Și când o să pici,

am să-ți fiu alături și te voi ajuta să te ridici.

Pentru că îmi ești drag,

atât de drag încât aș muta munții din loc pentru tine.

Poate că este ceva mai mult decât îndrăgire,

poate că este ceva acolo în inima mea care vrea de fapt mai mult.

Însă așa cum și tu știi,

mai mult nu putem fi din cauza noastră, a fricilor, a poftelor de dinafară.

Nu suntem îndeajuns de maturi să ne putem jura iubire eternă,

Suntem doar niște copii care vor iubire, afecțiune și multă dragoste.

Dar ce să ne facem, dragul meu hoinar,

că tu alegi nopțile albe și pline de aventură, iar eu,

Eu vreau liniște și siguranța că acasă mă așteaptă același băiat pe care îl iubesc.

Tu ai spus că te vei schimba,

și vei renunța la a mai vâna fete pentru o noapte de amor.

Însă cel mai probabil,

toate astea le-ai spus pentru a-mi crea filme de viitor alături de tine,

Și să te aleg pe tine,

tu să fi singurul băiat pe care să îl iubesc câte zile voi avea.

Dar nu sunt așa de fraieră,

și nu mă încred în tot ceea ce spui, tocmai din pricina minciunilor tale,

Pe care mi le-ai spus fără ca tu să-ți dai seama.

Încercând să-mi explici

toate balivernele înșirate de nenumărate ori,

Eu mă pierd în ochii tăi,

ca o visătoare care privește către luceafărul ce strălucește pe cer.

Și m-am pierdut de atâtea ori în ei,

încât nu mai știu cum să mă adun și să-mi revin din vraja pe care mi-o provoci.

De atâtea ori am încercat să mă regăsesc,

să nu-ți mai privesc cu atâta admirație ochii tăi căprui strălucitori.

Însă nu reușesc, și simt cum

vreau din ce în ce mai mult să îi privesc, să îi admir cu blândețe.

Te-am analizat, cum și tu

îmi cauți privirea pe oriunde mergi, pentru a crea o legătură.

Însă și tu, ca și mine

te pierzi în ochii mei albăstrui precum cerul înseninat și rămâi fără cuvinte.

Deși îmi mărturisești,

faptul că te cuprind emoțiile când mă privești, eu știu de dinainte asta,

Sau poate mă înșel și sunt doar pierdută-n spațiu,

Și doar îmi doresc să-mi fi bărbatul lângă care vreau să trăiesc.

Dar cu toate astea, dulcele meu hoinar, 

Te voi alege în altă viață,

să-mi fi tu bărbatul alături de care să-mi petrec anii pe care îi mai am.

În ploaie cugetez răbdător,
Lângă râul curgător,
Căutând în singurătate
Dulcea mea jumătate.

Foșnetul liniștit al frunzelor,
Aduce taina cuvintelor.
În timp ce al stelelor splendoare,
Purtându-mi sentimente arzătoare.

Uitându-mă-n îndepărtare,
Zăresc o arătare:
O înfățișare suavă
Ca o dumbravă!

În lumina lunii,
Priviri profunde,
Doar sărutul să-i dea glas
Vocii sale blânde.

În ploaie să navigăm grațios,
Ținându-ne strâns de mâini,
Privind-o pe ea
Și zâmbetul său frumos.

Să alergăm stingheri în căutare,
Bucurându-ne de fiecare sărutare.

De ploaie să ne-adăpostim,
În iubire să plutim,
Iar când noi ne liniștim,
Secrete să ne șoptim.

Sufletele noastre se împletesc,
Un cuplu ceresc.
Dar tot singur hoinăresc
Și în minte să mâhnesc.

Plouă și-n singurătate-mi,
Eu și mine însumi,
Stau și pătimesc,
Pe ea s-o întâlnesc.

În plină lună,
Noapte bună!

1.Am încercat să schimb atât de mult lucrurile,

Pentru acea fărâmă de fericire,

Pentru acea inimă frumoasă ,pe care mi-o doresc

Însă, am ajuns să cred că nu trebuie să mă grăbesc.

2.Am crezut că totul este pierdut,

Că totul pe apa sâmbetei s-a dus

Însa, soluția pentru acest necaz,

Era cheia de sub acel pas.

3.Reușind să găsesc cheia acestei soluții,

Am scos la suprafață mii de descoperiri,

Cum ar fi ,iubirea necondiționată,

Care acest suflet mi-o poartă.

4.Și după multe discuții aprinse,

Am realizat că aceste cuvinte,

Nu mă vor mai răni ușor,

Până când nu voi muri de dor!

5.Însă, mi-ai confirmat că chimia dintre noi,

Ne va uni pe amândoi,

Într-un viitor atât de apropiat,

-Mă bucur că nu ai renunțat!

6.Atâtea nopți alături de tine,

Atâtea mângâieri pe piele,

Nu mă vor mai răni,

Pentru că ,,noi” vom fi.

7.Toate acele cuvinte pătrunzătoare,

Toate acele priviri mortale,

Mi-au furat inima abătută,

Și au trezit o fată bună!

8.Și te priveam cu dormi liniștit, și fără griji

Cum mă țineai lângă pieptul tău,fericit

Cum aveai grijă de mine,

Ca să îmi fie cât mai bine.

9.Și astfel, am realizat că te iubesc atât de mult,

Și voi aștepta acest început,

Și îmi promit că voi lupta pentru amândoi,

Ca să existe în sfârșit, ,,noi”!

M-am adăpat din fântâna durerii 

Am sorbit fagurele dragostei cu dulceața mierii 

Brazde am croit prin inimi înghețate 

Ce acum știu să râdă,să plângă,să meargă mai departe.

Tu,Lord în fapt,ca spirit și aspect

În societate nu ai loc și nu primești respect 

Cu ochii sufletului te pătrund 

Cu speranță și lumină, ființa îți inund. 

Pe oricine în cale ți-a ieșit, ai ajutat 

Prea mulți, la încercare,te-au abandonat 

Bucăți din tine pentru ei ai rupt

Pentru a ta salvare,cu karma lupt.

Crezi că din întâmplare noi noi ne-am întâlnit?

Sute de încarnări trecute ca frații ne-am iubit 

Să îți fiu scut,pavăză,intuiția mă îndeamnă

Îți spui "vagabond",pentru mine,rege fără regat înseamnă.

Mi-aș dori să mă arunc în brațele tale,

Când te voi vedea în fața mea,

Fără să mă abțin de data aceasta,

Chiar de ar fi să înfrunt viața.

La momentul potrivit,

Timpul ne va dovedi,

Că noi doi suntem predestinați,

Orice ar zice lumea.

Sentimentele nu le pot descrie in cuvinte,

Dar le pot desena să îți dovedesc iubire,

Să simți energia mea că și cum aș fi acum cu tine.

Of, Doamne, câte întrebări şi răspunsuri,

Câte vorbe aruncate în neant…

Mă frământ între lumini şi apusuri,

Mă cufund într-un soare gigant.

Of, Doamne, cât pârjol şi minciună,

Câtă necinste, ruşine, neteamă,

În suflet de om zilnic se adună,

Iar pe Tine, lui Satan te reclamă.

Of, Doamne, se prăvale lăcaşul,

Evanghelii se mistuie în altar,

Necuraţii invadează oraşul,

Piere al credinţei ultim lăstar.

Doamne, se gată petrolul din lampă,

Se întunecă omul în suflet şi-n minte,

Mamele acum joacă roluri de vampă,

Copiii lor blesteamă tainele sfinte.

Doamne, se surpă-n cutremur pământul,

Apele curg în potop ca dintr-o fântână,

Fă de la început lumea, să fie Cuvântul…

Iar pe om… fă-l din iubire, nu din ţărână.

Bătrână țară

Pe umeri porți Carpații ca povară,
bătrână țară multimilenară,
e greu dar munții cerul  ți-l închină
și uiți că omul ce-ai crescut ți-e vină

Din creste ape curg și-ți dau putere,
bătrână țară  cu trecutul ca avere,
povestea ta în lume iute-o poartă
așa cum alții ți-au înscris în soartă.

Cu trupul tău păduri hrănești să-ți fie,
bătrână țară ce visezi la veșnicie,
ecou de doine ce în ierni să cânte
cum frunze vara știu să te încânte.

Când păsări seara-n cuiburi se alină,
bătrână țară de cântare plină,
te rogi ca dor de tine să le prindă,
un dor nestins de cuibul de sub grindă.

memorabilia - family notebook

w-poesis magazine

Trec ţiganii spre pădure,
vântul plânge prin pătule,
ploaia crede că-i secure,
taie-n dealuri guri de hule,

roata muşcă din ţărână,
ruda stă să prindă glia,
biciul simte că îl mână
şi puterea, şi mânia

cad din cer făclii încinse,
se înşiră şi se-nnoadă,
par cărări de zei aprinse,
fără cap şi fără coadă,

crengi se-ndoaie din spinare
peste drumul fără viaţă,
mai alături, pe cărare,
plânge-o urmă de paiaţă,

singur firul din pâraie
toacă tot ce-i stă în cale,
ici şi colo se înfoaie,
piere singur chiar în vale,

norii negrii de furie
se răsfrâng ca o podoabă,
vin cuprinşi de nebunie
peste seara asta snoabă.

Stau ţiganii în pădure,
din căruţe zboară şoapte,
caii fug siliţi să-ndure
frigul dus acum de noapte,

focul iute se-nfiripă,
sar scântei să frângă hăul,
umbre vin în mare pripă,
latră-n van la cer dulăul,

se aprinde-un papă-lapte,
bate-n palme fără grabă,
în miros de mere coapte
pare prins de multă zdroabă,

trupul suplu îl înşiră
o ţigancă din mulţime,
pieptul tare îi respiră,
ochii-s plini de adâncime,

printre dinţi răsare-o boare,
ploaia cade fără milă,
frânge totul sub picioare
cu-o plăcere de acvilă,

cântul creşte peste vise,
ies copiii din căruţe,
păsări strigă din culise,
cer ca somnul să le cruţe,

Dorm ţiganii în pădure,
gându-i dus în altă lume,
stele cad din cer să fure
din sclipire un renume,

lunca-i plină de culoare,
sus un nor din gură cască
şi cuprinse de ardoare,
vin şi umbre să privească,

un tăciune mai afumă,
vorbe-aprinse de iubire,
sunt luaţi printr-o cutumă
ea mireasă, el e mire,

cată-n ochi să-i fie vrajă,
brâul prinde cu ardoare,
sub o lună stând de strajă,
doar atât cât nu o doare,

ţine vântul să aştearnă
peste codrul fără haină
voalul alb de nouă iarnă,
zori de zi şi-o altă taină

Un copil plânge
la televizor
schimbă canalul
îmi spune mintea
și eu îl schimb
o bombă sfârtecă un corp
la televizor
schimbă canalul
îmi spune mintea
și eu îl schimb
doi îndrăgostiți sunt fericiți
la televizor
într-un film alb-negru
schimbă canalul
îmi spune mintea
este o greșeală
fericirea a plecat
și eu îl schimb
micul copil
încă plânge
la televizor

Plângea pământul fără rost
        sub tropot blând articulat
        de vieţi vândute la mezat,
        un vis frumos, pierind anost.

Putreziciunea caută în suflet
prada neprihănită,
crescută din clipele curate
în care albul gândului
nutreşte speranţa curăţeniei
departe de mirosul
propriei putreziciuni,
moştenite din naşterea primară.
Simt calea din albul ochilor
prin lanul de oameni crucificaţi
doar pentru viitorul mileniilor.
Adunăm cuiele
ruginite de lacrimi
să le înfigem în cer.
Prin văile ancestrale
curge sângele cruciaţilor,
brăzdând carapacea
credinţei până la pieire.
Un singur pământ,
o singură istorie
atârnă ca un fruct copt
în copacul crescut
din inima universului,
gata să guste iar
putreziciunea.
Pe o altă creangă
o floare se deschide
în preistoria unui alt fruct.

Plângea pământul fără rost,
un vis frumos, pierind anost.

Putreziciunea caută în suflete
prada neprihănită
crescută din clipele curate
în care albul gândului
nutreşte speranţa curăţeniei
departe de mirosul
propriei putreziciuni
moştenite din naşterea primară

În copacul crescut
din inima universului
un singur pământ
o singură istorie
atârnă ca un fruct copt
gata să guste putreziciunea

Pe o altă creangă
o floare se deschide
în preistoria unui alt fruct

Aduce-ncântare a soarelui pleoapă
croită pe dealul cuprins de rugină,
din roşul sălbatic, cărări de lumină
alungă din noapte simţirea mioapă.

Vin zorii grăbiţi peste frunzele moarte,
curg picuri de rouă din crengi betejite,
mai gâdilă vântul în somn alungite
o mână de flori cu speranţe deşarte.

Pe geamul rămas cu privirea de gheaţă
curg râuri de vise dospite în zare,
sunt doinele toamnei lăsate cântare
de doruri în suflet, cuprinse de ceaţă.

Chezaşă mi-e ziua născută din noapte
şi martor mi-e vântul cu aspra-i cântare
că toamna cu toane ce astăzi apare
e zâna iubită-n iubirile-mi coapte.

Tu, toamnă târzie prin toamnele mele,
alături de-un fulger ascuns în privire,
revino şi mâine să-mi laşi în simţire
un drum de trăire cu bune şi rele.