Poems in the same category
Mă doare viața din mine
Mă doare viața din mine
Și-n vene îmi curge pelin,
Zorii par umbre străine
Iar inima-i un suspin.
În noaptea ce-a nins peste gânduri,
Cuvintele sunt rugină,
Tăcerea dansează-n valuri,
Durerea mă ține de mână.
Secunde ce dor și apasă,
Mă lasă-ntr-o lume pustie,
Răni adânci se deschid ca o plasă,
În suflet doar noapte târzie.
Amintiri ce ard ca o flacără,
Visuri ce-n fum se destramă,
În beznă, lumina-i doar pleoapă,
Pelinul în vene mă cheamă.
Mă doare viața din mine,
Eterna căutare-i străină,
Si întreb în vene ce-mi curge
Sânge, durere sau cine?
Dansul regretului
Ca o balerină ea dansa
Pe scena ce viața ne-o oferea
Captura privirea la toată lumea
Fără ca ea măcar a încerca
Cu o față,de Piccaso pictată
Cu ochii verzi ca smaraldele
Cu mâinile ei primitoare
Și cu un corp,care ar stârni valurile
Eu ca un mielușel în capcană am căzut
Și prețul pe care la cerut
Pentru un dans ce o viață eu am vrut
Va fi mult prea scump
Dar pentru un moment nu am realizat
Modul în care dansa era prea captivant
Mă interesa doar cum ea ma făcea a simți
Un foc în locul inimii
Cu o maionetă ziceai că se juca
Când ea cu mine dansa
În încercarea mea de a menține ritmul fără a cădea
Eu în prăpastia din care nu am mai ieșit voi intra
Când sfoara începea și se rupea
Eu tot rugam a încerca
Să o mențină puternică pentru a nu cădea
Dar parcă din adins ea o slăbea fără ai păsa de viața mea
Și când sfoara la un moment dat s-a rupt
Eu în abisul rece și negru am căutat
O singurătate dureroasă
Pe care ea nu o interesează
Și când mă întrebi acum dacă sunt bine
Eu râd și mă întreb pe sine
Dacă tu cvhiar vrei să ști cât de rău îmi e fără tine
Sau e doar o prostie pentru a arăta simpatie
Lasă-mă
De ce mi-e inima de dor iar plină
Și al meu suflet este ca de mort
Mereu mie dor de-acea lumină
Pe care ochii ei o port
Și-n nopții privirea ei s-arată
Iar vocea ei mă mai chemă
Și dorul iară mă îmbată
Lasă-mă
De ce atunci în nopți târzii
Tu te gândești la mine
Și capu-mi plin de fantezii
Visează doar la tine
Singurătatea
De multe ori îmi zboară gândul
Spre amintirile ce le-am trăit.
De multe ori am alergat după iubire,
Și iată că am și obosit.
Mi-am acceptat destinul chinuitor,
Pe care singur l-am făcut.
În locuri părăsite, am alintat privirea ta,
Care demult a dispărut.
Din ziua următoare,
Mi-am pus pe primul plan,
Un scop ce l-am atins în singurătate,
Abea acum un an.
Am ales să fiu mai bine singur,
Să-mi acord iubire mie...
Că-ci în anii cei trăiți doar lângă tine,
Au fost o ironie.
Singurătatea este soartă,
Pe care nu toți o v-or accepta.
Singurătatea este acel prieten,
Care nicicând nu te v-a trăda.
Și...
Și...într-o zi nu ți-am mai scris
Mai exact...dintr-o zi de luni
Îmi port în taină durerea despărțirii
Nu vreau să ți-o mai strig nicicând...
Îmi râde sufletul să te știu fericit
Niciodată altceva, stii bine, nu ți-am dorit!
Chiar dacă m-ai lipsit de tot ce-mi doream mai mult...
Un vin...O îmbrățișare caldă de sfârșit...
Poate să te-ntâlnesc, s-a întâmplat c-un rost
N-aș ști acum să-l definesc!
Îmi simt sufletul nătâng... atât de prost
De nici nu știu ce sentimente mai trăiesc.
Vreau doar să treacă timpul
Uitarea să te șteargă din a sufletului hartă
Pe rafturi s-ajung să îți găsesc vinul
Să-mi adie parfumul fin de..."a fost odată"
Și... într-o zi m-am hotărât să nu-ți mai scriu
Următoarele zile soarta mi te-a scos în cale
Privirile tale mi-au cusut sufletul pe viu!
Cum poate viața să te pună la-ncercare...
Aveam viață frumoasă înainte de a te întâlni
Tu mi-ai făcut-o și mai și...
Cine-ar fi zis că n-o sa simți si tu o urmă de regret
Că pleci ca și când nu-mi pasă că te pierd...
Trandafir de sticlă pe piatra trădării
Stau și îmi stă și gândul prezent în mintea ta și viu în inima mea, că a ta-i demult mult prea moartă ca să mai zică ceva
E necomunicativă, e absentă din ființa mea căci ființa ta îți aparține nelipsită de indiferență sa
Ești doar un străin îmi spune gândul, dar el nu știe că în scris tu ești unicul meu gând
Nu știe gândul cât nu știu nici foile să mai reziste că de lacrimi grele pătate au fost biruite
Iar pentru povestea noastră a rămas doar neputință, ce mă învăluie în tăcerea cumplită să te mai am ca gând, când te rostesc în poeziile ce renasc lacome
În mintea mea tulburătoare, tu o umbră preamăreață a morții, tu amintire răposată ce nu pieri niciodată
În a mea inimă cânți amagită și goală printr-un potop ce mă cuprinde cu lacrimi de sclipirea chipului tău-n întruchiparea morții a sufletului meu
Mă doare viața din mine
Mă doare viața din mine
Și-n vene îmi curge pelin,
Zorii par umbre străine
Iar inima-i un suspin.
În noaptea ce-a nins peste gânduri,
Cuvintele sunt rugină,
Tăcerea dansează-n valuri,
Durerea mă ține de mână.
Secunde ce dor și apasă,
Mă lasă-ntr-o lume pustie,
Răni adânci se deschid ca o plasă,
În suflet doar noapte târzie.
Amintiri ce ard ca o flacără,
Visuri ce-n fum se destramă,
În beznă, lumina-i doar pleoapă,
Pelinul în vene mă cheamă.
Mă doare viața din mine,
Eterna căutare-i străină,
Si întreb în vene ce-mi curge
Sânge, durere sau cine?
Dansul regretului
Ca o balerină ea dansa
Pe scena ce viața ne-o oferea
Captura privirea la toată lumea
Fără ca ea măcar a încerca
Cu o față,de Piccaso pictată
Cu ochii verzi ca smaraldele
Cu mâinile ei primitoare
Și cu un corp,care ar stârni valurile
Eu ca un mielușel în capcană am căzut
Și prețul pe care la cerut
Pentru un dans ce o viață eu am vrut
Va fi mult prea scump
Dar pentru un moment nu am realizat
Modul în care dansa era prea captivant
Mă interesa doar cum ea ma făcea a simți
Un foc în locul inimii
Cu o maionetă ziceai că se juca
Când ea cu mine dansa
În încercarea mea de a menține ritmul fără a cădea
Eu în prăpastia din care nu am mai ieșit voi intra
Când sfoara începea și se rupea
Eu tot rugam a încerca
Să o mențină puternică pentru a nu cădea
Dar parcă din adins ea o slăbea fără ai păsa de viața mea
Și când sfoara la un moment dat s-a rupt
Eu în abisul rece și negru am căutat
O singurătate dureroasă
Pe care ea nu o interesează
Și când mă întrebi acum dacă sunt bine
Eu râd și mă întreb pe sine
Dacă tu cvhiar vrei să ști cât de rău îmi e fără tine
Sau e doar o prostie pentru a arăta simpatie
Lasă-mă
De ce mi-e inima de dor iar plină
Și al meu suflet este ca de mort
Mereu mie dor de-acea lumină
Pe care ochii ei o port
Și-n nopții privirea ei s-arată
Iar vocea ei mă mai chemă
Și dorul iară mă îmbată
Lasă-mă
De ce atunci în nopți târzii
Tu te gândești la mine
Și capu-mi plin de fantezii
Visează doar la tine
Singurătatea
De multe ori îmi zboară gândul
Spre amintirile ce le-am trăit.
De multe ori am alergat după iubire,
Și iată că am și obosit.
Mi-am acceptat destinul chinuitor,
Pe care singur l-am făcut.
În locuri părăsite, am alintat privirea ta,
Care demult a dispărut.
Din ziua următoare,
Mi-am pus pe primul plan,
Un scop ce l-am atins în singurătate,
Abea acum un an.
Am ales să fiu mai bine singur,
Să-mi acord iubire mie...
Că-ci în anii cei trăiți doar lângă tine,
Au fost o ironie.
Singurătatea este soartă,
Pe care nu toți o v-or accepta.
Singurătatea este acel prieten,
Care nicicând nu te v-a trăda.
Și...
Și...într-o zi nu ți-am mai scris
Mai exact...dintr-o zi de luni
Îmi port în taină durerea despărțirii
Nu vreau să ți-o mai strig nicicând...
Îmi râde sufletul să te știu fericit
Niciodată altceva, stii bine, nu ți-am dorit!
Chiar dacă m-ai lipsit de tot ce-mi doream mai mult...
Un vin...O îmbrățișare caldă de sfârșit...
Poate să te-ntâlnesc, s-a întâmplat c-un rost
N-aș ști acum să-l definesc!
Îmi simt sufletul nătâng... atât de prost
De nici nu știu ce sentimente mai trăiesc.
Vreau doar să treacă timpul
Uitarea să te șteargă din a sufletului hartă
Pe rafturi s-ajung să îți găsesc vinul
Să-mi adie parfumul fin de..."a fost odată"
Și... într-o zi m-am hotărât să nu-ți mai scriu
Următoarele zile soarta mi te-a scos în cale
Privirile tale mi-au cusut sufletul pe viu!
Cum poate viața să te pună la-ncercare...
Aveam viață frumoasă înainte de a te întâlni
Tu mi-ai făcut-o și mai și...
Cine-ar fi zis că n-o sa simți si tu o urmă de regret
Că pleci ca și când nu-mi pasă că te pierd...
Trandafir de sticlă pe piatra trădării
Stau și îmi stă și gândul prezent în mintea ta și viu în inima mea, că a ta-i demult mult prea moartă ca să mai zică ceva
E necomunicativă, e absentă din ființa mea căci ființa ta îți aparține nelipsită de indiferență sa
Ești doar un străin îmi spune gândul, dar el nu știe că în scris tu ești unicul meu gând
Nu știe gândul cât nu știu nici foile să mai reziste că de lacrimi grele pătate au fost biruite
Iar pentru povestea noastră a rămas doar neputință, ce mă învăluie în tăcerea cumplită să te mai am ca gând, când te rostesc în poeziile ce renasc lacome
În mintea mea tulburătoare, tu o umbră preamăreață a morții, tu amintire răposată ce nu pieri niciodată
În a mea inimă cânți amagită și goală printr-un potop ce mă cuprinde cu lacrimi de sclipirea chipului tău-n întruchiparea morții a sufletului meu
Other poems by the author
Noi
Ne scufundăm cu tot cu podea.
Ne scurgem și ne contopim, în materie de suflet.
Atât de plin de viață și totodată mort, mă pierd în contradicția asta.
Două elemente antitetice formează un întreg, și în același timp, un nimic.
O pace interioară, iar condițiile ce nu se află în antiteză se contopesc și se risipesc.
Viața cu viața, moartea cu moartea, și rămânem noi.
Oameni
În noaptea rece vrei să mă adormi,
La fel cum doarme luna printre nori.
M-arunci, cobor. Mă trec fiori.
Stropesc, dar ochii mi-s chiori.
Ce rol jucăm? Suntem actori.
Tragem de sfori, proprii autori.
Într-un câmp de maci roșii, arzători,
Doi scriitori, dar nu compozitori?
Inferiori. Croncănit de ciori,
O simfonie aleasă ce provoacă tumori.
Tot stai și măsori factori sonori, ori...
Om fi negustori înșelători?
Infractori amatori?
Martori judecători?
Guvernatori datori?
Domnitori convingători, cercetători, obseravtori?
N-avem valori, uneori culori
Gandaci dăunători, ne vedem creatori,
Alteori nemuritori iubitori.
Dar tu mă adori și-mi zici:
Zbori, te evapori, și mori.
Reaprinde-mi amintirile
Chiar de gândul nu-mi ascult
Mocnește un foc în el și-l simt.
Arde cuvânt cu cuvânt din timp
Uitat în noi cel trecut de mult.
Şi chiar de mă prefac că-s surd
Şi mă acopăr cu al minții furt,
În trecătoare nefolosuri găsit
Sunt ars de un dor neprihănit.
Arde, arde, nestingherit.
Arde, arde, îl simt, a venit.
Focul ce arde-n cuvinte-i citit
În amintirea ta, tu care n-ai venit.
Reaprinde-mi amintirile și focul din priviri.
Reaprinde-mi amintirile, fumul să-l inspiri.
Reaprinde-mi trăirile, sufletul să mi-l trezești.
Reaprinde-mi amintirile, să nu uit cine ești.
Chiar de trag de un fir de amintire
Frenetic, să-l înec în uitare și neștire
Mâinile îmi sunt mistuite de cuvinte
Întrepătrunse cu esența trecutelor jurăminte
Iar tot ce-i în lume se aprinde-n sensuri,
Ce îmi amintesc de un suflet încins,
Contopit în armonie și absolut prin neînțelesuri.
Ce a fost cândva de al meu cuprins.
Simțuri
În tot ce-i frumos și tot ce-i urât,
Fie că-i trăire, idee ori sentiment și atât,
Te regăsesc în orice moment atins
De inima mea care, de curând ți-a cuprins,
Sufletul și mângâierea cu simțire de rai
Și toată credința ce aveai să mi-o dai.
Fie în formă de privire divină,
Cu-n sentiment albăstrui, ca oceanul să vină,
Ca un reflux ce cuprinde cer și pământ,
Ori soare și stele și luna fără de cuvânt.
Fie în formă de vorbă melodioasă,
Cântec de înger ce n-avea să iasă,
Dintr-o conștiință firavă, scufundată-n amintiri,
Cântec sublim ce întrezărește trăiri.
Fie în formă de rază de soare,
Atingere blândă ce din simțire nu moare.
Ca o adiere de vânt, învie în pustietate
Frunzele unui copac ce acum rămân mișcate.
Fie în formă de mireasmă de flori,
Trezind în lume culoare și fiori.
Îmbietoare animează chiar viața
Și imprimă în mulțimea timpului de clipe dulceața.
Foc viu
Stau cât pot și mă înalț.
Mă-ntind, înfoc și-ncerc să înhaț,
Tot ce prind ca să mă țin,
Să nu mă sting, să nu mă abțin.
Dă-mi ceva să mai ating,
Vreau să mor, dar nu mă sting.
Căci mă-ntind, înfoc și-ncerc sa fac,
Să mă întrec, să mă desfac,
Să trag de timp și să m-aprind,
Să trag de limbi și să pretind,
Că vreau să mor de epuizare,
Că vreau să ajung la nepăsare.
Tot ce vreau e să consum și să mă sting.
Să ajung, să mă împing și să mă aprind.
Trosnăi și mă enervez,
Mă liniștesc mă potolesc.
Toate astea și nu vezi,
Lume crudă, cum privesc.
Cu ochi înflăcărați, sunt pătimaș
Și încep să mă pălesc.
Sunt un foc sinucigaș,
Chinuit de un "trebuie să găsesc".
Desire
It seems my thirst for you has no end, as I dive deeper into the ocean within your sparkly eyes.
It seems as if it could never be quenched, no matter how many sips I find myself delighted by.
It's cruel really, this yearning, this everlasting sense of wanting that drives time forward. Even so, I'd never wish for anything other than this.I allow it to be the driving force of my time on this earth, as I consume more and more of your beauty.
Drop by drop, your essence flows into mine and poems draw near, laced gracefully with a subtle scent of winter's pristine mornings.
It's a wake up call, a song of sorts that calms these raging emotions and makes the turmoil of this world seem distant and I'd never wish for anything else.. A melody resonating from inside to inside, drawn out for mankind to see, as our souls form a duet of perpetual nature.
I imagine it's a beautiful sight, one to behold, for the naked eye, even if in my eyes it is a formless object of pure love and burning passion, filled with motions of vivid poetry and deep longing, filled with everything but nought.
And I ask myself, what could be more beautiful than that?
Noi
Ne scufundăm cu tot cu podea.
Ne scurgem și ne contopim, în materie de suflet.
Atât de plin de viață și totodată mort, mă pierd în contradicția asta.
Două elemente antitetice formează un întreg, și în același timp, un nimic.
O pace interioară, iar condițiile ce nu se află în antiteză se contopesc și se risipesc.
Viața cu viața, moartea cu moartea, și rămânem noi.
Oameni
În noaptea rece vrei să mă adormi,
La fel cum doarme luna printre nori.
M-arunci, cobor. Mă trec fiori.
Stropesc, dar ochii mi-s chiori.
Ce rol jucăm? Suntem actori.
Tragem de sfori, proprii autori.
Într-un câmp de maci roșii, arzători,
Doi scriitori, dar nu compozitori?
Inferiori. Croncănit de ciori,
O simfonie aleasă ce provoacă tumori.
Tot stai și măsori factori sonori, ori...
Om fi negustori înșelători?
Infractori amatori?
Martori judecători?
Guvernatori datori?
Domnitori convingători, cercetători, obseravtori?
N-avem valori, uneori culori
Gandaci dăunători, ne vedem creatori,
Alteori nemuritori iubitori.
Dar tu mă adori și-mi zici:
Zbori, te evapori, și mori.
Reaprinde-mi amintirile
Chiar de gândul nu-mi ascult
Mocnește un foc în el și-l simt.
Arde cuvânt cu cuvânt din timp
Uitat în noi cel trecut de mult.
Şi chiar de mă prefac că-s surd
Şi mă acopăr cu al minții furt,
În trecătoare nefolosuri găsit
Sunt ars de un dor neprihănit.
Arde, arde, nestingherit.
Arde, arde, îl simt, a venit.
Focul ce arde-n cuvinte-i citit
În amintirea ta, tu care n-ai venit.
Reaprinde-mi amintirile și focul din priviri.
Reaprinde-mi amintirile, fumul să-l inspiri.
Reaprinde-mi trăirile, sufletul să mi-l trezești.
Reaprinde-mi amintirile, să nu uit cine ești.
Chiar de trag de un fir de amintire
Frenetic, să-l înec în uitare și neștire
Mâinile îmi sunt mistuite de cuvinte
Întrepătrunse cu esența trecutelor jurăminte
Iar tot ce-i în lume se aprinde-n sensuri,
Ce îmi amintesc de un suflet încins,
Contopit în armonie și absolut prin neînțelesuri.
Ce a fost cândva de al meu cuprins.
Simțuri
În tot ce-i frumos și tot ce-i urât,
Fie că-i trăire, idee ori sentiment și atât,
Te regăsesc în orice moment atins
De inima mea care, de curând ți-a cuprins,
Sufletul și mângâierea cu simțire de rai
Și toată credința ce aveai să mi-o dai.
Fie în formă de privire divină,
Cu-n sentiment albăstrui, ca oceanul să vină,
Ca un reflux ce cuprinde cer și pământ,
Ori soare și stele și luna fără de cuvânt.
Fie în formă de vorbă melodioasă,
Cântec de înger ce n-avea să iasă,
Dintr-o conștiință firavă, scufundată-n amintiri,
Cântec sublim ce întrezărește trăiri.
Fie în formă de rază de soare,
Atingere blândă ce din simțire nu moare.
Ca o adiere de vânt, învie în pustietate
Frunzele unui copac ce acum rămân mișcate.
Fie în formă de mireasmă de flori,
Trezind în lume culoare și fiori.
Îmbietoare animează chiar viața
Și imprimă în mulțimea timpului de clipe dulceața.
Foc viu
Stau cât pot și mă înalț.
Mă-ntind, înfoc și-ncerc să înhaț,
Tot ce prind ca să mă țin,
Să nu mă sting, să nu mă abțin.
Dă-mi ceva să mai ating,
Vreau să mor, dar nu mă sting.
Căci mă-ntind, înfoc și-ncerc sa fac,
Să mă întrec, să mă desfac,
Să trag de timp și să m-aprind,
Să trag de limbi și să pretind,
Că vreau să mor de epuizare,
Că vreau să ajung la nepăsare.
Tot ce vreau e să consum și să mă sting.
Să ajung, să mă împing și să mă aprind.
Trosnăi și mă enervez,
Mă liniștesc mă potolesc.
Toate astea și nu vezi,
Lume crudă, cum privesc.
Cu ochi înflăcărați, sunt pătimaș
Și încep să mă pălesc.
Sunt un foc sinucigaș,
Chinuit de un "trebuie să găsesc".
Desire
It seems my thirst for you has no end, as I dive deeper into the ocean within your sparkly eyes.
It seems as if it could never be quenched, no matter how many sips I find myself delighted by.
It's cruel really, this yearning, this everlasting sense of wanting that drives time forward. Even so, I'd never wish for anything other than this.I allow it to be the driving force of my time on this earth, as I consume more and more of your beauty.
Drop by drop, your essence flows into mine and poems draw near, laced gracefully with a subtle scent of winter's pristine mornings.
It's a wake up call, a song of sorts that calms these raging emotions and makes the turmoil of this world seem distant and I'd never wish for anything else.. A melody resonating from inside to inside, drawn out for mankind to see, as our souls form a duet of perpetual nature.
I imagine it's a beautiful sight, one to behold, for the naked eye, even if in my eyes it is a formless object of pure love and burning passion, filled with motions of vivid poetry and deep longing, filled with everything but nought.
And I ask myself, what could be more beautiful than that?