Desire

Soarele încet se lasă

Și lumina iar dispare.

Nici măcar acum nu-ți pasă

De a mea mută strigare,

Ce oprește ceasu-n loc.

Valurile-nvolburate

Al tinereții foc

Si toate clipele furate.

Stop.

Se uită acum la asfințit,

La firava continuare,

La codrul incărunțit, 

La culoarea ce dispare.

Apa ce curgea odinioară,

Vântul ce frunzele-mi mișca, 

Cerul ce se-nseninară, 

Vor mai reveni cândva? 

De ce le lași să plece? 

Să mă scufund în al meu adanc ocean

Umbrele sa mă înece

Să mă zbat aici în van...

The world is closing in on me,

A hope or two, they form a spree.

Cut into every piece of myself,

Poems on every single shelf.

And the words under my skin burn all too well,

For that is what love does to a man.

It leaves him scarred of beauty,

It leaves him halved, devoid of duty.

And when the spark lights all that's spoken,

All the curses left unspoken,

All the norms that were once broken,

All the promises, forever unbroken,

All the marks counted as open,

All of them serve as a token,

For a flame that casts the blemish

For the bond from soul to perish.

A weld not only made for two,

But drawn by the man once new.

Written all in mighty time's stead,

It crushes time itself instead.

A boy now, with shelves so empty

He draws his breath, ashes, plenty.

Burnt. Turnt. It's all as if it weren't.

It's all as if he wasn't. Really, it's reccurent.

În suflet trec repezi ceasuri

Arse de focuri dese.

Pline de-ntelesuri, 

Dar tot neintelese.

Pasărea cândva divină,

De flăcări mistuită,

Zace goală si suspina.

Nu s-ar lăsa chinuită,

Dar aripile ofilite

Vântul nu i le atinge,

Iar speranța, pe sfârșite,

Flacăra n-o poate stinge. 

Pierit-a și codrul verde,

Fărâme gri prin aer zboară.

Prin ele nu se-ntrevede

Sa apară vreo fecioară,

Ce s-aducă un strop de apă

Aripile ca să-i stingă.

Să pot coborî a mea pleoapă,

Sufletul să mi-l atingă

Și să curgă.. Lacrimi gri,

Cenușă a trăirilor ce or fi.

În serile ce se scurg pe-ndelete,

Cu raze de lună ce vin să ne plece, 

Eu scriu pe foi de doruri de departe, 

Poezie ce-n suflet se naște din noapte.

Te chem în versuri ca pe-un cântec, 

Cu dorul meu ce zboară, al duṣilor descântec, 

Prin umbre de pădure și râuri adânci, 

Până la sfarşit, spre taina de atunci.

Iubirea ta, un vârf de lumină, 

În grădina cu flori ce suspină, 

În fiecare suflare, în fiecare rimă, 

Ești versul ce mă-nalță, ești steaua ce în suflet lumină-mi imprimă.

Cu fiecare cuvânt îți strig chemarea, 

Pe şuierul vântului, îmi chem mirarea,

Până când dragostea se adună-n poveste,

Peste mări si peste creste.

Un amalgam de noțiuni petrecute-n frumosuri,

Pictate-n urât de un simț fără de folosuri

Și fără de sens în contururi iluzorii,

Ce au fost adâncite în strânsoarea uitării... De sine

Și fără culori, dincolo de bine și de rău,

Dincolo de ce-i lăsat în urmă, de ce e al tău?

Mai știi? Până și un gol cere un contur

Prin care sa se definească, chiar lipsit de voință..

Și ce poate fi mai matur?

Un gol, atât de bine definit în lipsa lui de umanitate

Și totuși, incert, totuși fără pic de pietate

Față de un nelipsit continuu al vieții,

Înconjor al nopții până-n plecarea dimineții

Și a soarelui pe cer, căci cere luminare... Te-ntrebi,

Un gol, neant, nimic, primește și el cândva ardoare... Lumină oare?

Un concept paradoxal de nimic, într-o existență ciclică perpetuă, în renaștere și infinit,

Un vid plin de înțelesuri neînțelese prin el însuși... și corupt de un ceva antitetic care țese

În firul lumii chiar viața. Te întrebi de ce ești si cum și ce?

Între viață și moarte poate fi orice, lipsit de libertate, ascuns în opțiuni nenumărate

Și alegeri, în toate și în tot, pierdut, iar în nimic, găsit.

Și nu știi de crești tu, ori golul, ori tu, oricine? Cine ești si cum și de ce nu-ți vine.

Te zbați și întrezărești, contururi și linii și încerci să citești,

Printre ele să cauți spuse și nespuse, scopuri și țeluri, departe parcă-s duse.

Stau cât pot și mă înalț.

Mă-ntind, înfoc și-ncerc să înhaț,

Tot ce prind ca să mă țin,

Să nu mă sting, să nu mă abțin.

Dă-mi ceva să mai ating,

Vreau să mor, dar nu mă sting.

Căci mă-ntind, înfoc și-ncerc sa fac,

Să mă întrec, să mă desfac,

Să trag de timp și să m-aprind,

Să trag de limbi și să pretind,

Că vreau să mor de epuizare,

Că vreau să ajung la nepăsare.

Tot ce vreau e să consum și să mă sting.

Să ajung, să mă împing și să mă aprind.

Trosnăi și mă enervez,

Mă liniștesc mă potolesc.

Toate astea și nu vezi,

Lume crudă, cum privesc.

Cu ochi înflăcărați, sunt pătimaș

Și încep să mă pălesc.

Sunt un foc sinucigaș,

Chinuit de un "trebuie să găsesc".

O sabie de lumină tâșnită din nisip

Dintr-o scoică albită sau dintr-un ciob găsit,

Lumina o stâncă ce se odihnea in murmurul apei.

Doream să fug de soare,de plânsul vieții.

Doream să găsesc umbra si odihna ta.

Dar o plajă întreagă vibrând de soare,

Mă împingea spre altceva.

Mă doare tot ce-a fost si tot ce știu,

Că va rămâne veșnic după mine.

Mă dor mult așteptatele agonii,

Privighetorile închise în colivii.

Romanțele cântate prea târziu,

De admiratori ce mi-au rămas străini.

Mă doare tot ce-am spus,deși nu am vrut,

Decât poate să tac și să rămân mut.

Mă doare lenevia cu care m-am născut,

Grăbita lăcomie a primului sărut.

Unde si când m-am ivit în lumină nu stiu, e o chemare.

Din umbră mă ispitesc să cred că lumea-i o cântare.

Străin, zâmbind, vrăjit , trepte suind,

În mijlocul ei mă împlinesc cu mirare.

Câteodată spun vorbe care nu mă cuprind.

Câteodată iubesc lucruri care nu îmi răspund.

De vânturi si ispravi visate îmi sunt ochii plini,

De umblat,umblu ca fiecare,

Când vinovat pe acoperișul iadului,

Când fără păcat, pe muntele cu crini.

Spune-mi tu, sub curcubeu,

Mi-ai căzut in cale ca o geană dintr-o ploapă a lui Dumnezeu?

Nu vreau decat să îmi port curate,

Degetele răsfirate prin părul tau

Și apoi prin nori.

Aș vrea să mă întorc în mine,

Să descopăr ce încă n-am găsit.

Rădăcina de la care am pornit și care s-a nimicit.

Aș vrea să mă privesc fără oglindă,

Să văd ceva spre care nimeni nu a putut să tindă.

Să mă descopăr pentru tine,

Să vezi tu,sufletul din mine.

Din gând alb petale de crin se desprind

Plutind spre inimi a mirare .

Raze de lumină în cerc de drag ,

Emoţii până la pământ se-nchină .

Priviri în zări pierdute ,

Căutări în albastru regal .

Mâini unite în cerc de verde ,

Zbateri de aripi la capăt de lume .

Zvâcniri de culori ,

Inimi pătrunse de roşu curbat ,

Ţipăt de ochi în închideri de pleoape ,

Îngeri galbeni în zboruri nesfârşite .

Plutiri de puf în păpădii ,

Armonii ţesute în seri blânde .

Sferă de lumină în dar ,

Paşi înfloriţi pe ram de lemn dulce ,

Adâncuri rostogolite .

Clipe tremurânde ,

Secunde ale aşteptării

Şi multă , multă atingere

De gând alb plutind spre inimi a mirare .

Un trandafir roșu

În mâinile tale
Pe care-aș vrea să le sărut
Simt urmele făcute de petale
De-un trandafir ce tu mi-ai dăruit

Și cine ar putea cuprinde
Al tău veșmânt plin de iubire
Eu aș putea da o-ncercare
Inima mea să o deschid cu-o floare

Cuvinte scrise în culoare
Iubire și pasiune
Rămân pe veci în sufletul nostru
Dăruind un trandafir roșu!

Cristina Vesa

În serile tale cade încet tăcerea,

Ca roua peste flori de liliac,

Iar luna-și toarce lin mângâierea

Pe cerul alb, cu licăr tremurat.

Se pleacă ramuri peste apa vie,

Și vântul spune vechi povești de dor;

Prin iarba udă trece-o veșnicie,

Cu pași ușori și glas fermecător.

În ochii tăi se-adună depărtarea,

Ca-ntr-un izvor ce-ascunde-un cer senin;

Iar sufletul își caută cărarea

Spre visul care nu se stinge-n chin.

Când stelele aprind tăcute zarea,

Se-ntoarce timpul blând la început;

Din umbra nopții răsare chemarea

A tot ce-am fost și încă n-am pierdut.

De-ai ști ce cânt ascunde nemurirea

În liniștea ce curge dintre noi,

Ai înțelege că iubirea, firea,

Își poartă cerul peste amândoi.

Rămâi așa, în serile albastre,

Cu chipul prins în raza unui vis;

Căci toate drumurile lumii noastre

Se-ntorc la tine, parcă dinadins.

Iar dacă zorii vor veni odată

Să risipească farmecul târziu,

În serile tale va rămâne toată

Lumina dragostei ce încă-o știu.

La geamul tău,adesea eu stăteam,
Și speram,la o urmă de iubire
Pe care știam,
Că o meritam.

Te-am rugat să mă lași înăuntru,
Dar tu ai crezut,
Că nu sunt destul de bun
Așa că m-ai urât.

Lumina lunii se lasă ușor,
Pe geamul tău cel închis
Și eu odată cu ea,
Încerc să-l deschid.

Amândoi încercăm să te luminăm
Cu tot ce avem mai bun,
Dar tu preferi să ne ignori,
Dar să ne urăști n-ai cum.

Urma pașilor a rămas 

Pe cărări bine știute ,

De plouă, le sterge ploaia,

De ninge, le acoperă neaua,

De îți este dor de cineva,

Îi găsăști urma in inima ta !