Author DANIC PAUN

cind tu te ineci in pahare de vodka, vin si de bere,
pe mama ta atunci eu mi-o imaginez,
ma roaga, sa te scot de pe aceasta barca si imi cere,
sa te imbratisez.

te string de miina si se-nvirte-un slideshow in cap la mine,
ce va fi, daca va continua asa mai departe.
Stanescu a spus: «iata speranta, cindva totul va fi bine»,
dar nu-i dau dreptate.

peste citiva ani, din nou beat, nedeosebind stinga de dreapta,
nu vei gasi cheile de la casa
si nu-ti vei aminti, daca acolo inca cineva te mai asteapta
si cui de tine-i pasa;

nu iti vei aminti, in ce oras te afli, luind un git de rom.
urmatorul tren duce-n Gamorrah,
dar tu, fara sa te gindesti macar un pic, alegi Sodom
si-o sticla de cagor.

al 25 cadru a ceea ce va fi peste citiva ani -
miinile tale nimic nu vor putea gasi,
nici telefonul, nici pistolul, pe care nu il ai, nici bani,
nici miina femeii, ce te va iubi.

aerul in camera este atit de prafuit si greu si ma apasa,
iar tu nu poti raspunde la-ntrebarea
«cum te cheama?» si te intrebi, de ce nu-i nime’-acasa
si de ce oare

din oglinda te priveste cineva neberbierit, trist si strain,
«ajunge, nu mai bea!» incearca sa iti zica,
dar tu nu vrei sa intelegi si-ti iei o noua sticla de venin,
iar mie mi-e frica.

te rog, hai sa luam barca si sa plutim in ocean, departe,
unde sint gradele mai putine.
vreau din nou, sa te bucuri de lucruri mici si neinsemnate,
macar de femei asa simple ca mine.

te rog, te implor, nu fi azi iarasi beat, incearca sa nu mai bei,
ca soarele de la asta n-o sa se faca mai mic,
nu vrei sa m-asculti, iar vodka se scurge din ochii mei
si eu nu mai vad nimic.

Zilnic mă-nchin la tine Doamne

Și multe cer să-mi împlinești,

Uit când greșesc să cer iertare

Cu toate astea, simt că mă iubești

 Încerc să nu mai fiu așa de mândru

Și către cei din jur să-mi arăt omenia,

În adevăr să cred urând minciuna

Și aliatul vieții să- mi fie modestia

Mă străduiesc să nu fiu lacom

Să fiu corect, cinstit și cumpătat,

S-ajut fără a cere vreo răsplată

Să lupt și-apoi să spun..a meritat

Izvor de dragoste să- mi fie inima

Iar bunătatea să-mi biruie invidia,

Să răspândesc în jur multă lumină

Să fiu puternic să țin în frâu mânia

Visez că omul poate fi mai bun

Doar prin iubire și fără pic de ură,

Cuvântul dat să fie bună temelie

Pe care să clădești, având măsură

......................

Mă-ntreb de știu ce este bine

Și cum pot de rău să mă feresc,

Speranță-mi este doar la Tine

Și cu smerenie..zic mulțumesc!

De crezi că moartea e-nconcediu blestemata,

Uitând poteca revenirii printre bieții muritori...,

Așa gândim cu toții cand privim un mort,

Crezându-ne pe noi nemuritori...

Dar înțeleptul ce-i coborât în a mormântului tăcere,

Este purtat din lumea-aceasta,

Nici el neștiind cum e posibil,

Privind aproape, vede depărtarea,

Iar de privește-n depărtare

Se regăsește chiar aici...!

Căci neputând pricepe lesne viața,

Noi cei ce suntem rătăciți

Ne agațăm de-a înțeleptului lumină,

Căci moartea stând ascunsă

Și ascuțindu-și coasa iar,

Tocită de câte vieți a secerat,

Revine blestemata!

Iar eu poetic glăsuiesc...

Nicicum că moartea este personaj de basm,

Dar nici că-i realitate înfricoșată,

Precum de mici am învățat!

Are vreun rost să personifici un blestem,

Să spui "nimicului" sau "morții"

Că-i "Cineva",ea nefiind decât himeră?

Să nu-ți auzi Conștiința ce-i dar divin?

Voi repeta refrenul nebunului ce îl prezint aici:

Bea,mănănâncă dar și chefuiește...!

Tristețea n-am s-o las să stea în preajma mea!

Căci viața oricât de lungă ar fi tot scurtă este,

Chiar dacă pare fără de sfârșit!

Nota de plată tot sosește;

Moneda ce plătește veșnicia Nu-i bătută încă pentru toți!

Ce vreau să spun?

Vorbesc de Mântuire și Nemurire...

Hristos te strigă-n gura mare,

Iar tu stai cocoșat,te clatini pe picioare,

Ca un bețiv ce-i rătăcit pe drumul noroios din sat!

Vei spune,tu nebune:

Chiar dacă Cerul mă cheamă și pe mine,ce-mi pasă mie!

Se zvonește că Dumnezeu a coborât aici,

Dar eu sunt prins cu ale mele fleacuri,

Îmi zic refrenul ce de suflet l-am legat:

Bea,mănâncă ,chefuiește!

                      *

Dragi cititori,îmi sună trist povestea asta,

Vedeți voi cum gândește cel ce-i izgonit precum un drac din Rai....?

                      *

Există oare adevărul...?

Își spune cel nebun!

E treaba mea să știu mai multe?

Nu-i simplă viețuirea asta?

Să fie toate doar atât?

Aud o voce ce glăsuiește:

Tu lasă lumea în nimicul ei!

Căci fiecare se cufundă zilnic

Doar în ce-i place sau pricepe,

Precum frumoasele domnițe,

Ce-așteaptă să fie adorate și iubite,

De cavalerii cei viteji sau chiar de zei!

Iar despre oameni,se știe bine..

Unul visează la titluri,faimă și avere,

Altul vrea omenirea-ntreagă să-i fie la picioare,

Cuceritor dar și viteaz precum toreadorul din arenă

Dorindu-se iubit de-o mie de femei!

Umanitatea întunecată asta arată;

Imperii ce cresc ca mai apoi să moară,

Nebuni conducători visându-se trimiși de Providență, salvatori,

Și câte și mai câte lumea asta oglindește,

Fie din aur sau din simplă tinichea,

Le vrea cuprinse-n sânul său pe toate!

Iar despre omul din povestea mea,

Când boala-i dă târcoale,

Rătacitul fuge la doctori renumiți,

Sperând ca viața să-și păstreze

Spunând șoptit în sinea sa:

"Ce știu eu ce-o să se-ntâmple mâine",

Că de murit tot am să mor!

Nu-i asta soarta tuturor?

Mor liniștit și parcă-mi place mai mult încurajarea

Ce-mi sună glorios a imn de stat:

Mănâncă,bea și chefuiește!

Eu încă viețuiesc așa cum bine-mi place,

Nu-mi plec urechea la oricine,

De pocăit s-o facă cine poate,

Eu am atâtea încă de făcut!

Trăiesc cum vreau,

Ce-i bine sau ce-i rău, eu hotărăsc...!

Așa că beau,mănânc și chefuiesc!

Sunt încă rege pe pămant....

Scenariul ăsta l-am ales,

Nu-mi pasă de mă amăgesc!

Să fie asta o poveste tristă

Din care nimeni,mare lucru n-anțeles?

Să fie lumea-ntreagă cuprinsă

De nesimțirea ce-o aruncă în abis?

Trăim cu toții doar un straniu vis

Ce nu se termină cu viața asta

Trezindu-ne ori în Infern,ori Paradis?

Sau mai degrabă toate-s doar obscură amăgire,

Neexistând nimic de taină ori ascuns,

Căci astăzi prostul sau nebunul este la putere,

Și el ne spune toate câte sunt de spus!

Să fie viitorul lipsit de spirit

Iar Adevarul s-atârne spânzurat?

Așa că am decis să dau un nume,

Poemului ce l-ați citit deja,

Și veți rămane prizonieri o vreme bună,

Gândind la întrebarea mea!

(6/28 martie 2023. Horia Stănicel-Irepetabila iubire)

Mai lasă-mă moarte un pic,

Copiii sunt mici, cresc fără tata,

Nu vreau ritualul să-ţi stric,

Mai dă-mi câţiva ani, şi-apoi gata.   

Mai lasă-mă moarte să stau,

Mama-i la pat şi-i bolnavă,

Am altceva la schimb să îţi dau,

Ia turma ce paşte-n dumbravă.

Mai lasă-mă moarte un timp,

Vreau cu ai mei să mă împac,

Îţi dau altceva ţie în schimb,

Ia de alături pielea de drac.

Mai lasă-mă moarte o vreme,

Am de păcate sufletul plin,

Îţi dau altceva la schimb, nu te teme,

Ia-mi nefericitul destin.

A fost odată ca niciodată o familie simplă, formată dintr-un bărbat și o femeie. Aceștia aveau împreună o fetiță care era zglobie, îi placeau jocurile copilărești și era dornică mereu să își facă prieteni noi... uneori chiar nu avea astâmpăr să stea locului chiar și pentru două secunde. Era o ființă atât de blândă și de visătoare încă din primii ani de viață. Inventa tot felul de joculețe pe care le juca cu copiii vecinilor.

Ea era singurul copil, dar din cauza că erau doar niște oameni simpli, părinții ei munceau din zori și până-n seară pentru a duce un trai normal, nu prea aveau timp pe care să îl petreacă împreună. 

Cât timp părinții ei erau la muncă, ea mergea la bunici să stea cu ei. Fetița se juca deseori jocul ei preferat, mai ales când era tristă, și anume, privitul norilor. Aceștia o minunau, dar niciodată nu avea cu cine să împartă bucuria și entuziasmul de a-i privi.  Bunicii erau ocupați sau pur și simplu nu aveau chef, spunând că există lucruri serioase de făcut pe pământ, mai serioase decât privitul norilor.  De cele mai multe ori aceste cuvinte o întristau, dar uneori se consola singură că îi rămâneau ei mai mulți nori de descoperit și că o comoară ca asta nu se poate împărți.  Fetița era mereu senină, deși în dinăuntrul ei se simțea tristă și singură.  Evident, avea zile mai fericite, când nu simțea acele goluri lăsate de singurătate, zile în care uita să se mai întoarcă acasă de la joaca cu copii de-ai vecinilor. 

Fetiță a crescut, acum era aproape adult. Seninătatea ei a dispărut odată cu trecerea vârstei și foarte puține lucruri o mai bucurau. Golurile marcate de singurătate au pus stăpânire pe ea. Ii lipsea iubirea din chip, naivitatea din copilărie pe care o vedeai în priviri....era altfel.

Într-o zi a cunoscut un băiat, de aceeași vârstă cu ea. Abea a recunoscut din privirea lui că era un suflet bun, copilăros, visător, de parcă s-ar fi văzut pe ea în copilărie. Nu îi venea să creadă că el a rezistat trecerii anilor și a rămas așa.

Au devenit amici, se cunoșteau deja de o vreme și au început să meargă des împreună la picnicuri și apoi, întâlniri de doi. 

Într-o zi, la unul dintre picnicuri, ea a îndrăznit să împărtășească cu băiatul comoara descoperită de ea în copilărie, și anume, norii. I-au plăcut atât de mult băiatului încât acesta devenise obiceiul lor preferat. 

Prima persoană care a privit norii împreună cu ea i-a readus zâmbetul pe față. Au privit fericiți norii ani întregi până când au decis să se căsătorească sub bolta cerului însoțiți de nori.

Iubeste-ti mama
Tu cel ce mai ai o mama 
Fii fericit ca inca o ai
Vocea ei calda sa-ti spuna
Veniti la mama in vizita
Iubeste-ti mama
O vorba buna sa-i soptesti
Numai o mama stie bine
Cum inima sa ti-o aline
Raspunde-i cu blandete
cand te cheama
Iubeste-ti mama
Nimeni nu te va iubi
asa cu te iubeste mama
Ce bine e cand ai o mama
Mai vrea si ea o alinare
Ea pentru tine s-a trudit
Iubeste-o si respect-o
Na-i dreptul sa o judeci
Tot ce esti e datorita ei
O mama merita iubita
Fa-ti timp si stai cu mama
Iubeste-ti mama