. Din neștiut a apărut în mare viteză un autoturism Sedan, un model Citroën cu o caroserie ce semăna izbitor cu un Renault Talisman. Fără să frâneze, mașina s-a izbit violent direct într-un zid masiv de beton de la marginea drumului. Am rămas amândoi pe loc câteva secunde, fără să reacționăm. În urma impactului, caroseria Citroënului nu s-a boțit absolut deloc, rămânând intactă, în timp ce zidul de beton s-a crăpat adânc pe toată suprafața lui.

Ușa mașinii s-a deschis și din ea a coborât un bărbat. La fel ca în cazul Anei, trăsăturile feței lui erau complet încețoșate, ascunse privirii. S-a îndreptat spre noi și ne-a strigat să urcăm de urgență în autoturism. Nu înțelegeam despre ce pericol sau urgență era vorba, însă am ascultat îndemnul și am urcat amândoi pe banchetă.

În secunda în care ușile s-au închis, realitatea din jur s-a dizolvat. Ne-am teleportat instantaneu într-un alt spațiu, un teritoriu ciudat ce semăna cu o groapă uriașă de excavare. Locul era copleșit de o cantitate imensă de obiecte împrăștiate peste tot: mormane de cărți, haine strânse în mănunchiuri, componente electronice, periferice de calculator și tot felul de alte echipamente abandonate.

În mijlocul acestui relief straniu a apărut o altă figură feminină. Era o fată vizibil mai mare decât noi, lucru evident atât după înălțime și conformația fizică, cât și după vocea mai matură. Cu toate acestea, chipul ei rămânea la fel de ascuns ca al celorlalți. Fata s-a apropiat de bărbat și a început să discute cu el.

Noi doi stăteam mai departe, la distanță, rămânând complet tăcuți și privind în jur. Zgomotul de fundal și depărtarea făceau ca dialogul lor să fie greu de urmărit, însă o singură frază a ajuns clară și limpede până la noi: fata îl întreba despre starea noastră, iar bărbatul i-a confirmat că transportul s-a efectuat în deplină siguranță și că noi doi suntem în siguranță acolo.

M-am rătăcit în turma voastră blândă,

Purtând în piept un altfel de instinct,

Privit de toți cu teamă și osândă,

Un lup ce-nvață-n taină cum s-a stins.

Văd lâna albă, liniștea din cale,

Dar sub blândețea voastră de acum,

Eu simt cum se trezește o mare jale

Umbrele unor colți uitați pe drum.

Voi vă feriți de umbra mea fugară,

Vă e frică de privirea mea din zori,

Dar oare cine v-a-nvățat să taceți oare

Și să uitați că ați fost stăpâni până în nori?

Un lup nu poate sta cu oile-n turmă,

Chiar dacă ele-au obosit să muște,

Căci legea sângelui nu lasă-n urmă

Decât pământ ars și instincte înguste.

Ați fost odată stăpâni pe-acest munte,

Ați sfâșiat furtuna cu al vostru pas,

Iar astăzi stați cu ochii plecați în frunte,

Așteptând ciobanul... ceas în ceas.

Eu plec din turma voastră, nu pot să rabd

Să văd cum mândria din voi s-a stins.

Un lup rămâne lup, chiar și când e slab...

Iar voi... ați uitat focul ce a mocnit.

Un oaspete tăcut în propria-i locuință,

Mă plimb prin coridoare de impulsuri și de gând.

Primesc în dar o viață fără de credință,

Și trec pe lângă mine, străin și tremurând.

În oglindă nu-i o față, e doar o amăgire,

O mască ce ascunde un gol necunoscut.

Îmi caut rădăcina pierdută-n nemurire,

Și văd că n-am un prag, dar nici n-am început.

Mă-ntreb cine vorbește când gura mea se mișcă,

Cine sapă-n tăcere fântâna de dureri?

În pieptul meu o umbră ca un oțel se-nfige,

Străină de regrete, străină de dureri.

Suntem atâția oameni închiși în aceeași piele:

Unul care ucide, altul care plânge-n veci.

Ne măsurăm tăcerea cu plumbul de pe stele,

Și ne privim în ochi, ca două ziduri reci.

Pustiu e pe-nserate în inima-mi străină,

Mă caut și nu-mi găsesc nici urma, nici veninul.

Sunt doar o rană vie ce caută o lumină,

Un strigăt care-ncearcă să-și înțeleagă chinul.

Pe ulița cu praf domol,

S-a coborât o toamnă-n zbor,

Și-a pus pe umeri veșmânt de dor,

Lăsând tristețea-n umbra lor.

Pe garduri atârnă-un greu gutui,

Iar via-și leapădă mantia arsă,

Și fum subțire, de nicăieri,

Se ridică spre o noapte largă.

În curți, prin frunze risipite,

Se-aud ecouri de demult,

Și roata vremii-ncremenite

Se-oprește-n drum, ca s-o ascult.

Bătrâne porți stau deschise-n vânt,

Și-n sobă focul prinde viață,

Un pas încet pe vechi pământ

Aduce-ncet brumă și ceață.

Din mila lui Dumnezeu trăim,

Și-n darul Vieții zi de zi privim,

Dar Doamne, oare cum Îți mulțumim

Pentru tot harul ce ni l-ai lăsat,

Când noi în urne reci l-am îngropat?

Ai așezat un rai sub cerul Tău,

Să ne ferești de-al lumii val greu și rău.

Dar noi, cu oarbă și adâncă ură,

Am pus pe roabe sacra Ta natură.

Pământul sfânt, izvor de rod și viață,

Îl disecăm cu sete oarbă.

În trupul lui adânc săpăm cu fierul,

Și rănim grav pământul dar și cerul.

Aerul curat, suflarea Ta de har,

Îl otrăvim cu fum fără hotar.

Și-am înecat albastrul cer senin

În fumul gros, murdar plin de venin.

Uităm că tot ce respirăm e dat,

Un sfânt dar de Tine binecuvântat.

Tăiem păduri ce stăteau mândre scut,

Și transformăm tot verdele-n tăcut;

În ape limpezi aruncăm venin,

Uitând de legea Ta din cer deplin.

Pământul plânge-n sevele-i rănite,

Iar stelele privesc, acum uimite,

La fiii Tăi ce-și sapă singuri groapa,

Și-n disperare-și beau amarul, apa.

Ne-am închinat la idoli de metal,

Și amărât-am acest sfânt palat.

Ne-am crezut zei deasupra tuturor,

Stăpâni pe flori, pe ape și pe dor.

Dar mila Ta, o, Doamne, e mai mare

Decât a noastră cruntă-ncrâncenare.

Primește-al nostru plâns de pocăință,

Și curăță-ne sufletul în credință!

Fă-ne să fim din nou ai Tăi copii,

Să ocrotim izvoare, munți și câmpii,

Căci fără Tine, Doamne, și-al Tău har,

Tot ce-ai creat, va fi pulbere și jar.

În frumosul meu, oraş dunărean,

Două statui, impunătoare eu am.

Una este, a vestitului rege Decebal iscusit,

Şi alta, a împăratului Traian cel vestit.

Aceste două faimoase, statui dacă doreşti,

În frumosul parc, al trandafirilor le găseşti.

Acolo au fost, de mulţi ani ridicate,

Când le vezi, îţi aduc aminte de luptele date.

Bătrânul el rege Decebal, de pază a stat,

Să apere întregul tărâm, al daciei neînfricat.

Să îl apere, de armatele romane invadatoare,

Conduse de vestitul, împărat Traian cel mare.

Şi istoria noastră străbună, nouă ne spune la toti,

Căci romanii ei Dunărea, au trecut-o pe podul de barci.

Şi au invadat Dacia toată cea Mare, pe jos şi călare,

Şi au dorit să îl prindă, pe vestitul rege Decebal cel mare.

Dar n-au avut această onoare, să îl prindă viu de se poate,

Fiindcă vestitul rege Decebal, sa sinucis la el în cetate.

Iar împăratul Traian, el capul lui Decebal la luat şi la dus,

Acolo în cetatea eternă a romei el capul lui Decebal la pus.

Şi aici la Severin la sud de Dunăre, romanii au făcut se ştie,

Poporul dacao- roman, unificat prin contopire avea să fie.

Şi astfel a luat fiinţă limba, cultura şi obiceiuri latine,

Aici la Drobeta Turnu Severin, acasă la mine !

Hai că trec și peste asta,

Întorc pagina discret,

Merg înainte și basta 

Fără urme de regret.

Răsuflănd din rărunchi,

Străbat norii cenușii,

Tremurând din genunchi ,

Să nu mă piardă pașii..

Să nu mă tulbure marea,

Când mă bate vântul,

Ce -mi spulberă zarea,

Smulgându -mi veșmântul.

Ziua de ieri mă cheamă 

Din ecoul umbrelor ude

Și mă cuprinde o teamă,

Că din culpă -mi răspunde..

Ziua de mâine -mi surâde 

Din tărâmul ce mă -mbie

Și de brațe mă prinde,

Să mă scape de fobie .

Be there for me
With that beautiful warm
Smile
My prince of peace
Be there for me
When I swim in your lakes
My prince of peace
Also, it is Summer now
And we are also having a
Heath wave
I could not stand the heat
So I had to swim in the lake
For a few hours
To cool me off
When I got out of the
Lake I was feeling just fine
Also, the heath has
Killed a lot of people already
That has a heart problem
Also we haven't had any rain
Yet to cool the earth
I wish that tomorrow will
Rain
That is what I am hoping
For

La inceput e plina de dorinta si caldura,

Ca un balon care suporta inca o umflatura

Si trebuie pastrat la aceeasi temperatura.

Asa a fost si este dragostea dintotdeauna,

Toti ne-o dorim sa fie plina, lina precum luna,

Sa fie fie vesnica si sa sporeasca precum spuma.

Dragostea e unica, e sincera, nu tradeaza.

O bagam in apa, o innecam, se invioreaza

Si apoi traieste vie precum apa de agiazma.

Dragostea nu trebuie tradata niciodata!

Am ales-o, am trait-o, s-o ducem pana la moarte;

Cei ce urmeaza s-o preia, s-o duca mai departe.

Printre culori atrăgătoare 

De produse -alimentare

O cucoană forfotea 

Cu puradeii după ea.

Negricioși,cu muci la nas

O urmau pas cu pas,

In șirag aliniați 

Milogeau înfometați..

Cu obrazul ca de smoală,

Cu fuste largi in poală,

Cu zorzoane aurite 

Iscodea sub veșminte..

Șterpeli o ciocolată,

Ce -o pitulă îndată 

Sub port de camuflaj;

Hoție -n ambalaj..

Cu tupeu și dibacie,

Șireată -n pălărie,

Ciordea tot felul,

Isprăvindu-și țelul....

Captivă -n flagrant 

Se lamenta exorbitant!!?

Jinduia compătimire,

Depănând cu pătimire..