All the poems

Ce îți doresc eu ție om drag... să iubești și tu neconditionat.

Așa cum te-am iubit și eu pe tine

Să nu diferențiezi lumea ei de a ta

Să vedem cum te simți când, la ea, vei simți nepăsare-n privire.

îți doresc să-ti pierzi noțiunea gândului, a timpului,

Departe de ea să nu poți nici măcar bea și mânca,

Orice gând să fie un chin pentru tine,

Mai cu seamă gândul că va pleca și tot va uita.

Îţi doresc să simți ce am simțit eu pentru tine,

Să te întrebi mereu de ce n-ai fost îndeajuns de bun,

Și de va pleca fără o-mbrățisare ca tine, să nu simţi dezamăgire...

Roata e rotundă, la un moment dat, se va întoarce, oricum...

Eram cu tine. Nu mai știu cum am descoperit, prin preumblările noastre, acel anticariat semiîntunecos, înțesat cu tot felul de lucruri minunate, așezate claie peste grămadă într-un haos perfect pentru orice privire avidă de comorile peșterii lui Ali Baba.

Și se aflau acolo tablouri vechi în culori palide, obosite, tot felul de mobilier mic din lemn sau furnir de mahon, candelabre din bronz, instrumente muzicale, cărți poștale și scrisori vechi, păpuși de porțelan de diferite dimensiuni, monede antice, timbre, tot felul de bijuterii, bronzuri (ce mult ne-a plăcut clopoțelul acela din bronz de forma unei balerine care-și mișca picioruțele delicate în fusta-i sub formă de clopot! ce clinchet delicat scotea atunci când îl scuturai!), icoane din care răsărea chipul grav al vreunui sfânt neștiut, sfeșnice pentru lumânări, bibelouri cu tot felul de dantelării delicate și câte și mai câte! Și peste tot și toate, domnea un praf fin ca un lințoliu de mătase transparentă, dându-i locului un aer boem de cramă nobilă...

Nu era vorba numai despre lucrurile în sine care ne încântau ochii, inima și sufletul, cât mai ales atmosfera timpului încremenit, parcă pășisem într-o altă dimensiune, un alt timp, o senzație aparte, care cu siguranță era întărită și de cel care era stăpân peste toate-acestea: un bătrânel scund, cu barbă albă, rară, îmbrăcat cu o cămașă albă și niște brăcinari de o culoare îndoielnică și care purta pe cap un fes de catifea verde cu nelipsitul canaf de mătase galbenă, un bătrânel aparte, cu ochi vioi și cercetători, cu mâini fine, ridate de timp, care răsăreau din cămașa-i cu mânecile suflecate, mâini ocrotitoare care păstoreau peste toate aceste minunății...

Îmi amintesc și-acum de vocea lui subțire, sacadată, a-tot-știutoare, voce care parcă plutea învăluind întreaga încăpere: noi nu puneam întrebări, doar ce ne stăruiam privirile preț de o clipă asupra vreunui lucrușor care ne stârnise interesul, că vocea bătrânului și grăia despre povestea uluitoare care se ascundea în spatele acelui obiect:

- "... ei, pe asta l-am cumpărat de la 'Stambul, l-am cules din bazar, m-am tocmit o oră cu șarlatanul acela turc fără dinți în gură... Am dat pe el șapte lire, scump... Îl las cu zece lei..."

Apoi am admirat prin geamul gros al vitrinei un pumn de drahme grecești, negre, tocite de timp, punându-ne firesc întrebarea prin câte mâini și buzunare au trecut în lungul secolelor, ca în final să-și găsească o binemeritată odihnă în vitrina unui bătrânel adus de spate și ochi iscoditori...

Mai apoi, privirile ne-au fost atrase de un suport rudimentar din lemn care adăpostea un vraf generos de scrisori și vederi îngălbenite de trecerea timpului, plicuri cu marginile roase și colțuri îndoite, scrise cu o caligrafie cu înflorituri și bucle impecabile. 

Cercetam cu privirea flămândă toate aceste amintiri prețioase și încremenite în timp, crâmpeie ale unor vieți de mult apuse, misive care ne grăiau peste timp despre bucurii și tristeți, împliniri și eșecuri, despre viață și moarte, despre iubire și ură, despre toate câte se-întâmplă în viața unui om...

Și printre ele am găsit o vedere ușor îngălbenită de timp, tipărită pe la 1900, o litografie care înfățișa un colț de grotă albastră ce se oglindea într-o mare de azur. În colțul din dreapta era tipărită cu inscripția "Capri - La Grotta Azzurra". Pe verso nu scria nimic, doar firma din Napoli care tipărise în serie limitată această cartolină italiană. Știam despre Grotta Azzurra, o aflasem din "Cartea de la San Michele" scrisă de Axel Munthe, carte pe care o citisem în adolescență, dar n-o văzusem niciodată: pe atunci, internetul era abia la începuturi, iar albumele erau rare în biblioteci...

Am cumparat-o fără să mă tocmesc, iar tu mi-ai spus cu ochi senini: "Poate o să ajungem s-o vedem și noi în realitate!". Ce mult mi-a plăcut de tine atunci! Vorbele tale au sunat plăcut, ca o promisiune, ca un legământ, care avea să se împlinească cândva în viitor, un viitor care nu mai era "al meu" sau "al tău", ci devenise dintr-o dată "al nostru"...

Și promisiunea pe care ne-am făcut-o, aceea de a vedea cândva insula Capri cu Grotta ei Azzurra, s-a transformat brusc într-un vis, care, peste ani avea să se-mplinească: chiar așa-i și spuneam "vis de împlinit". Numai că atunci când ne-am împlinit visul, nu mai eram singuri, ci purtam de mânuțe, între noi, un pui mic de om cu par bălai și ochi curioși asupra unei lumi paradisiace despre care nu ne venea să ne credem ochilor că există...

Capri: un strop de rai căzut pe pământ, o insulă unică în Mediterana, cu adevărat locul unde cerul se sărută cu marea... Iar Grotta Azzurra chiar nu ne-a dezamăgit privirile, am încercat toți trei un amalgam încâlcit de sentimente înălțătoare atunci când am vizitat-o și trecând peste clișeele turistice, am încercat să-i deslușim adevăratele taine, să-i înțelegem ecourile, să-i auzim glasul dincolo de veacuri, să-i cunoaștem povestea...

Într-o singură zi, am vizitat pe rând, portul Marina Grande ce pulsa de localnici și turiști deopotrivă, Grotta Azzurra cu cel mai frumos albastru eclectic de pe pământ, am urcat cu telescaunul pe Monte Solaro unde am admirat de la înălțime întreaga insulă, dar am văzut și statuia romană a împăratului Augustus, apoi am vizitat Villa San Michele pe care am găsit-o așa după cum a descris-o doctorul Axel Munthe (de care privilegiu extraordinar am avut parte să văd așezat într-o vitrină manuscrisul cărții!), am atins cu mâna sfinxul din porfir roz pe care l-am aflat la capătul celei mai frumoase logii din lume... Sfinxul care privește etern către albastrul mării.

Am coborât cele 921 de trepte ale scării feniciene înapoi la Marina Grande, ca mai apoi să luăm funicularul pentru a urca în Anacapri, orășel unde am vizitat grădinile împăratului Augustus, am admirat stâncile La Faraglioni și nu mai puțin celebra Via Krupp care-și răsucea trupul întortocheat înspre mare...

Și totuși cuvintele sunt sărace în a descrie ceea ce am văzut, ceea ce am simțit, sentimentele de nedescris încercate la văzul cerului albastru, sublim, zgomotul sacadat și moale dat de valurile mării pe țărm, briza mării care se împletea potrivit cu parfumul tufelor de flori care se găsesc pretutindeni pe întreaga insulă, încercările parfumierilor carthusieni de a aduna miresmele insulei, deși notabile, pălind vădit în comparație... tot acest complex înălțător de senzații fiind unul unic care trebuie încercat măcar odată-n viață...

"Locul unde cerul se sărută cu marea", va rămâne pentru totdeauna viu în amintirile noastre, așa după cum bine stă scris cu litere de aur săpate-n marmura ce întrupează zidurile grădinii împăratului Augustus: "Tu Luna, Luna tu, Luna Caprese, ca faie sunna, l'amore a' e'nnammurate, adduorme a' nenna mia ca sta scetata e fall'annammura cu 'na buscia..." („Tu, Lună, tu, Lună capreză, care faci să viseze iubirea îndrăgostiților, adoarme-o pe draga mea care stă trează și fă-o să se îndrăgostească de o minciună...”)

Aceeași eu, cea care-am stat tăcută

Când sufletul se zvârcolea în piept.

Cea care-a scris povestea frântă

Și a schimbat-o într-un vis mai demn.

Aceeasi eu, ce prea mult n-a cerut

Doar umbra unui semn, o urmă de pas.

Aceeasi care-am fost o flacără de gând

Dar m-am topit... așteptând o clipă de rămas.

Aceeasi eu, ce-am fost cu totul, cu suflet, cu gând 

Deși n-am primit nici măcar jumătăți de măsură 

Am sperat, am așteptat măcar un cuvânt 

Dar n-am primit decât insulte, ce-n mine încă mai răsună...

Aceeasi eu ce-am așternut tăcerea-ți pe hartie

Am devenit fără să vreau... o poezie...

Fără să știu că din atâta dor și foc

Se naște-al meu, mare noroc...

Căci simt de parcă din senin am renăscut 

Din tăcerea-ți cruntă ce mi-ai lăsat s-o respir

Deși ieri am plâns, mâine zambetu-mi va fi scut

Cu-un suflet nou pentru mine... mai împlinit.

ETERN ESTE ȘI ECOUL VERSURILOR SALE:

,, Eu am cântat natura și tei și flori albastre

Iubirea țării-am pus-o, în inimile voastre ,,.

În calendar sunt șapte zile și încă o zi , ce poate fi in fiecare zi, ,, ZIUA EMINESCU,,. In această zi specială, pașii de pe cărarea timpului poposesc la mormântul străjuit de numele,, EMINESCU,,.

Flori și murmur de tei, printre lacrimi și versuri coboară pe mormântul rece, iar dintr-un ultim dor deasupra ,, alunece luna,,… Apoi murmurul se topește ,florile se ofilesc doar numele și versurile rămân nemuritoare, când ,,Vreme trece, vreme vine,,:

Eternul Luceafăr, un astru ce niciodată nu se stinge

Muzica din versuri, coardele Universului atinge

Iubirea și poezia sunt muzele ce nu l-au părăsit

,, Numai poetul,, cutreierând ,mereu de iubire ursit

,, Eterna pace,, în ,,Singurătate,, cândva și-a mângâiat

,,Scrisorile,,, în timp pe marmură ternă s-au incrustat…

,, Când însuși glasul,, viața trecătoare în vers o povestește

,, Un Luceafăr,, ,, Ca o făclie,, de-a pururi, EL, strălucește.

Sunt zile în calendar când pașii se opresc lângă teiul amintirilor , amintiri ce niciodată nu se ofilesc, chiar dacă ,,Vreme trece, vreme vine…,, În aceeași zi, sau în alte zile, călători în grup sau solitari, poposesc lângă ,, Lacul codrilor albastru ,, unde, ,, Nuferi galbeni îl încarcă,, și ,, Sara pe deal buciumul sună cu jale/ Turmele-l urc, stele le scapără-n cale,,…

Cândva,de mult, am întâlnit

într-un pustiu nedefinit

un ecou prăbușit

din neantul cerului…

Era orb, neputincios,

surd și cu puteri târâte

scrijelea pe un petic de nisip

cuvinte din strigăte nedeslușite:

Salvați oamenii,

salvați și glasurile

ce prin pustiu le-am rătăcit!

De atunci printre dune de gând

caut cuvinte în nisipuri zăcând…

The world is closing in on me,

A hope or two, they form a spree.

Cut into every piece of myself,

Poems on every single shelf.

And the words under my skin burn all too well,

For that is what love does to a man.

It leaves him scarred of beauty,

It leaves him halved, devoid of duty.

And when the spark lights all that's spoken,

All the curses left unspoken,

All the norms that were once broken,

All the promises, forever unbroken,

All the marks counted as open,

All of them serve as a token,

For a flame that casts the blemish

For the bond from soul to perish.

A weld not only made for two,

But drawn by the man once new.

Written all in mighty time's stead,

It crushes time itself instead.

A boy now, with shelves so empty

He draws his breath, ashes, plenty.

Burnt. Turnt. It's all as if it weren't.

It's all as if he wasn't. Really, it's reccurent.

Ne scufundăm cu tot cu podea.

Ne scurgem și ne contopim, în materie de suflet.

Atât de plin de viață și totodată mort, mă pierd în contradicția asta.

Două elemente antitetice formează un întreg, și în același timp, un nimic.

O pace interioară, iar condițiile ce nu se află în antiteză se contopesc și se risipesc.

Viața cu viața, moartea cu moartea, și rămânem noi.

Uneori vorbesc cu palida lună,

Care prin lucirile ei distante îmi povestește de al ei soare

Și de căldura ce o simte încă înăuntrul ei.

În schimb, eu ii vorbesc de umbra esenței tale, 

Care îmi ține caldă amintirea încă vividă a ceea ce a fost cândva.

 Briza marii se ascunde invidioasa,

Aer cald se așterne peste

suflete dormind.

Vantul bate fin,vara e din

nou crăiasă!

Sub copacii vii din sentimente savurând.

Pietrele reci se încălzesc sub

calda melancolie,

Liniștea te poarta spre un

paradis ascuns.

Biblioteca se deschide cu

porți de nostalgie,

Găsind in suflet oricărui 

cauti răspuns.

Elixirul tinereții este o minte curioasa,

Ceea ce cauți este ascuns

in loc opus.

Cu gândul limpede singuratatea-i

savuroasa,

Trăiește momentul inainte de apus.

Te-aștept de-o viață...fericire

Să vii, dar încă nu s-a întâmplat,

Ba te-am cătat  în lumea-ntreagă

Degeaba, nicăieri nu te-am aflat. 

Simțindu-mă puțin cam abătut

Un chibzuit bătrân m-a întrebat?

La ce gândesc că tare-s supărat

Poate m-ajută din ce a adunat. 

Pentru moment l-am refuzat

Și l-am rugat frumos să plece,

Spunându-i că nu la el găsesc

1Vreun leac, rana să-mi vindece. 

Totuși, de mine nu s-a depărtat

Și insistent a vrut s-avem o vorbă,

La care eu cu greu am acceptat

Vociferând ..că am o mare grabă. 

M-a invitat să stăm pe-o bancă

Și cu respect mie s-a prezentat,

Surprins fiind când mi-a șoptit

Sunt fericirea...și m-ai chemat. 

Păi, te credeam s-arați altfel

Și nu bătrân cu tolbă-n spate,

Eu te vedeam o cosânzeană

De care-n viață să am parte. 

Copile vreau ca tu să știi

Că nu-ți lipsește mai nimic,

Și nu mai zi, că ești nefericit

Când eu ți-am dat..totul..de mic.

Rapid, am sărit de pe bancă

Și rușinat un pic, am mulțumit,

Că ochii minții mi i-a deschis

Să înțeleg că sunt..un fericit!

Nu am vrut să te pierd, dar am făcut-o,

Fără strigăt, fără zgomot, fără glas,

Te-ai desprins de mine ca o frunză toamna,

Și nici n-am știut când a fost ultimul ceas.

Am spus prea puțin și-am tăcut prea mult,

Crezând că iubirea se simte, nu se rostește.

Dar tu așteptai să te strâng, să te ascult,

Iar eu… mă ascundeam în tăceri egoiste.

Nu am vrut să te pierd, dar m-am pierdut întâi,

În teamă, în orgoliu, în gânduri prea reci.

Ți-am dat răspunsuri goale, zâmbete pline de cui,

Și-n loc să te trag mai aproape… ți-am dat să pleci.

Te văd și acum, în vis sau în fereastră,

Trecând pe trotuarul unde ne țineam de mână.

Timpul curge-n gol, și ziua pare albastră,

Dar nicio culoare nu alină-o rană bună.

Poate că iubirea mea a fost stângace,

Poate n-am știut s-o pun în cuvinte clare,

Dar n-ai fost niciodată doar „ceva” ce trece,

Ci tot ce-am avut mai viu sub pielea mea, sub soare.

Și dacă m-ai auzi acum, ți-aș spune rar,

Cu vocea spartă de regret și de vină:

Nu am vrut să te pierd, dar am greșit amar,

Și-aș da orice să te mai am… o zi, o lună, o lumină.

Dar timpul nu se-ntoarce, doar dorul rămâne,

Ca o rană deschisă în pieptul tăcut.

Și-n lipsa ta cresc amintiri nebune,

Ce dor mai tare decât tot ce-a durut.

Nu am vrut să te pierd… dar am făcut-o.

Nu cu ură. Nu cu nepăsare.

Ci cu acea iubire care nu știe s-ajute,

Dar doare… doare fără încetare.

I-am spus toate — dureri, greșeli, tăceri,

Fără mască, fără vorbe dulci de complezență.

Și n-a râs… n-a clătinat din umeri,

A privit, a ascultat — cu toată ființa, cu prezență.

Nu s-a temut de haosul din mine,

N-a fugit când am vorbit de frici,

N-a făcut din viața mea rușine,

Nici nu-a dus poveștile pe la alții, pe la amici.

M-a ținut așa cum eram: cu răni și vise,

Cu dorințe tăcute și inimi închise.

N-a cerut să fiu alta, n-a cerut nimic,

Doar să fiu… și-atât. A fost suficient. A fost unic.

Așa că da —

Voi lăsa pe toată lumea pentru el,

Pe cei ce m-au avut, dar n-au știut să mă privească.

Pe cei ce m-au auzit, dar n-au vrut să mă înțeleagă.

Pe cei ce au fost doar umbre, niciodată stele.

Îl aleg pe el — cel ce a tăcut cu mine,

Care-a ținut inima mea ca pe ceva fragil,

Care m-a văzut plângând, dar a rămas lângă mine,

Nu ca un erou, ci ca un om... senin, stabil.

Poate nu a fost ales de soartă,

Dar l-am ales eu, cu toată ființa mea.

Căci în lumea asta plină de zgomot și joacă,

El a fost liniștea — și casa — și inima mea.