Toast rusesc

Cuvinte în care te scalzi,

în lacrima ploilor reci de toamnă.

Cuvintele tale sunt de aur, 

cand aurul devine fără preț.

Prețul scump al toamnei,

l-ai pus pe coroana de fier.

Coroana de aur ai îngropat-o,

într-un loc ascuns,

să nu fie furată de toamnă.

Cuvintele toamnei,

lovite de euforia,

de a, asculta cu urechea lipită,

sunetul naturiii în transformarea morții iernii,

Cand va cădea ultima frunză palidă,

de pe copacul blajin și intact,

nu  vei mai vedea nici-un semn de viață,

totul moare împrejur, deodată cu toamna,

ce își scrie ultimele cuvinte,

pe un bilet de adio,

gata de plecare,

va lăsa în urmă numai suferință

și iarna își va ancora venirea,

pe malul dureros al naturii.

Luna se preface într-o minge de foc

Cand luna se împacă cu încălzirea globală

Luna se preface într-o minge de gheață

Întreaga galaxie devine glaciară

Cand în galaxie începe să plouă

Sahara devine oază de verdeață.

Anotimp al naturii

Ce mult te-am așteptat

Să vii toamnă,

Să mai temperezi,

din orgoliile verii.

Să ii dai naturii o nouă înfățișare,

chiar o nouă stare.

Să îmi aduci fructe calde de toamnă

Fructe scuturate de pe copacii semigoi 

împreună și pe rand cu frunzele moi,

ude de roua înghețață a dimineții.

Aș dori să văd gutuile la fereastra mea,

să le simt,să le miros și să gust dulceața lor.

Aș dori să știu că toamna va ajunge la fereastra mea 

Cand în grădina mea s-a așternut un covor de brumă.

Atunci cand toate viețuitoarele au dispărut,

și păsările nu mai zboară deasupra casei mele,

nici nu mai bat la fereastra mea,

să ceară apă și hrană.

La orizont se vede un strat dens și nesfarșit, 

al ceții pană la marginile satului meu.

Doar o umbră de fum de pe acoperișul unei case,

văzut la îndepărtare cu orbeața ochilor mei.

Am cules struguri moi și gustoși ,

din grădina mea de vară.

Dar acum viile s-au scuturat de struguri,

mari și negri,

după o lovitură grea de vant puternic.

În final am cules un coș plin cu fructe de toamnă,

dintre cele mai alese,

atunci cand va veni iarna la poarta mea,

să o întampin și să îî daruiesc .

Fericirea un munte de speranță,

Fericirea formată de ridurile pe fața oricărui  nefericit .

Darul fericirii este bucuria în dimensiunea infinitului cosmic 

nemărginită la capătul Terrei.

Mă îmbăt cu dezordinea cuvintelor

Știu să legiferez două texte literare

Devin critic cand moralul tău de critic literar

e judecat dur de muză.

Să mă înveselesc cu gandul la muză

ce se frămantă în gol de erori literare 

puse capcană de niște poeți iscusiți,

la limbajul poetic,

Muza dorește să judece poeții și poeziile

dar nu o face,

în schimb le dă o inspirație fructoasă

pe calea poetică.

Privesc cum stă ascuns între zidurile naturii

Floarea ierbii ce primăvara o binecuvantă

În colțul ierbii,ascunsă de șoapta nopților fierbinți

Floarea începe să cante Oda Bucuriei

Natura dansează în concertul lui Bethoven.

Sfântul Valentin se ştie,

El de afară acuma vine.

Tinerii îl sărbătoresc,

Iar unii se îndrăgostesc.

Mulţi băieţi oferă flori,

Pentru doamne şi surori.

Şi primesc o sărutare,

Când lor le oferă o floare.

Fetele sunt bucuroase,

Atunci când ele îs căutate.

Şi primesc cadouri, flori,

Sărutări, îmbrăţişări.

Suflet plăpând de ce te istovești,

Să cauți bunătate-n piepturi omenești?

Tu nu te uiți, că ești înconjurat,

Doar de oameni răi cu sufletul pătat?

De ce te zbați? văd că te doare,

Când dragostea-ntre oameni, ușor, ușor, dispare,

Ce-a fost odată cântec, acum e glas stingher,

Nu mai găsești în lume om cu suflet sincer.

Decât să iubești un om, mai bine iubești un câine,

El te iubește chiar de-i dai doar un colț de pâine.

Poți să îl bați, poți să-i faci ce vrei,

Iubirea pentru tine n-ai cum să i-o iei.

El te iubește așa cum ești, necondiționat,

Nu tre' să ai vile, nu tre' să ai palat.

De-ar fi așa iubirea aș vrea să iubesc,

Dar când mă uit în jur încep să urăsc.

Și ura-mi crește-n suflet iar iubirea-mi scade,

Scriu o poezie apoi mă-ntind pe spate,

Privesc spre cer, mă uit la stele și mă gândesc.

Iubirea-i oare un dar Dumnezeiesc?

Atunci mă-ntreb oare dacă-i un dar divin,

De ce ne face mereu să suferim?

De ce nu dispare atunci când îți dorești?

De ce nu poți sufletul să îl golești?

De persoane false, rele și meschine,

Care nu s-au gândit nici un moment la tine.

Să șterg amintirile ce nu-mi dau pace,

Și mă înțeapă, zilnic, precum o suliță-n torace.

Ce-aduce cu ea iubirea? Adesea doar dispreț.

În viață orice dar își cere-al său preț.

Poate-i un preț prea mare, poate-i destul de mic.

Poate că iubirea nu mai înseamnă nimic.

📅 15-12-2015

Pe mulți ai fericit în lume, 

Deși cu greu tu te-ai născut, 

Ai generat și opere postume, 

Și orice om te-a cunoscut. 

Ai învățat savanți, elevi și profesori, 

Din scoarță-n scoarță te-ai descoperit, 

Și n-am crezut că ai să mori, 

De mână celor care te-au citit. 

Ai plâns ades cu cei îndrăgostiți, 

Și ai înduioșat cu Făt-Frumos copiii, 

Între coperți am stat cu toți uniți, 

Sub aura poveștii, cântului și-a poeziei. 

Ai fost uitată în mari biblioteci, 

Ori arsă în răscoale și proteste, 

Iar când ai vrut secrete să diseci, 

Mai marii lumii au început să te conteste. 

Și-au hotărât în școli să fii hulită, 

Te-au îngropat sub telefoane și tablete, 

Doar de nostalgici, tu mai ești citită, 

Și plângi pe-un raft, de pe-un perete. 

În vile somptuoase ești decor, 

Te-au îmbrăcat în aur ca pe-o stea, 

Apoi l-au ponegrit pe scriitor, 

Și l-au silit urmași să nu-ți mai dea. 

Se mai închide încă-o librărie, 

Pier multe milioane dintre voi, 

Iar azi trăim o mare tragedie, 

Cultura se aruncă la gunoi. 

Nu m-am înțeles cu vânturile,

și mi-au răscolit toate potecile.

Nu m-am înțeles cu oglinzile,

și m-au întors pe dos

în liniștea chipului.

Acum stau, strivit:

de pași, de umbre, de ape,

cu tăcerile adunate sub pleoape.

Nu m-am înțeles cu păsările,

și mi-au risipit gândurile-n zbor.

Nu m-am înțeles cu somnul,

și mi-a lăsat ochiul deschis

spre alt întuneric.

Acum stau, strivit:

de clipe, de oboseală, de stele

cu nopțile strânse în oasele mele.

Nu m-am înțeles cu timpul,

și a mutat infinitul în mine.

Nu m-am înțeles cu plecarea,

și mi-a crescut rădăcini

printre pași.

Acum stau, strivit:

de lume, de visuri, de cuvinte

în pustiul arid al ființei mele.

Nu m-am înțeles cu sfârșitul,

și s-a așezat lângă mine

pe pragul ușii.

Nu m-am înțeles cu începutul,

și m-a lăsat

în mijlocul drumului.

Acum stau, strivit:

de timp, de dezordine, de drum,

cu soarta – o mână de scrum.

Nu m-am înțeles cu viața,

și mi-a pus în palme

prea multă întuneric.

Nu m-am înțeles cu moartea,

și mi-a cerut

să mai am răbdare.

Acum stau, strivit:

de destin, de oameni, de Dumnezeu,

cu inima – un tărâm al tristeților.

Am început să mă topesc,

Deși atât de multă ceară am,

Şi curg torent, și absent privesc,

Cum lacrimile vieții bat în geam.

Am început să mă topesc,

Deși fitilul mi-i deja cenușă,

Şi ard intens, și absent privesc,

Cum flăcările îmi bat la ușă.

Am început să mă topesc,

Și curg în picuri pe-al tău trup,

Căci aș dori să te trezesc,

Să ne iubim neîntrerupt.

Am început să mă topesc,

Iar ceară nu mai este în stup,

Deși aș vrea să mai trăiesc,

Topindu-mă, încet, încet mă duc.

Am început să mă topesc,

Şi mă adun din candelabru,

O altă lumânare să clădesc,

Să-mi pâlpâie la cap macabru.

Doamne,

nu mai știu cum să merg

fără să cad.

Pașii mei nu se mai fac din curaj,

ci din obișnuință,

Și inima mea nu mai cere izbândă,

ci liniște.

Oricare ar fi prețul ei.

Mă bântuie o renunțare tăcută,

ca o boală lentă

care nu doare,

dar stinge.

Doamne,

nu vreau să renunț,

dar parcă deja o fac

în gând, în rugăciune, în vis.

Îmi privesc crucea

și n-o mai simt ca pe o chemare,

ci ca pe o greutate străină

pe care o port fără viață.

Tu, care ai spus: „Să nu se tulbure inima voastră”,

vină și tulbură-mi deznădejdea!

Oprește renunțarea din mine

ca pe o apă care vrea să mă înece

fără valuri,

fără zgomot,

fără glorie.

Nu vreau să Te părăsesc, Doamne,

chiar dacă uneori simt

că Te-ai ascuns.

În adâncul ființei mele

încă mai este o scânteie —

poate nu de curaj,

dar de dor.

Folosește-o.

Suflă peste ea

cu Duhul Tău,

și fă din mine iarăși un om care crede

că lupta merită,

că rana nu e în zadar,

că renunțarea nu e chemarea mea.

Oprește-mă, Doamne,

să nu plec

de sub crucea

ce-o port pe umeri.

Oprește-mă, Doamne!