Author Craciunas Silviu

    Zâmbind, am mai facut un pas către neant,
    Pierdut, îmi regăsesc iarăși, ritmul constant,
    În ecou nesfârșit de lacrimi și bocete mute,
    Am să îndrept ale cenotafului tăioase cute…
    
    Căci propria-mi efigie, calm, mă așteaptă,
    În carusel de lumină îmi văd viața în șoaptă,
    Prin mine, alte timpuri, oameni și fapte,
    Se trec culese cu grijă ca fructele coapte…
    
    Elogioase cuvinte săpate în piatră umbrită,
    Povestesc grav despre lumea mea infinită,
    Epitaful meu e demult erodat și expus,
    În tăceri măiestrit zdrențuite-n apus...
    
    Pe loc nu pot să stau, să zăbovesc o clipă,
    Căci viața curge înspre-a timpului risipă,
    Străluminat, șovăitor, dar foarte important,
    Zâmbind, am mai facut un pas către neant...

𝒪𝒽，𝒯𝓊 𝒾𝓊𝒷𝒾𝓉𝒶̆ ℒ𝓊𝓃𝒶̆，

𝓅𝓇𝒾ℯ𝓉ℯ𝓃𝒶 𝓅𝒶̆𝓂𝒶̂𝓃𝓉ℯ𝓃𝒾𝓁ℴ𝓇，

𝓅ℯ 𝓁𝒶 𝒶 𝓂ℯ𝒶 𝒻ℯ𝓇ℯ𝒶𝓈𝓉𝓇𝒶̆ 𝒶𝒾 𝒻ℴ𝓈𝓉 𝓉𝒾𝓂𝓅 𝒹ℯ－ℴ 𝓁𝓊𝓃𝒶̆，

𝓉𝒶̆𝓂𝒶̆𝒹𝓊𝒾𝓉ℴ𝒶𝓇ℯ 𝒻𝒾𝒾𝓃𝒹𝓊－𝓂𝒾 𝒶 𝓉𝓊𝓉𝓊𝓇ℴ𝓇 𝓇𝒶̆𝓃𝒾𝓁ℴ𝓇．

ℛ𝒶𝓏ℯ𝓁ℯ 𝒯𝒶𝓁ℯ．．．𝒶𝓉𝒶̂𝓉 𝒹ℯ 𝓋ℯ𝒹ℯ𝓇ℴ𝒶𝓈ℯ

𝒶𝓊 𝓅𝒶̆𝓉𝓇𝓊𝓃𝓈 𝒸ℴ𝓂𝓅𝓁ℯ𝓉 𝒾̂𝓃 𝓂𝒾𝒸𝒶 𝓂ℯ𝒶 𝒾̂𝓃𝒸𝒶̆𝓅ℯ𝓇ℯ，

𝓉𝓇𝒶𝓃𝒻ℴ𝓇𝓂𝒶̂𝓃𝒹𝓊－𝓂𝒾 𝓃ℴ𝓅𝓉̦𝒾𝓁ℯ－𝓃 ℊ𝒶̂𝓃𝒹𝓊𝓇𝒾 𝓅𝓇ℯ𝓉̦𝒾ℴ𝒶𝓈ℯ，

𝒻𝒾𝒾𝓃𝒹𝓊－𝓂𝒾 𝓂𝓊𝒸ℯ𝓃𝒾𝒸𝒶̆ 𝒶 𝓃𝓊𝓂ℯ𝓇ℴ𝒶𝓈ℯ𝓁ℴ𝓇 ℴ𝓅ℯ𝓇ℯ．

𝒪𝓅ℯ𝓇ℯ𝓁ℯ 𝓂ℯ𝓁ℯ 𝒹ℯ 𝓈𝓊𝒻ℯ𝓇𝒾𝓃𝓉̦𝒶̆

ℐ̂𝓉̦𝒾 𝓁𝒶̆𝓈𝒶𝓊 𝒸𝒽𝒾𝓅𝓊𝓁 𝓅𝒶𝓇𝒸𝒶̆ 𝒹ℯ𝓏ℴ𝓇𝒾ℯ𝓃𝓉𝒶𝓉．

𝒯ℯ 𝓊𝒾𝓉𝒶𝒾 𝓁𝒶 𝓂𝒾𝓃ℯ，𝒸𝓊 𝒷𝓊𝓃𝒶̆𝓋ℴ𝒾𝓃𝓉̦𝒶̆，

𝓁𝒶 ℊ𝓇𝒶𝒾𝓊𝓁 𝓂ℯ𝓊 𝓁𝒶𝓂ℯ𝓃𝓉𝒶𝓉．

𝒫𝓇ℯ𝓏ℯ𝓃𝓉̦𝒶 𝒯𝒶 𝒸ℴ𝓂𝓊𝓃𝒾𝒸𝒶 𝓂𝓊𝓁𝓉ℯ．．．

𝒮𝓊𝒻𝓁ℯ𝓉𝓊𝓁 ℯ𝓇𝒶 ℯ𝓍𝓊𝓁𝓉𝒶𝓉 𝓋𝒶̆𝓏𝒶̂𝓃𝒹𝓊－𝓉ℯ．

𝒯ℴ𝓉𝓊𝓁 𝒹𝒾𝓃 𝓂𝒾𝓃ℯ 𝒶 𝒾̂𝓃𝒸ℯ𝓅𝓊𝓉 𝓈𝒶̆ 𝒯ℯ 𝒶𝓈𝒸𝓊𝓁𝓉ℯ，

𝒾𝒶𝓇 𝒶𝓅ℴ𝒾 𝓈ℴ𝓂𝓃𝓊𝓁 𝓁𝒾𝓃𝒾𝓈̦𝓉𝒾𝓉 𝒶𝓅𝒶̆𝓇ℯ𝒶 𝒾̂𝓃 𝒻𝒾ℯ𝒸𝒶𝓇ℯ 𝓃ℴ𝒶𝓅𝓉ℯ．

（𝒟ℯ𝓃𝒾𝓈𝒶－𝒞𝓇𝒾𝓃𝒶 ℐ𝓋𝒶𝓈̦𝒸𝒶̆－ℒ𝓊𝓃𝒶）

Tremură inima când te simt mai departe,
Ecvestră teamă mă strânge, mă roade în noapte.
Vegherea-ți fuge și mă lasă-n tăcere,
Răpitoare umbre de îndoieli ce mă sperie, mă cere.

Eclipsă de lumină, prins în lanțuri de gânduri,
A te cucerii în nevăzute fapte și dulci rânduri.
Unice minuni din dorință, din teamă profundă,
Literele să-ți capteze atenția ce pare să ascundă.

A inimii bătaie, înfrântă și goală,
Novice dragostei mele e un cântec ce cheamă.
Gânditor sperând că va răspunde, că va veni,
A o îmbrățișă, spunându-mi a mă odihni.

-Mi este dor s-o văd, și frica mă apasă,
Iar timpul trece iute, că clipa e sfioasă,
Numai sper ca-ntr-o zi, când zorii vor veni,
Emancipare a ochilor, și teama va pieri.

Din "Volumul Ceai de portocale și scorțișoară"

Aici sunt pentru tine, copil trist și pustiu,
Chiar de sunt in eternitate, rămâne ce îți scriu,
Cuvintele nu ne limitează sufletul cald și iubitor
Rămân in umbra ta, ca un pașnic privitor.
Cantă des, dansează prin curtea ta de-acasă,
Bucură-te că azi, ca și ieri, e o zi luminoasă!
Păsările îți cântă doar ție, căci ei nu le ascultă
Culege-ți păpădiile dintre iarba crescută multă
Privește norii ce călătoresc tăcuți spre mine
Nu fi cazut la pamant, căci această zi are să se termine,
Urmează întunericul poetic, constelatiile să le aprindă,
Îți arunc de aici câteva stele, în brațe să te cuprindă,
Nu plânge, nimic nu e de jelit in a vorbii cu luna
Crede in tine si când seceta nu mai salvează fauna.
Singuratatea ta nu există, o simți doar in gând,
Apogeul durerii in zadar il aud neclar urlând.
Mulți m-au constrans, mi-au legat aripile si au vrut sa ma ucidă,
Nu stiau ca venirea luminii să trăiesc mă inspiră,
Credeau ca suntem la fel, lipsiți de a creației aură,
Viața lor ca frunza, a mea simplă ramură.
Simplitatea e cheia, deci nu o schimba în lacăt,
Nu arunca ce ai, pe ceva nou și proaspăt.
Vin-o aici, la cenușa mea care va ramane vie,
Când te simți prins în a minții falsă colivie,
Nimic nu e limitat, doar noi le complicăm degeaba
Nu-ti deschide ochii obosiți ca să-ți începi treaba,
Rămâi si asculta-mă în balade ale răsăritului,
Nu te speria, căci mereu vine începutul sfârșitului.
Trupul meu e mort, dar tot ce contează e prezent,
Gandurile vindecă mintea, nu al muritorilor medicament,
Cand ai nevoie, cauta-mă unde sunt mereu,
Ia-mi voința din cuvinte, din al poeziei veșnic muzeu.

Tu ești fetița de la strungă

Poate greșesc,de la colibă sigur,

Pe tine te iubesc!

Ești fata zeului de peste dealuri

Sau poate ești fetița Cerului fără sfârșit,

Eu cred la fel de bine și așa...

Ori ești adusă de vânturile verii

Căci barza vara te-a adus...

Astăzi tu ești cea mai frumoasă pentru mine

Și știu că zilnic pot să-ți spun

Că te iubesc,

Chiar dacă ieri ți-am spus-o

Și îți voi spune iarăși și iarăși

Dar altfel de fiecare dată ,te asigur..

Tu ești fetița de la strungă,

Poate greșesc, de la colibă sigur,

Pe tine te iubesc!

(12 feb 2024 Vasilica dragostea mea)

Locuise câteva luni la Nice, pe riviera franceză. Pierre era dadaist sau, cel puțin, așa se credea, un tip simpatic, luat în ansamblu, dar cam „ sărit”, la o privire mai atentă.  Își tatuase pe piept  dada lui Jean Arp „...Le père s’est pendu/ à la place de la pendule/ La mère est muette. / La fille est muette./ Le fils est muet / Tou les trois suivent/ le tic-tac de père...” și chipul serafic a lui Tristan Tzara, pe spate, în semn de admirație pentru ea, pesemne, fiindcă de România nu auzise. De câte ori își amintea de dânsul, îi reveneau în minte invariabilele  je veux-uri și nelipsitele oui-oui-oui-uri, cu care aproape o înebuniseră. Nimic altceva. Din motive pe care nu și le putea explica, își reprima reveriile despre ultimile nopți petrecute cu dânsul, dezbrăcată și dezinhibată, neexplicându-și ce fusese în capul ei!

 „ Așa cum vine, se gândi el, ai zice că zboară, că nu are nici un contact fizic cu pământul”. E înaltă, subțirică, are o claie stufoasă de păr, cu reflexe de roșu spre castaniu, care i se revarsă pe spate, ajungându-i până la șolduri. Merge cu pași mărunți de parcă ar sta, având grijă ca la fiecare pas să-și retragă piciorul cu care pășește, spre interior, în timp ce cu celălalt execută o jumătate de pas înainte, urmat de o flexiune a șoldului opus, lăsând impresia că o face natural, deși este evident că mișcarea ascunde un exercițiu exersat îndelung. Poartă o rochie albă din mătase, cu decolteu rotund și  terminație brodată, espadrile cu toc plat, de aceeași culoare, încălțate pe piciorul gol, telefon mobil, de demensiunile unei cărți, format A5, în mâna dreaptă, și nelipsita poșeta Lady Dior, atârnată de umăr. Soarele, care bate din spate, adaugă detalii interesante pentru ochiul iscoditor al unui bărbat, precum linia curbă a coapselor, desuurile și multe altele...

Coborâse la capăt de linie dintr-un autobuz supraaglomerat, făcută sandwich între doi bărbați, care lăsau,  impresia că vor s-o protejeze, fiind însă trădați la scurt timp de apariția unor protuberanțe cu tendințe de expansiune, de ieșire în relief, acolo unde, de obicei, predomină senzația de liniște absolută. Victor îi dăduse reper crucea din vârful Măgurii, foarte ușor de reperat din locul în care se afla, problema era cu „poteca”, ( o cărăruie îngustă și sinuoasă, cu porțiuni accidentate, înghițită pe alocuri de ierburi înalte și de buruieni ), a cărei ascensiune nu părea tocmai comodă pentru o femeie în rochie albă și espadrile.

” Tipic! își zise ea cu năduf, sărind peste un șanț destul de lat, sub privirile celor doi bărbați din autobuz, care coborâseră și ei la capăt de linie și păreau interesați să afle încotro merge. Numai lui îi putea trece prin minte să mă cheme aici, în vârful Măgurii, la dracu`-n praznic! Iar eu, mai nebună ca el, am acceptat!” prostește, așa cum i se mai întâmplase o singură dată, cu tatuajul acela penibil, sugerat de Pierre, sub buric, un oui cu ochi și săgeată în jos, de care acum nu era prea mândră. Dacă ăștia doi mi-au pus gând rău, ce mă fac?”. Mergea cu frică, privind în toate părțile, ignorând scaieții, care-i zgâriau gleznele, denivelările, urcușurile abrupte, până când îl zări în apropierea crucii, în pantaloni scurți și tricou, tolănit în iarbă, scrutând valea. Nu arăta rău deloc, îl mai văzuse îmbrăcat așa, lejer, într-o duminică seara, când încercase, fără succes, s-o aibă. Era clar că va încerca din nou ( acum avea și explicația alegerii locului! )  iar ea  simțea, contrar oricărei logici, că nu se va mai opune ca atunci! Fiindcă, ulterior, îi păruse rău.

wow! exclamă el, luat prin surprindere. Focoasa călcase pe ceva și căzuse în fund, executând o piruetă amplă cu picioarele, care se dovedi mai tare decât imaginația. Rochia albă mușcase semnificativ din clorofila ierbii, adunându-i-se în jurul taliei, deasupra chiloțeilor de dantelă, formali. Observase și tatuajul, interesant din locul și poziția aceea, dar nu schițase niciun gest care i-ar fi putut leza demnitatea, cam șifonată, ce-i drept. O urmări cum se ridică, cum își netezește cutele rochiei, părul, și cum își reia mersul, parcă mai puțin elaborat. Si era toată numai zâmbet.

Dobitocul, scrășni ea, enervată de rânjetul lui, parcă n-a mai văzut o femeie căzând! Un domn adevărat se face util în asemenea situații! Bărbații ăștia!”. Nu-i mai despărțea decât vreo cinci pași, când îl văzu ridicându-se și făcând câțiva pași în întâmpinare. Îi răspunse întorcând și celălalt obraz, prefecându-se că nu observă ștergerea, aparent întâmplătoare, a buzelor cu buzele sale, aflate pe traiectoria obrazului întins. Dar îi plăcuse. O nemulțumea însă faptul că-și înverzise rochia și că n-avea o soluție la îndemână ca s-o curețe, așa că acceptase fără să ezite invitația lui de a se așeza pe iarbă.

Dinspre crucea monumentală se apropie o femeie de vreo douăzeșicinci de ani cu două cești de cafea pe o tavă aurie. Victor o rugase să i le aducă cum aparea „iubita”. Grațiela, fata în rochie albă, zâmbi.

   - De unde ai știut că-mi place cafeaua amară? îl întrebă pe Victor.

   - Am riscat!

   - Riscă și o idee despre cum aș putea scoate verdele ăsta de pe spate!

   - Risc eu, se amestecă fata cu cafeaua. Am un derergent special care scoate verdele!

Victor fluieră a admirație.

   - Ai auzit!  Ce mai așteți?

Grațiela nu păru dispusă să-i urmeze îndemnul, însă gândul de a se întoarce acasă în halul acela, care ar fi stârnit tot felul de comentariii băieților și fetelor  din scara blocului, o făcu să se răzgândească.  Își scoase rochia și i-o dădu femeii de la pensiune.

Cei doi bătrânei  intrară în parc și se așezară pe o bancă. Erau obosiți, într-adevăr, dar fețele lor radiau de fericire.  Fața bătrânului radia, în plus, și de altceva. Bătrâna,  care-l cunoștea foarte bine, deveni curioasă.

   - Poți să-mi spui ce te amuză atât de mult?

El făcu un semn din mână ca și când ar fi vrut să spună că nu era nimic important.

    - Insist! perseveră bătrâna.

   - Bine, numai să nu te superi!

   - Lasă asta la aprecierea mea!

   - Mi-am amintit de întâlnirea noastră de pe Măgura, de chiloțeii tăi de dantelă cu găurele și de multe altele!

   - Porcule!

Btrânelul zâmbi șmecherește.

   - Ți-am spus eu că te superi!

   - La vârsta ta oamenii se mai duc la biserică și se roagă pentru iertarea păcatelor!

   - Nu-ți mai spun că mă întreb și azi, după patruzeci de ani, dacă atunci ai alunecat întâmplător sau a fost o căzătură intenționată?

   - N-ar strica să te vadă un medic psihiatru!

   - Tatuajul însă m-a dat peste cap!

Bătânica roși ca o fetișcană de optsprezece ani!

   - Lovi-te-ar apoplexia!

  - Zi că nu-ți mai amintești și tac!

  - Uite că nu vreau! se stropși ea, evitând un răspuns direct...