All the poems
Pașii tăi
Pașii tăi să aud în visurile mele Când te apropii și mă săruți ușor. Iubita mea cu ochi ca două stele Și cu sufletul sfâșiat de dor! Te visezi noapte de noapte Zeița mea cu păr bălai! Când îmi spui dulce șoapte Glasul tău îmi pare un cântec, cântat la nai. Aş vrea să nu se mai termine, Visurile acestea frumoase de iubire și amor. Și pașii să -ți aud când calci ușor, ușor Căci tu eşti a mea fericire și eu sunt al tău dor. (Poezie de Vladimir Potlog.
Nu pot să te uit
Mi-am îngropat o mână-n lut,
Să nu mai scriu de tine,
Iar celeilalte i-am cusut
În palmă mângâieri străine.
Am ars caietele pe rând,
Să nu mai am pe ce îți scrie,
Dar fumul se-ntorcea, flămând,
Și-ți desena iar chipul pe hârtie.
Am smuls din calendare zile,
Și ceasului i-am pus barem,
Să nu mai știu în ce aprilie,
Mi-ai fost iubire și blestem.
Am spart oglinzile din casă,
Nimic să nu mai pot vedea,
Dar chipul tău, cu liniștea rămasă,
Din cioburi straniu mă privea.
Acum îmi țin tăcerile sub cheie,
Să nu mai scoată vreun cuvânt,
Dar cum să izgonesc din mine o femeie,
Când rădăcina-mi şade în al său pământ?
Am tras obloanele ca la furtună,
Am mătuit ferestrele să nu mai vadă,
Când trupul tău sub clar de lună,
Pășește nonșalant pe stradă.
Am pus zăvor pe drumul către gară,
Am șters din hartă locul unde-ai stat,
Să nu mă poarte pașii în vreo seară,
Spre-un timp în care doar am așteptat.
Mi-am scos din piept ecoul vocii tale,
L-am îngropat sub lespezi de granit,
Dar noaptea mi-l aduce-n cale,
Ca pe un strigăt lung din asfințit.
Și-am înțeles, târziu, că nicio moarte,
Nu poate lua ce-n mine ai lăsat:
Eu pot să-nchid pe dinafară-o carte,
Dar nu și ceea ce m-a învățat.
Testament
Când va veni tăcerea să mă ceară,
N-am să mă-mpotrivesc niciunui gând,
Voi trece pragul ca o primăvară,
Ce-și lasă floarea în pământ.
Și dacă mâine glasul meu se frânge,
Să nu îl plângeți ca pe-un cântec risipit;
În fiecare slovă va mai curge,
Un strop din clipele ce le-am trăit.
Nu las averi și nu atribui nici o vină,
Las numai versurile care m-au durut;
Am îngropat în ele patos și lumină,
Vărsând din suflet cât a încăput.
Mi-e tot mai greu să-mi port prin vene scrisul,
Și parcă, și cerneala sub piele s-a transmis,
Îmi pun sub cap în loc de pernă manuscrisul,
Ca tot ce-am scris să îmi apară-n vis.
De voi ajunge umbră printre astre,
La căpătâi nu-mi puneți crucea cea creștină,
Aprindeți câte-o filă dintr-o carte,
Ca eu să mă învălui în lumină.
Iar când vor ninge niscai amintiri,
Și nimeni n-o mai ști de unde vin,
Să mă citiți cu lacrimi în priviri,
Ca-ntre coperți să intru clandestin.
Și veți simți, citind, că strigă cineva,
Mirați, veți ști, că n-am plecat de tot;
Și-n fiecare vers citit voi apărea,
Și-oi învia atât cât eu mai pot.
Un vânt necunoscut
Curând, tăcerea mă va întroieni,
Cum iarna acoperă câmpii, ogoare,
Și-am să înghit doar raze lungi de soare,
Ca vorba lumii pe veci s-o pot topi.
Din ochii mei vor înflori izvoare,
Pe care norii însetați le vor sorbi,
Iar pașii mei sub urme-mi vor pieri,
Și-ntâiul mers va fi și cea din urmă cale.
Să nu-mi păstrați cenușa în altare,
Nici chipul prins în ramă, tremurând;
Lăsați-mă să fiu doar un cuvânt,
Pe care-l poartă vântul peste zare.
Că moartea nu-i decât o rădăcină,
Ce bea lumina din adânc, tăcut,
Iar noi suntem doar rodul nevăzut,
Al unei primăveri ce-ntârzie să vină.
Și-am să mă-mprăștii-n ploile târzii,
Ca praful dus de vânt peste coline,
Să nu mai plângă nimeni după mine,
Ci doar să-mi cânte imnuri de stihii.
Când toamna va aprinde-n pomi arama,
Și norii-or cerne liniști peste sat,
Să mă găsiți în pâinea de pe blat,
Și-n orice prunc ce spune prima dată: mama!
Nimic din mine n-o să piară-n moarte,
Doar numele va învăța să tacă;
Voi curge-n rădăcini prin piatră seacă,
Cum curge doru-n cel aflat departe.
Iar dacă-ntr-o tăcere, către seară,
Vă va atinge-un vânt necunoscut,
Să nu-l opriți... Sunt eu, cel petrecut,
Întors acasă, iertare să vă ceară.
Iarna care mă cuprinde
Prin văi coboară-un fum subțire,
Din hornurile aproape stinse,
Iar iarna, albă mănăstire,
Își ține porțile deschise.
Pe câmpuri reci, fără sfârșit,
Lumina pare că îngheață,
Ca un amurg îmbătrânit,
Pe cerul părăsit de viață.
Sub pașii mei încet trosnește,
Zăpada ce ascunde flori,
Iar luna-n lacrimi mă privește,
Făcându-mi semn de după nori.
Și parc-am fost și eu o floare,
Cu frunze moi, catifelate,
Dar am căzut ca ultimă ninsoare,
Pe crengile-mi tăcute și uscate.
Te-aș căuta, dar orice semn,
Se frânge-n iarna care mă cuprinde,
Iar depărtarea, zbor solemn,
Încet, de mine, mă desprinde.
Poetul
Poetul trebuie să plângă,
Căci altfel nu va scrie,
Decât cuvinte goale,
Pe galbena hârtie.
Poetul trebuie să ardă,
Cu patimi în iubire,
Altminteri al său vers,
Va fi o simplă știre.
Poetul trebuie să-ndure,
Pustiul, nedreptatea,
Ca peste toate acestea,
Să-și poată scrie cartea.
Poetul trebuie să poarte,
În ochi furtuni străbune,
Să-audă cum îl strigă,
Tăcerile nebune.
Poetul trebuie să-și sape,
Prin propriul piept, izvoare,
Să scoată din cenușă,
Lumini sfâșietoare.
Poetul trebuie să umble,
Prin nopţi fără hodină,
Cu inima deschisă,
Cu rana în lumină.
Poetul trebuie să strângă,
Din oameni tot amarul,
Să îl prefacă-n stele,
Să le redea iar harul.
Poetul singur moare,
Și se îngroapă-n vers,
Ca pururi să rămână,
O stea în univers.
Pahar plin și suflet gol
Pe masă stă paharul cu un vin de rubin,
O licărire caldă sub lampa de aramă,
Privesc cum viața pare un ceas atât de plin,
Dar înăuntru-mi crește o rece și adâncă teamă.
E multă lume-n juru-mi, e zgomot și e râs,
Se-nchină cupe pline în cinstea unui an,
Dar sufletul meu singur e ca un vechi pământ închis,
Un stâlp de sare-n beznă pe-un pustiit ocean.
Mă-mbăt cu stropul ăsta ce arde-n gât și-n piept,
Să uit că-n golul ăsta nu-i nimeni și nu-i nou,
Că nu mai știu pe unde e drumul care-i drept,
Și tot ce cat în zare e-un simplu și trist ecou.
Paharul e cu vârf, dar inima e scrum,
O umbră ce se-alină pe-un scaun părăsit,
Și nu știu unde duce al meu singuratic drum,
Și nici de ce-am atâta tăcere de iubit.
Rămân așa, la masă, cu ochiul spre pahar,
Pândind cum se scufundă lumina în apus,
Un suflet gol ce-ncearcă să-și bea din nou un dar,
Și-o sete ce rămâne... pe veci de neajuns.
Reflecții...
Cu-adevărat mintea umană este o armă redutabilă: cu cât este mai ascuțită, cu-atât poate da mai bine formă lucrurilor și ființelor care o înconjoară, dacă există voință...
Dar mintea umană poate fi și o unealtă creatoare. Imaginarul ei nu are limite în creație. Trebuie doar să închizi ochii în liniște și să construiești lumi întregi dincolo de lumea asta, lumi în care, dacă legile fizicii nu au aplicare, poți să le modelezi întocmai după cum îți dictează conștiința, lumi pe care doar tu le poți înțelege... căci mintea poate fi, deopotrivă, și închisoare și eliberare...
E doar o chestiune de alegere. E trist că cei incapabili să construiască aleg să distrugă ceea ce au creat alții. Dar așa stau lucrurile, atât creația cât și distrugerea fac parte din transformare, căci nu se poate construi fără a și dărâma...
Lumi construite de mine vor fi dărâmate pentru a face loc altora, actualizate voinței mele. Cu toate acestea, încerc, uneori, regretul unei lumi transformate. Dar cum trecutul nu poate dicta viitorului, mă împac cu gândul că noua lume se va potrivi mai bine cu celelalte, cuprinsul ei fiind mai bine reliefat în ochii minții mele...
Lumile mele... în care am evadat eliberat de orice constrângere, fiindcă am urât întotdeauna lanțurile pe care lumea - cea adevărată - a tot încercat să mi le impună. Dacă ar ști ea - lumea cea adevărată - de câte ori am frânt acele lanțuri, călcând în picioare reguli și conveniențe, retrăgându-mă în lumile mele imaginare...
Doar în ele m-am regăsit și numai cu ajutorul lor mi-am păstrat cele mai dragi amintiri, cele care mă compun pe mine... De aceea îi sunt recunoscător minții mele, fiindcă a avut puterea și voința de a-mi crea, întotdeauna la momentul potrivit, lumi în care să mă pot regăsi întocmai așa după cum sunt, cu bune și rele, căci nu mă cred mai diferit de ciudații care umbresc pământul acesta...
Într-una din lumile mele, salcâmii copilăriei mele petrecute la țară cu bunicii sunt încă în picioare, dăruindu-mi pe lângă parfum și răcoare, din înțelepciunea lor și a lumii... Iată, bunicul mă ispitește cu o strachină plină cu caise pistruiate cu aur, iar bunica cu plăcintele ei cu brânză dulce și stafide, pudrate cu zahăr vanilat...
Într-altă lume, mă scobor pe treptele feniciene către azurul mării, având soarele lumii în spate călăuzitor, iată, auzi susurul dulce al mării, valurile cum îmi șoptesc versurile grădinii lui Augustus?
Dacă închizi ochii, poți vedea zâmbetul abia schițat al Frumoasei Grădinărese care strălucește blând din tripticul meu cu ramă de bronz meșteșugit ajurată în arabescuri complicate, ce-și aruncă umbrele șovăitoare pe perete, străluminat în reflexele aurii ca de miere ale lămpii Tiffany de pe secretaire-ul din lemn de mahon...
Dacă asculți cu atenție, poți auzi vântul cum se sfădește cu brazii sub geamul meu, iar hulubii uguindu-și cornucopia pe pervazul meu de marmură, ce dulce le e mulțămirea...
Iar în cea din urmă dintre lumile mele, mă văd ca într-o oglindă, iarăși tânăr și în putere, fără fire de păr alb și fără riduri, împotrivindu-mă lanțurilor lumii celei adevărate, zâmbind șmecherește în colțul gurii la fiecare pas mic făcut înainte prin viață, gata de zbor către spiralele mele cosmice, cele pe care le-am desenat cândva pe peretele sufletului meu...
Dac-ar fi sa aleg o floare
1.Dac-ar fi să aleg o floare,
Aș alege-o pe cea mare,
din grădină, nu din câmp,
Ci din inima si gand,
2.Dac-ar fi să aleg o floare, tot pe tine te-aș alege.
Dintre o mie de lalele, tu rămâi cea mai frumoasă.
3.Dintre o mie de lalele,
Roșii, albe, mov, rebele,
Tu ești singura-ntre ele,
Cea mai dulce dintre stele
Nu te-aș da pe-o primăvară,
Nici pe-o lume-trecatoare, nici pe-o vară, sau pe iarna,
Nici pe toamna cea rebela,
Căci tu ești o floarea rară,
Ce-mi înflorește-n piept seara de seară.
De-ar fi să aleg o dată,
Tot pe tine, fată dragă,
ești laleaua mea aleasă,
O printesa fermecata
😘
Totul într-o mână
Îți deschid ușa mea,
ca să intri-n pragul meu
plin de plante și copaci ca martori
să vadă nunta noastră,
și noi vom fi martori.
dar ce aud de la tine:
eu vreau altceva!
Dragă, nici pe Troia n-ai vrut-o,
căci este plină de ahei desfrânați
ca Ahile Peleianul,
n-ai vrut nici pe Olympus,
muntele ce atinge culmea lumii,
și zeii sub dominația mea.
Ce dorești de la mine, femeie?
Ce? Eu ți-oi da!
Tu mi-ai zis:
eu vreau totul!
eu vreau și Troia, și Olympus,
și nunta noastră.
De ce nu pot să iau totul într-o mână?
Iubita, tu nu poți să iei toate mâinile
într-o mână mică
și nu-i posibil să iei totul,
că totul este distins,
unul de altul.
Chiar și cuvinte, pe care le știm,
nu le rostim pe toate, căci este imposibil.
I-am spus femeii un paradox neclar
și ea a dispărut
ca un colb de pe pod.
De ce nu se poate de luat totul?
este imposibil.
dar ce este posibil în viața asta
temporară și lâncezită?
nimeni nu știe,
nici eu, nici alt eu.
Unirea
Priviți la tricolorul veșnic și slăvit
De strămoșii care au luptat pentru el.
Și neamul trebuie să fie mărit
De la Nistru pân' la Tisa - cel românesc.
Chișinău, Bălți, Cahul, Briceni și Soroca
Așteaptă învierea veacului de aur,
Când formam un cerc lucios, dansând hora,
Fără invidie, ceartă și masacru.
Cei care au îmbogățit neamul nostru
Cu victorii merită respect și închin.
La fel ca și noi, dragi români, avem rolul
Să biruim în lupta noastră cea de vis.
Când va veni timpul, voi ajunge în deal
Și voi striga: Trăiască și înflorească -
Moldova lui Bogdan și Ștefan, Ardeal
Și țara unică - Țara Românească!
De ce m-am trezit?
Boltă albastră cu nouri dalbe
Aduc splendoarea sufletului meu.
E frumos, dar ceea ce mai mult eu vreu
E ca-o fată-n brațele să-mi sare.
Zis și făcut. Ah! ce frumoasă-i viața,
Când oricare clipă merge strună.
Numai să nu plutească o brumă,
Altfel fericirea va fi gata.
Sunete, fantome și vedenii
Îmi apar în ochii mei ca-un delir…
Deșteptând, încep să văd pereții.
Observ că oamenii sunt ponegriți,
Guralivi, ipocriți și netrebnici!
Răspunde-mi, te rog: de ce m-am trezit?!
Enjoy Romanian Poems, Poems in Russian, Short Poems, Easy-to-Remember Poems, Poems for the Soul, Contemporary Authors, Beginner Authors. Write poetry, Compose lyrics, Create prose, Surprise friends, Develop as a writer, Online poetry
Nu pot să te uit
anca_nistor
17 November
Superbe versuri, intensă trăire!
Nu căuta la oameni
Gabriel Trofin
12 November
Mulțumesc frumos! Este într-adevăr așa cum ați spus...
Nu căuta la oameni
Silvia Mihalachi
12 November
,,NU CĂUTA LA OAMENI,, pentru mine, un cititor, nu este numai o superbă, superbă poezie, ea este și un bun sfătuitor a cărui sfaturi merită ,, pe t...
✨ Poeme din suflet pentru suflete
Deea
10 November
Mulțumesc
Sa nu mai doară...
un-pahar-de-poezie
10 November
Multumesc si eu ❤️🙏
Sa nu mai doară...
Alexandra-M
10 November
M-am regǎsit în versurile tale, mulțumesc pentru emoție
✨ Poeme din suflet pentru suflete
un-pahar-de-poezie
9 November
Bine scris!🤗
Chenar real
ElenaD
9 November
O poezie superba despre faimosii guvernanti ai tarii noastre. Bravo. Felicitari autorului poeziei. Succes in continuare.
Nuante calde
un-pahar-de-poezie
8 November
Multumesc, Deea!🤗
Dincolo de tăcerea ta..
Andreas Ioan Amaftioe
8 November
Foarte frumoasa poezie (autorul principal sunt eu) felicitari autorui.