All the poems

M-ai cunoscut și pe senin și pe furtună,
Cu umbra-n urmă-mi, cu a mea cutumă,
Tu mi-ai zâmbit, așa, ușor, melodramatic,
Trântindu-mi ușa, la plecare, atât de cinematic!

Și te-am privit subtil, dar tu n-ai înțeles,
Zâmbindu-ți pe deasupra unui vin ales,
Că te doream să-mi fii a inimii risipă,
Să-i mai oprești bătaia preț de-o clipă...

Te-am cunoscut așa cum ești, senină,
Cu umbra-n urmă-ți, fără nicio vină,
Ai mai făcut un ultim pas înspre plecare,
Cerșind cu mâna-ntinsă, finală îndurare...

Eu,

în mintea mea, tu

(și-n inimă, și-n suflet, și-n piele, și-n păr, și pe gene, și în ochi, și pe vârful urechilor, și pe frunte, peste tot)

Afară noapte,

Gândindu-mă la ce să-ți scriu,

am urmărit niște șoapte

(acum știu, regula numărul unu, dacă auzi șoapte, nu le urmări)

care se îndepărtau tot mai mult,

până când m-am dezis,

și-am comis

de dragul lor,

un vis.

(care nici nu mi-a plăcut)

Cred că ți-ai dat seama că astăzi,

(adică ieri…)

Dorul mi-a fost de nestăpânit,

Și mi-ai lipsit…

Pe puțin un infinit,

mititica mea 🥺,

N-am nicio îndoială

că și astăzi va fi așa,

poate chiar și mai mult,

ahhh, ajutor,

deja a început.

Știu că probabil m-ai așteptat aseară,

Îmi pare rău dacă te-am ținut trează 🥺

Ca să fim chit, o să-ți scriu diseară în timp ce dormi și îți odihnești ochișorii…

Și poți să citești ce-ți scriu, dimineață🥺

prințesa mea frumoasă.

Sper să ai o zi extraordinară,

Cu întâmplări frumoase, multe, multe,

Și ai grijă să nu te întâlnești astăzi

prea mult cu soarele,

Că o să devii și mai dulce.

Și nu cred că o să pot face față,

la și mai multă dulceață.

(Nu știu ce o să mă mai pună azi,

dorul să fac,

dar fii pregătită,

că nici eu nu știu ce-mi mai trece prin cap 😈)

Eu nu mai pot respira.

Tu stai țeapăn, cu mâna la ceafă, și te uiți fix la mine,

cu ochii aia verzi...

îmi recunoști zbuciumul, urletul, durerea și topirea,

apoi, îmi vezi corpul ghemuit în fața patului tău și auzi scrâșnetul dinților mei frumoși ... și albi.

Închid, pentru o clipă, ochii.

Iar mintea îmi spune că, da, în starea în care ești, chiar este posibil, cu adevărat, să nu înțelegi ceea ce îți spun.

Dar oare cum era atunci când puteai, prea bine, să-mi înțelegi zbuciumul, urletul, durerea și topirea? Cum era?

Era ... era exact la fel, ca acum.

Și atunci, te uitai fix la mine,

cu ochii aia verzi ...

și îmi spuneai că exagerez.

Acum nu-mi mai spui asta

zici doar, că tu ești un om bun.

Mă sprijin de patul tău, mă adun de pe jos,

și trag o gură de aer în piept...

nu pot să mor acum,

pentru că eu, EU nu am trăit...

Mi se face frig, tremur și mă revolt,

durerea îmi sfâșie sufletul și îmi otrăvește mintea ...

însă nu mai vreau să-ți vorbesc

de teamă să nu să exagerez.

Așadar, o să-i spun universului, că:

Aș vrea ca sufletul tău să nu aibă liniște nicicând,

oriunde ar merge, în viața asta și în cea de apoi...

Nici al meu suflet n-a avut, în viața asta.

Aș vrea să simți durerea de a-ți fi omorâți copiii,

să fii martor la asta, să-ți tremure picioarele de frică dar să nu te poți împotrivi...

La fel mi-au tremurat și mie coapsele, când tu, cu bună știință, i-ai omorât pe ai mei.

Aș vrea să te zbuciumi, să urli, să te doară și să te topești,

dar să nu ai lacrimi să-ți poți plânge durerea,

Apoi, as vrea să te revolți la gândul că erau doar niște copii, fără vină ...

Și, în final, aș vrea să ai dreptate. Multă dreptate.

La fel ca întotdeauna.

Draga mea, poate îți este dor,

De vo rbe frumoase, de alint ca de un zbor,

Astăzi sunt numai al tău, fă ce vrei,

Și te îndemn un pahar cu mine să bei.

Când sunt cu tine, ziua mi-e sărbătoare,

Uite profit și-ți ofer o roșie floare

Pentru tine să fie o plăcută surpriză,

Eu susțin că mă vizitează o muză.

Surâsul de pe fața ta si-a găsit locul

Glasul tău șoptit, mă cheamă 

Te văd parcă înșășurată-n năframă

Și în inimă mi s-a aprins focul.

Tu scumpă mi-ai fost totdeauna,

Rare ori ne-a zburlit furtuna

Dar pentrucă noi ne iubim, ne calmăm 

Când eu, când tu ne căutăm.

Rămâi lângă mine, frumoasa mea floare,

Ziua miroase a parfum și a mare

Te strâng în brațe ca-n ziua din întăi

Pe băncuța noastră, de sub gutui.

Stau și mă-ntreb cu sfârșeală în glas,
Cerșindu-i vieții mele o clipă, un ceas:
Oprește trenul acesta din goana lui,
Căci nu mai sunt al meu și nici al nimănui...

Și-n șuieratul trist, într-al locomotivei ton,
Nădăjduiam să-i țin pe loc pe-acest peron,
Dar ne-am urcat în tren, cu toții câți eram,
Lăsând fără regrete-n urmă o gară fără hram...

Așa că nu zâmbeam. Ci trist, la călători,
Sfârșeam în fumul trenului, imaculații zori,
Călătorind neștiutori și împotriva firii,
Către niciunde, cu trenul dezamăgirii...

Te iubesc așa cum ești,

câmp de flori,

dictator 🐥,

contesă, prințesă,

cu bune, cu rele,

când dormi, când ești trează,

când plângi, când zâmbești,

când nu ești, când ești,

atunci și acum,

te iubesc

pentru cine ești tu.

Te iubesc când strălucești

ca un soare,

când ești elegantă ca o lună,

când ești alintată,

când puțin nebună.

Te iubesc când ești serioasă,

când dansezi,

când îți pui ochelarii,

când îi scoți,

te iubesc cât pentru toți.

Te iubesc când te simt

în pieptul meu cum te zbați,

și bați, și bați,

ca un puls,

și te încăpățânezi,

și ești culmea,

bați, bați atât de tare,

de mă tem uneori,

că o să te vadă lumea

și-o să mă acuze

că am furat de pe cer

o stea…

inimioara mea,

petrecăreață mică,

cu piciorușele probabil obosite,

de la atâta umblat,

înainte și înapoi,

mai ales că pentru un pas,

tu trebuie să faci doi...

te las să dormi,

și înainte ca privirea să ți se descompună,

îți trimit o avalanșă de pupici

de noapte bună!

A fost odată, ca nici-o dată, într-o poveste,

Un popor muncitor, dar nu mai este,

Străvechii Daci, își construiau case din lut,

Din ogoare culegeau, hrană modestă dar au putut.

Boul, calul, plugul și țăranul truditor,

Au binecuvântat pustiuri în ogor roditor,

Năvălitorii când au venit la stupii cu miere,

Au fost goniți, bătuți și au pierit.

Munca, avea rol mare în comunitate,

Ritualul ei măsurat după tradiții și soare,

Strictul necesar și-l agonisea fiecare,

Conștient că traiul pe pământ nu-i o eternitare.

Stadiul aceste cred că era așa zisa fericire,

Sufletul simplului om era plin de iubire,

Bogat nu era nimeni, era natura bogată

Nu se descoperise, acea faimoasă -roată-.

A fost odată un BABILON cu farisei,

Au crezut că sunt cei mai cei.....

Acum au apărut alții mai nebuni ca ei,

Nișe rebuturi, nu au rațiune, distrug Țerra,

Ni se sfârșește ERA ?

Două codițe ,eu cred minunate

Doi ochișori de verde de smarald

Vor face zi mereu din noapte

Și sufletul din prea mult rece ,cald.

De inima e uneori prea grea

Tu draga mea ești pururi leac

Suavă alinare ești pe clipa mea

Și de prea rău eram ,bine mă fac.

Privirea ta mă dezarmează

Mă prinzi în zâmbetul ștrengar

Pe firul vieții ce-ți urmează

Căt tu vei vrea ,o să apar.

Voi fi un sprijin de departe

Cât doară să nu te sufoc

Mă rog continuu să ai parte

De doară fericire și noroc.

Ești și vei fi doar binecuvântare

Doar răsărit vei fi în viața mea

Tu draga mea vei crește mare

Două codițe de vrei îți voi făcea.

De vei pleca poate departe

Cu vise mari ,pe drumul tău

Să crezi mereu că tu ești parte

Chiar mare ,sufletului meu.

Și dorul aprig de vrea a mă usca

Voi încerca cât viața mă va ține

În amintiri să te iubesc fetița mea

Cu inima ,în gând voi fi cu tine.

O, Mamă, de-aș putea să mai stau cu tine încă o dată... De-aș putea să mai aud glasul tău, să îți văd chipul și să îți spun cât de mult însemni pentru mine. Sunt atâtea lucruri pe care aș fi vrut să ți le spun și atâtea clipe pe care aș fi vrut să le mai trăim împreună.

O, Mamă, de ce ai plecat? De ce m-ai lăsat singur cu această durere în suflet? Uneori, inima mea caută răspunsuri, dar nu găsește decât lacrimi și dor. Îmi este greu să înțeleg de ce viața ne desparte de cei pe care îi iubim. Dar sper și mă rog ca tu să fii într-un loc mai bun, într-un loc de pace, unde nu există durere, lacrimi sau suferință.

Mergi în pace, Mamă. Dumnezeu să îți dea odihnă și liniște. Iar eu voi păstra amintirea ta în inima mea atât timp cât voi trăi. O, Mamă, de-ai fi mai stat cu noi puțin, de-am mai fi avut timp să vorbim, să râdem și să fim împreună. Dar timpul pe care Dumnezeu ni-l dă este uneori un mare mister, iar omul nu poate înțelege toate căile Lui.

Mamă, iartă-mă pentru toate greșelile pe care le-am făcut față de tine. Iartă-mă pentru cuvintele pe care poate nu ar fi trebuit să le spun, pentru momentele în care nu am știut să îți arăt destul cât de mult te iubesc și pentru toate clipele în care aș fi putut să fiu mai bun. Dacă aș putea da timpul înapoi, aș încerca să prețuiesc fiecare clipă petrecută alături de tine.

Acum însă, nu pot decât să mă rog. Am să mă rog la Dumnezeu neîncetat, ca El să îți poarte sufletul în pace și să îmi dea și mie puterea de a merge mai departe. Numai Dumnezeu poate să dea pace sufletului meu și liniște inimii mele. Când oamenii nu pot alina durerea, Dumnezeu rămâne aproape. Când lacrimile curg și cuvintele nu mai sunt de ajuns, Dumnezeu cunoaște durerea inimii.

Inima mea este în bucăți, Mamă. Uneori simt că o parte din mine a plecat odată cu tine. Dar cred că Dumnezeu, în iubirea și mila Sa, poate să vindece ceea ce pare de nevindecat. El poate să îmi dea o inimă nouă, o inimă care să poată purta durerea fără să își piardă speranța. Poate că rănile nu vor dispărea niciodată complet, pentru că iubirea lasă în urmă dor, dar Dumnezeu poate transforma lacrimile în rugăciune și durerea în speranță.

Mamă, nu te voi uita niciodată. Vei rămâne mereu în sufletul meu, în amintirile mele și în rugăciunile mele. Dragostea adevărată nu dispare atunci când nu mai putem vedea pe cineva. Ea rămâne vie în inimă.

Mă voi ruga lui Dumnezeu să îmi dea putere și să mă ajute să găsesc liniștea pe care o caut. Și, chiar dacă astăzi plâng și sufletul meu este greu, sper că într-o zi Dumnezeu va șterge lacrimile mele și va aduce pace în inima mea.

Mergi în pace, Mamă. Dumnezeu să te ocrotească și să îți dea odihnă. Iar eu voi continua să mă rog, să sper și să cred că iubirea nu se termină odată cu despărțirea.

O, Mamă, de-aș mai putea sta cu tine măcar o clipă... să îți spun încă o dată: Te iubesc. Și îmi este dor de tine.                                                   Această poezie este un omagiu plin de iubire, dor și durere al lui Ionuț pentru mama sa plecată dintre cei dragi. Ionuț își exprimă suferința și dorința de a mai putea sta încă o dată alături de mama lui, de a-i auzi glasul și de a-i spune cât de mult o iubește.

În cuvintele lui Ionuț se află și o rugăminte de iertare pentru toate greșelile pe care crede că le-a făcut față de mama sa. Durerea lui este mare, iar inima lui pare zdrobită de despărțire. Totuși, el își pune toată speranța în Dumnezeu, crezând că numai Dumnezeu îi poate da pace sufletului și liniște inimii.

Ionuț se roagă neîncetat și speră că mama lui se află într-un loc de pace. Chiar dacă dorul rămâne, el crede că Dumnezeu poate vindeca o inimă frântă și poate transforma durerea în speranță.

[Cristian Diaconița]

Atunci când ai ales să pleci, ploua afară,
Ploua și-n mine a nu știu câtă oară,
Și-adevăratul sens al ploii ce bătea în geam,
A fost s-ascundă faptul că plângeam...

Plângeam fiindcă știam că la finalul ploii,
Atunci când se vor trece norii,
Nu va mai fi albastrul cer pe care-l știu:
Va fi probabil soare, dar nu și curcubeu...

Când ai ales să pleci, ploua afară greu,
Cu-amare lacrimi ploua și în sufletul meu,
Și n-ai văzut că, în absurdul ploii ăsteia, abis,
Cu disperare și sfială mâna ți-am întins...

Nu știu unde sunt,

mă plimb prin gând,

Și așa pe jumătate dormind

cum sunt,

Mă pun să întreb pe cineva,

pe oricine,

Dacă a văzut-o trecând

Pe cea mai frumoasă

prințesă (șmecheră)

care a pășit vreodată

pe pământ

și într-un gând.

Ca să-i spun că…

Pe oriunde se duce,

(pe la festivaluri cel mai des 😡)

De la privirile ei, până și aerul

Devine dulce.

Și că nu știe, dar

a adus în inima mea

puțin tristă și supărată

și îmbufnată,

abia mai bătând,

și aproape de un infarct subit,

fără leac,

o primăvară aproape la fel

de dulce ca ea.

Și să-i mai spun și că

dacă verifică,

chiar acum,

am postat ceva

ce să poarte cu ea

pe năsuc.

Sigur trebuie să fie obosită…

Dacă ar fi aici, ochișorii ăia albaștri,

ar adormi în brațele mele îndată,

iubită, mângâiată, protejată și cea mai alintată.

(Si să-i mai spun și că o iubesc

Și sper să se distreze,

(cât mai poate 😈)

pentru că după ce pleacă,

o să redirecționez acolo cu mintea,

o bombă nucleară.)

1.

În prima zi din decembrie senină,

Se înalță cerul, plin de lumină.

Arhangheli coboară-n zori,

Cu aripi albe, ca mii de flori.

​2.

Mihail cu sabia strălucitoare,

Veghează lumea de rău și doare.

Zahariul aduce vestea lin,

În suflet pune un nou destin.

​3.

Rafail dă leac la inimoare,

Și-n roua ierbii pune soare.

Uriel, foc blând și curat,

Aprinde-n om ce-i menit.

​4.

Se clatină ramul, cântă păsări,

Îngerii trec prin sfinte cărări.

Deasupra casei, lumina se-nchină,

Când trece harul prin grădină.

​5.

Se-nnoiește cerul, se spală pământul,

Arhanghelii poartă vântul și cântul.

​6.

Iar omul simțe, în taina lui vie,

Că-n suflet azi e o liturghie.                                                                           

[Cristian Diaconița]