Toast rusesc

Toamna,ți-am oferit din palmele mele,

muncite cu trudă,

prinse sub soarele palid și galben de octombrie.

Frunze arămii mi-au căzut peste pleoape.

După seceta verii, curs-a mustul proaspăt de toamnă

direct în cupelle regale.

Din frunzele toamnei ți-am făcut o cărare,

să știi că toamna va trece pe acolo,

și își va lua rămas bun de la natură.

Iarna în așteptare,va veni să șteargă,

frunzele toamnei de culorile ei,

le va acoperi cu un strat alb de zăpadă

rece,umbros și fără viață.

Natura care aș vrea să rămana veșnică vie

Port în mine ziua  cand mă plimbam

Cu tine natură,

Cu  vorbe dulci ne răsfățam

Ne intersectam des sub bătranul castan 

Soarele ne privea și ne zambea

Iar luna își varsă privirea spre noi

Soarele și luna se îmbrățișau amandoi

Formă de salut ca doi prieteni astrali

Ca niște aștri care des ne vizitau 

Și ne vegheau nopțile întunecate

Cu un cer pustiu acoperit cu lacrimi.

Lacrima vieții se topea ca un nor fără pereche

Lumina vie ne încălzea ca o scanteie de fericire

din inima ta.

Luna este o pupilă în ochii noștrii

Soldații apără destinele noastre

Verile nasc păduri din cenușă

Nu se mai vede zambetul pe fereastră dimineață

Iarba moare de sete printre flori

Pe obrazul copacilor curg petale de gheață

Dragostea este o  infimă pată în oceanul de suspine

Iar curg lacrimile tristeții în văzduhul de culori

Apa de la moară vanează vantul pe îinserat

Eu stau cu lucerna în seceră ca să mă doară

Mirosind iarba nearsă de soare

Beau apă din troacă,iar caii stau la coadă pe pajiști

la apus,

Iarna viscolește fire albe de zăpadă

Lacrimi tulburi în constelația stelelor

Fragmente din vise opresc coșmarul

Varul stins pe fantani vechi de piatră

numără secole,

puritatea apei prinsă în adancuri de vant

vin vești de la ploaie

că nu va cădea fărăo recompensă de la natură

stropii de ploaie parcă stau iar sprijiniți de vant

cade luna din cer și se oprește sub privirea frunzelor

strugurii cerșesc soare și vin

fantani secate de noapte

pe langă, găsesc un strop de apă și pelin

ierbi uscate de vorbe și blesteme

s-au ascuns veacuri prin poeme

balade noi de la vechi ciobani

lacrimile tale curg ca petalele de crini

raza soarelui mustește în oceanul de vise

lacrima lui Ovidiu îmbătată în mult vin și mister

macii scutură roșul pe campii

păpădia își scutură galbenul pe flori

vantul șubrezit prin codrii uitați de timp

zăpezi trecătoare trec prin glasul iernii

pașii neumblați prin naturi vitrege

luna visează întunericul nopții

pădure umblă în varfuri printre văi

Monseur lasă să beau vinul din ulcior

Să fiu frate cu sangele spaniol

Natura gustă din recolta ei

Calendarele își numără zilele

Vorbele își numără șoaptele

Frigul din frunze descompune seva ei

Pe înserat luna e ucisă de stele

Toamna manancă mușchii și licheni

Fantomele aleargă prin castelul Bran

Dracii nu mai joacă în cărți de noroc

Strugurii strigă în vie

Bob cu bob

După vinul domnesc

Beciul domnesc

Din pivnițele regilor

Cade ploaia în torenți

Natura e atat de tulbure

De parcă a fost scrisă cu apă.

Cuvinte în care te scalzi,

în lacrima ploilor reci de toamnă.

Cuvintele tale sunt de aur, 

cand aurul devine fără preț.

Prețul scump al toamnei,

l-ai pus pe coroana de fier.

Coroana de aur ai îngropat-o,

într-un loc ascuns,

să nu fie furată de toamnă.

Cuvintele toamnei,

lovite de euforia,

de a, asculta cu urechea lipită,

sunetul naturiii în transformarea morții iernii,

Cand va cădea ultima frunză palidă,

de pe copacul blajin și intact,

nu  vei mai vedea nici-un semn de viață,

totul moare împrejur, deodată cu toamna,

ce își scrie ultimele cuvinte,

pe un bilet de adio,

gata de plecare,

va lăsa în urmă numai suferință

și iarna își va ancora venirea,

pe malul dureros al naturii.

Mă îmbăt cu dezordinea cuvintelor

Știu să legiferez două texte literare

Devin critic cand moralul tău de critic literar

e judecat dur de muză.

Să mă înveselesc cu gandul la muză

ce se frămantă în gol de erori literare 

puse capcană de niște poeți iscusiți,

la limbajul poetic,

Muza dorește să judece poeții și poeziile

dar nu o face,

în schimb le dă o inspirație fructoasă

pe calea poetică.

Cu relief șerpuit între cărări ce duc la cetate

Și misterioasa natură ce lasă umbre de ceață

Toamna își culege frunzele, ei căzute

Le pune într-un album cu amintiri

Copacii dezbrăcați de verde

Își pierd ultimele frunze palide

Le îngroapă,

într-un cimitir al frunzelor.

LUMINA DE DIMINEAȚĂ

Dimineața se strcoară ușor

printre perdele,

aducând cu ea

mirosul de pâine caldă

și cântecul nevăzut al păsărilor.

Îmi amintesc de vocea mamei

care spunea: „Fii bun, copile,

chiar și când lumea pare surdă.”

Și în aceste clipe mici,

între ceasuri și pași grăbiți,

învăț să văd lumina

într-un zâmbet curat.

Pentru că viața, așa cum e ea,

nu stă în clădiri înalte sau telefoane,

ci în inimile care iubesc,

în oameni care rămân,

în gesturi care nu se uită.

Astăzi în partea de vest a țării,

Undeva în apropierea serii.

Un cutremur sa întâmplat,

A fost mic dar nimic nu a devastat.

La o adâncime mică a fost,

N-au fost victime de loc.

Dar sperietura a fost tare,

În Oltenia cea mare.

Din Vâlcea, Olt și până în Gorj,

Din Mehedinţi și până în Dolj.

Oameni mulți s-au înfricat,

De cutremur ei s-au panicat.

Și cum era apoi de așteptat,

Unda seismică ea sa deplasat.

Și în alte judeţe acesta sa simţit,

Dar nu a făcut pagube, nimic.

Nu a fost de intensitate mare,

Doar cinci virgulă doi grade se pare.

Dar a fost cutremur de suprafață,

Nu a căzut vreun bloc sau casă.

Că de cutremurul era mai mare,

Atunci în aceste judeţe era teroare.

Erau morți, blocuri și case,

Multe de cutremur dărâmate.

Că în Oltenia acum se spune,

Că aceste cutremure nu sunt bune.

Dar fiindcă sunt de intensitate mică,

Lumea nu trebuie să stea acum cu frică !

O verigă stă

La capătul unui lanț,

Cu plus sau minus.

Întunericul e perfect cu Luna,

În fiecare noapte și în fiecare loc,

De care cerul e urmat de stele ,

Observând acea lumină de foc,

Dansul stelelor au un anumit ritm,

Și un anumit rol,

În care întunericul numai e întuneric,

Ci lumina de la sol.

Trecut-au anii rând pe rând,

Eu nu știam că vine ceasu,

Căci mă luptam ades mergând 

Spre insula durerii.

Acolo mângâie am aflat;

Iar durerea a trecut.

Dar fără să cârtesc 

Așteptat-am eu vreau leac.

Nicicum,

Așa dintr-odată a trecut;

Iar eu atunci m-am bucurat 

Și pe Domnu ' am lăudat.

Atunci atâta m-a-ntărit,

Iar El puterea Lui mi-a dat,

Ca să pot să fiu și eu la fel,

Când nimeni nu mă mângâia.

"Cel pe care nu îl laşi sã moarã, nu te lasã el pe tine sã trãieşti."

E noapte adâncã. De mult s-a-nnoptat

Cu lungi şi cu negre perdele

Iar eu sunt cu turma departe de sat,

Şi-am grijã de oile mele.

N-aş da nicidecum pe vreuna din oi

Din cele aproape o sutã.

Nici oaia ce-o-ntoarce pe alta-napoi

Şi nici pe aceea limbutã.

Sunt toate în staul. Le ştiu, le cunosc,

Şi ele se strâng lângã mine

Cãci dispre pãdure se-aude un "trosc":

Nu-s câinii, nici vântul. Dar cine?

Nu poate fi... numai temutul rival

Ce vine sã fure mâncare.

E fiarã. Şi ei i se pare normal

Ca oile sã mi le-omoare.

Şi...iatã-l în staul, fugind printre oi!

Chem paznicii stânii sã vinã

Dar ei îi gonesc pe alţi lupi în zãvoi

Când stâna de sânge e plinã...

Cu cel ce-mi vrea rãul, nu ştiu sã mã joc

Nici el nu se joacã cu mine.

Aşa cã-l întâmpin cu-o salvã de foc,

Cã nu-mi trebuie-n staul jivine!

Mã iau dupã el şi alerg, nu mã las...

Sã apãr a mea micã turmã

Şi-aşa m-am luptat preţ de-aproape un ceas

Şi-am prins lupul pânã la urmã!

Iar el se vãita, se ruga şi mi-a zis

Sã-l las sã se ducã în pace,

De nu îi cred vorba, îmi lasã în scris

Cã pagubã nu îmi mai face.

Şi-l las sã se ducã. Şi-i zic: "Poţi sã pleci!"

- Pe spate lovindu-l cu şlapul -

"Sã nu te mai vãz pe la stânã în veci,

C-atuncea plãti-vei cu capul!

Scãparea ta este cã n-ai omorât

Vreo biatã oiţã firavã;

Cã de-ai fi fãcut-o, te-aş strânge de gât

Pe datã şi fãrã zãbavã!"

Fugea lupul fãr'sã se uite -napoi

Cum fuge hârciogul de ploaie;

Credeam cã n-o sã-l mai prindã cheful de noi

Nici pofta de carne de oaie.

Şi trece o zi. Trec şi douã. Trec trei

Şi-n ziua a patra, spre searã

Se-aude un foşnet în turma de miei:

Mã calcã potrivnicul iarã!

Nu-mi vine sã cred şi mã iau dupã el;

E cel ce-l lãsasem cu viaţã!

Rãnise o oaie şi-mi luase un miel:

Simt sângele cum îmi îngheaţã...

Pe bolta de lacrimi se vede acum

O stea ce-a cãzut dintre stele,

O frunzã din paltinul de lângã drum,

Şi-o oaie din oile mele.

Mã-mpiedic pe câmp, mă ridic şi-l ajung...

Se face cã nu mã cunoaşte!

Chiar clopotul satului sunã prelung

Cãci ştie urgia ce-l paşte.

Îi zic: "Nu mi-ai dat tu cuvântul în scris

Scutindu-mi avutul de haite?"

Iar lupul, trezindu-se ca dintr-un vis

Începe din nou sã se vaite.

Şi prinde-a vorbi, inventând scuze seci,

Se tânguie ca înainte,

Dar eu îi spun: "Vere, de-aici nu mai pleci!"

Ştiind acum clar cã mã minte.

Cu gura lui însăşi, intrã el la "zdup"

Şi-şi luase rãsplata deplinã

Cã nu-şi poate-nfrânge natura de lup

Zicându-şi cã nu-i el de vinã.

                         ☆

Când şi voi pãţi-veţi ca mine la fel

Pãzindu-vã turma de rele,

Pe lup sã nu-l credeţi, cã-ncearcã mişel

De sânge, pe bot sã se spele!

Şi singur nu vine lupanul, sã ştiţi,

Cã are o tacticã veche!

Ci-şi cheamã ortacii, pe lupii cinstiţi

Nu lupii ce dorm pe-o ureche!

                         ☆

C-o mânã aprind un cuptor de scântei,

Cu cealalt- apuc o secure,

Sã vinã spre stânã o sutã ca ei

Cã fug înapoi spre pãdure!