SUNETUL VIORII

O haină veche și uzată cât vârsta mea
Îmbrac în grabă
Și peste toate un șal
De mine croșetat cândva
Cu multe noduri strâns legate.
În oglindă să privesc
Nu-i timp, nici vrere nu-i
Sunt riduri pe tâmplă ,
Ascunse sub bor de pălărie largă
Iar buzele îmi sunt nerujate.
Așa cum sunt, sunt o clipă de infinit
O solitară printre mulțime
Și am să plec să caut fericirea
Sau un derdeluș
Pe care alunecă amintirea.

……………………………………………………

Nemulțumit de mine
Și de ținuta mea, cățelul
Companionul zglobiu și  credincios
Mușcă lesa și nu vrea să mi-o dea,
Nu vrea nici să mă-nsoțească..

……………………………………….

Eu singură m-am regăsit
Printre  copii îmbujorați
Din caruselul cu becuri  colorate
Timpul înghețat îmi curge prin vine
Zilele mi le transform în ani
Sub șuvoiul  nopții vârsta se  ascunde.
Zâmbesc și îmi zâmbește
Un copil prin ani fugar
Iar clipa din infinitul din mine
De coaja unui copac se lipește.
Cățelul, șalul mi-l trage
Se joacă zglobiu, credincios
În timp ce amintirea îmi vorbește.

( acrostih)

,, POVESTEA CODRULUI ,, și a dorului, POETUL în versuri ne-a lăsat

,, O MAMĂ DULCE MAMĂ,,, cu numele MIHAI în drag l-a botezat

EL, este EMINESCU, demiurgul cu versurile stele-n Univers

Trăirile ,,PRINTRE PLOPII FĂRĂ SOȚI,, vioara și azi le cântă …

Un dor lăsat la malul mării nici valurile reci nu i l-au șters

,,LUCEAFARUL,, și măreția versurilor de-a pururi ne cuvântă .

,,,Mai am un singur dor

Să-mi fie somnul lin

Și codrul aproape …,,

UN SINGUR DOR…! DE EMINESCU NE ESTE DOR ȘI AN DE AN O CLIPĂ DE COMEMORARE…15 iunie 1889- 15 iunie 2026

Am găsit o filă din cartea vieții, cartea care nu poate fi lăsată pe etajeră, nu poate fi vândută dar, nici  împrumutată…

Viața-i  o carte în care , chiar și când îmi este greu 

În ea zilnic un vers îmi  scrie  ,  rar și o poezie

Dar, nedorit apare și actul dintr-o tragedie

Ce poate fi cândva , o filă pentru un expozeu

Dar niciodată viața nu mi-a fost o parodie…



Cartea vieții nu poate fi uitată pe  etajeră

Fiecare filă  este volantă și  efemeră

Zilnic  în ea se scrie,  din  ce-am iubit ce mai iubesc

Pentru  amurgul când   filele  cărții  le răsfoiesc

Așteptând clipa  eternă în care să mă  odihnesc …

În cartea vieții, în care nu am citit până la sfârșit, încă nu       s-a  scris că :

Sunt visul încolăcit

pe șiraguri de speranțe

Un nomad obosit

pe o dună de neputințe

Himeră pe taftaua nopții

Fără de sfârșit…

Sunt un ecou rătăcit, rătăcit  din care eu, culeg cuvinte…

Ajută-mă dându-mi cuvinte
În clipa dangătului de sinceritate
Fii  ființa care mă cunoaște  
De vrei să arăți că  mă știi în toate.
Alege ce-aș vrea  să îmi cânte
Harpa, la ora înserării  liniștite
Nu-mi mai vorbi șoptind cuvinte
Din gândurile uneori  împrumutate.
Și lasă albul alb fără de pete
Vreau numai florile să fie colorate
Din gândurile ce-s sortite
Ajută-mă sa-mă slobod  de noi ispite.

Până când Doamne lacrimi și iar lacrimi revărsate pe strigăte de durere ce însângerează propriul tărâm când , cuvintele ,, pace,, și , iubire,, sunt împușcate și zac lângă inimi nevinovate sub mormane de ruine și pământ fără de cruci.

Mereu în pace încrezător

Mă rog rezemat de un gorun

Dă-ne Doamne cerul fără nor,

Și șterge pământului străbun

Urmele de bocanc străin

Venite din ura omului hain…

Doamne !

Eliberează adevărul încarcerat

De cei ce vor război, după război…

Dă Doamne vinovatul să fie judecat

Și dă înțelepților jilțul înapoi.

Planeta-i inundată de șobolani care îngurgitează pacea si iubirea intre nații. Și toate până când , până când …?

Doamne dă-ne un răspuns!

(Frânturi din gânduri)

,,Când viața-i un joc de noroc,, …spunem : ,, ce noroc am avut !,,  sau ,, nu am avut noroc..!,,

E încă octombrie , e toamnă în pădure și frumusețea anotimpului se îmbină cu o perioadă de rut. Un cerb,  prăjinile coarnelor lungi și groase cu deschidere mare, ramurile au culoarea mai închisă cu un  perlaj bogat.  Se zice că ar fi cel mai falnic  cerb din acel areal. Un  mers agale și totuși frunzele sunt alungate de copite, crengile copacilor plesnesc zgomotos în drumul știut doar de cerb. Adulmecă , privește în depărtări, privește în jurul lui și la picioare se vede oglinda unui  lustru de apă. Ar vrea, precum un cavaler, să-și vadă ținuta de nuntă. Un pas greșit, apa îi tremură imaginea coarnelor, un  picior alunecă în nămol, alunecă și celălalt picior…Pe cer sinoade de corbi survolează peticul de  pădure în timp ce croncăniturile lor zgomotoase se  suprapun pe singurul zgomot șuierător,ucigător. Ciorile, speriate s-au vrăjmășit  iar cerbul falnic, într-un boncănit prelung  s-a prăbușit …

………………………………………………………………………………………………

Peste un timp,  un  apel la telefon , o cunoștință de familie  mă invită să - mi arate un recent trofeu pe care îl deține și nu uită să îmi spună ce  noroc a avut de a obține acest trofeu la care râvnea de  ceva vreme. L-a   obținut după o concentrare și stăpânire de sine,  ca într-o adevărată competiție de tir, mai spune la telefon. Nu - i ziua potrivită pentru mine, dar din politețe plec  spre locuința  prietenului de familie,  întrebându-mă pe drum, cum de  este  competitiv la un concurs de tir,când pregătirea lui intr-un poligon de tragere  numără câteva luni.

Mă întâmpină un om fericit ca un adevărat campion. Mă conduce spre o cameră, dintre camerele luxoase și deodată privirea m-a fulgerat și am rămas nemișcată..Pe un perete plin de tablouri si tapetul o imagine din pădure,  zăcea, da, zăcea un cap de cerb încoronat de maiestuoase  coarne…Privește-mi trofeul! Exclamă campionul - vânător. Sărmanul cerb, zic eu și mă grăbesc să plec din încăpere  în timp ce  își exprimă regretul că nu am mângâiat coarnele cerbului…  Mare noroc am avut, repetă vânătorul  conducându-mă spre poartă, spunându-mi că l-a  vânat toamna, în perioada de rut a cerbilor și din informații ar fi fost unul din… , sau cel mai falnic cerb din acea pădure. Rămâi cu bine, zic eu  la plecare iar el mă salută cu ,, la revedere,,  și-mi promite că la următoarea revedere îmi prezintă un al trofeu la care râvnește, râvnește un ,, cocoș de munte,, . Ferească Dumnezeu , zic eu , dar poarta impunătoare era deja închisă.  

Când viața-i un joc de noroc ,pânda vânătorului de prea multe ori  câștigă. Și cerbul face parte din viață !

[Cat de usor e sa intrebi "esti bine?" si cat de greu e sa raspunzi. Oamenii te intreaba mereu daca esti bine, dar nu te intreaba niciodata "Iti e greu? Te doare? Mai poti lupta?" Macar la aceste intrebari as putea raspunde cu "vreau sa iau o pauza, nu m-am odihnit demult, imi e greu sa zambesc dar totusi o fac" Imi e frica sa spun cuiva ceva deoarece oamenii tind sa faca comparatii spunand: "Nu esti singurul care trece prin asta, mai sunt mii de persoane care se simt la fel, sunt unii care o duc si mai rau decat tine, personalitatea ta e cauza." In momentele acelea ma intreb "Cat de usor e sa fi psiholog! Daca personalitatea cuiva ar fi o cauza, nu ar trebui sa fim cu totii bolnavi?]

„Tată, ce sunt aceștia?”
— Oameni, fiule, dar nu toți sunt ceea ce par. De aceștia trebuie să te ferești.

„Dar de ce, care-i explicația?”
— Vezi tu, fiule, nu toți șerpii sunt veninoși, dar toți mușcă…

„Și nu știu ce e iubirea?”
— Știu, fiule, dar o folosesc acolo unde nu trebuie: în averi, în păcate, în cele lumești.

„Dar unde le este speranța?”
— În ziua de azi, fiule, speranța este pâinea omului sărac. Cei care o au, o țin strâns; cei care nu, doar o visează.

„Dar ei nu sunt oameni liberi?”
— Se declară liberi, fiule, dar libertatea lor e doar o iluzie. „Mai-marii lumii” le lungesc lanțurile, iar ei cred că au drepturi, dar ,,mâncarea,, le este trasă tot mai departe ca tot să nu ajungă la ea.

„Și nu știu că într-o zi vor muri?”
— Știu, fiule, dar uită că nu avuția va plânge după ei când vor părăsi această lume. Nu lucrurile nesufletești vor fi cele dăruite pentru iertarea sufletelor lor.

„Și unde este adevărul?”
— În fața lor, fiule, dar adevărul doare prea mult ca să-l accepte.

„Tată, dar eu cum trebuie să plec?”
— Când vii pe lume, fiule, vii plângând, iar cei din jur se bucură de venirea ta. Pleacă astfel încât toți să-ți simtă lipsa, iar tu să pleci zâmbind.

„Dar, tată, de ce sunt așa răi?”
— Fiule, Eu sunt Bunătatea Lumii. Ei nu sunt răi, ei sunt fiii Mei.

Mie ,mi-a plăcut căsuța . Din paiantă ,însă bine  cimentuită ,cu geam mare spre alee .

Asevărat  că  era  mult  de lucru .Fără ajutorul  familiei mele nu m-aș fi descurcat .

Ce  visam  noaptea ,ginerele meu punea în practică ziua .Așa am reușit ca în scurt

timp căsuța să arate ca nouă  cu poartă și garduri  cu pomi  înfloriți cu grădină pe rod ,

cu flori  ,de la cele de primăvară ,până la crizanteme .Vara era un rai ,cărările bine croite

mă plimba prin toată grădina cu ceașca de cafea în mână fericită de ce văd .Omul schimbă

locul ,e foarte adevărat ,dar trebuia să-ți și placă ce faci .

     Am apă ,am curent  electric-plăcii solare-,am apa Siretului  aproape ,unde arunc undițele

când am timp .În clipele de odihnă ,meditez  sub umbrar ascultând  zgomotul naturii : fulgerile ,

trăsnetele  ploii ,gemetele plopilor uriași în furtună ,foșnetul  frunzelor răvășite de vânt ,zborul

păsărilor ,roitul albinelor .Natura este atât de frumoasă  dar cum s-o guști de la etajul  patru ?

     Până la sfârșitul  lunii septembrie ,mă bucur de tot ce văd ,ascult ,simt.Când prima brumă

ucide tot ,fac curățenie de toamnă ,ar grădina ,mai las flori artificiale  în geam ,pun lacătul  pe ușă

cu regret  și plec la locuința mea de iarnă .Când mi-e dor  de ea ,o mai vizitez ,o găsesc  acoperită de

zăpadă ,fără alei ,fără cărării și foarte foarte  tristă .!       

                                                                           SFÂRȘIT

Mai zilele trecute, cu strângere de inimă, ne-am apucat să umplem albumele foto, cu fotografii vechi, unele chiar în sepia, alb-negru, îngălbenite, sau măcinate de mucegaiul timpului. Fotografiile zăceau în întuneric, uitate într-o cutie veche de pantofi, fără scop, neputincioase...

Am început să le sortăm pe categorii, perioade, ani, dar trebușoara asta s-a dovedit a fi anevoioasă, de durată, fiindcă ne poticneam mereu în...

... umbre din trecut. Clipe, care au oprit timpul pe loc, menite să stârnească aducere-aminte. Oglinzi în care îți poți citi chipul fără ridurile și firele de păr alb de astăzi. Oameni și locuri care au existat cândva și care, astăzi, poate că mai ființează doar ca urme zgâriate chimic pe cartonul fotografiilor. 

Priviri. Gesturi. Sentimente. Emoții. Sărbătorirea vieții sau chiar uși deschise către alte lumini. Semne de carte așezate între foile cărților peste care se așterne fără îndoială praful timpului, dar în același timp izvor al amintirilor plăcute sau dulci-amărui.

Căci asta-i menirea lor, să marcheze cuviincios toate momentele importante din viața unui om, din trecerea lui prin viață, toate etapele importante care merită să fie amintite: botezuri, premii cu coroniță, aniversări, majorate, căsătorii, vacanțe... 

Vezi tu, în timp, aduni câteva sute, poate chiar câteva mii de astfel de clipe înghețate în timp, ca mai apoi să le uiți în vreun sertar, sau în vreo cutie veche de pantofi, iar într-o bună zi, să le redescoperi și să te oprești o clipă și să-ți amintești... că ai fost tânăr, sănătos, fericit, puternic, stăpân pe viața ta! Că... ai FOST! 

EȘTI și acum, dar mai în vârstă, mai trecut prin viață, mai înțelept, - doar ai în față dovezi din plin - și te surprinzi că zâmbești, așa, un pic superior, eu-lui tău mai tânăr din poze, amintindu-ți cum erai și cum gândeai atunci, ce așteptări aveai de la viață și cum, ce și unde ai ajuns, cât de departe, da, ești cu mult mai bine decât sperai pe-atunci...

Sărmanul de tine, habar n-ai cât ești de departe de adevăr, că ți-a scăpat, - împotmolit în cotidianul tău strâmt - esențialul, că viața ți s-a scurs fără să-ți dai seama printre degete, ca o apă curgătoare, ca o rouă care, iată, se trece înainte să înțelegi, că timpul trecut nu se mai întoarce, și chiar dacă ai avea această putere, tot nu l-ai putea petrece mai bine...

Căci seminția umană, n-a înțeles nici în ziua de astăzi, că cea mai mare pedeapsă pentru "păcatele" săvârșite, stă în faptul că puterea, sănătatea și frumusețea tinereții, îi vor fi treptat "furate" și înlocuite cu slăbiciunea, bolile și urâțenia bătrâneții.

Totuși, în schimb, dincolo de această condamnare aspră, natura a păstrat neclintită imaginea libertății: puternici, caii aleargă cu coamele arzând în soare...

- Bre, sâ ti duci în casa mare și dă-i dai băietului plapuma ceea albastră și o pernă mare... Sâ hie di sufletu' mieu...
- Mulțumesc, nu-i nevoie, bunică!, am protestat eu cu voce slabă.
- Hait! Zi "bogdaproste" cum te-am învățat! Și să mă pomenești maică...

Apoi s-a lăsat o tăcere grea, întreruptă doar din când în când, de vreun cosaș care își cânta duios menirea... Rușinat, am plecat privirea și am acceptat pomana cu inima strânsă și un nod mare de lacrimi în gât...

N-am știut atunci că aveau să fie ultimele ei cuvinte. Că aveam să privesc pentru ultima oară ochii verzi și tăioși ai bunicii, care nu îndurau proteste...

Acum, deși au trecut atât de mulți ani, tot îmi amintesc de razele acelea de soare filtrate cu grijă de părul cel bătrân din curte, de căldura domoală a sfârșitului de vară...

În acel an, o fost o vară chinuitor de caldă, cu un soare nemilos, care a pârjolit până și colțul acela uitat de lume, nu s-a facut nimic, ogoarele zăceau frânte în amorțire, strigându-și neputința în colbul zburătăcit în rafale de vânt, care nu mai aveau nici ele putere să răcorească suflarea...

Simțeam pe undeva o trădare, că ceva se întâmplase, ceva ce îmi scăpa și nu-mi dădeam seama de ce era, rătăceam de colo, colo, fără vreun scop anume, nu-mi găseam locul și mă simțeam stingher, înstrăinat...

Crescusem mare, iar locurile copilăriei îmi păreau acum mici și strâmte, de parcă lumea aceea trecută, se micșorase în ochii mei, casa, odăile, îmi păreau mici și auzeam ecouri noi care nu-mi erau cunoscute... Eu le căutam cu dorință pe cele vechi, care, iată, refuzau să iasă din umbre și să-mi stârnească ca-n alte dăți, amintirile prăfuite ale copilăriei mele...

După câteva săptămâni, vestea cea grea ne-a răsturnat viețile, și fără să vreau, am fost zvârlit într-un iureș amețitor care amenința să mă înghită, un hău întunecat luminat doar de flăcările lumânărilor de ceară galbenă...

Apoi a urmat, după lacrimi și bocete, tăcerea... O tăcere nefirească, părea că tot satul și oameni din împrejurimi se adunase în bătătură și toată lumea era tăcută și respectuoasă, se dădea la o parte din calea celor care trebăluiau toate cele câte se cer a fi făcute la capul mortului: colivă, mâncarea pentru pomană, punți, macaturi, preșuri de coade, ștergare, plăpumi, perne, găleți, batiste legate de lumânări, bănuți de legat în colțul batistelor... și benzile de mătase neagră care sublinia doliul și durerea din sufletele noastre...

Vorbele erau șoptite cu blândețe, domoale: nu, nu pune covata pentru cozonaci lângă capacul sicriului, nu se face, nu uita să pui ștergar din cela mare la cruce, leagă-l cu sfoară, iar la coroane să legi din celea mici, pentru popă trebuie să-i puie și lui din cela mare, l-am pus eu deoparte..., vezi dacă e gata tras vinul în sticle, pentru popă să-i puie într-o damigeană, și zii lu' tanti Nuța să nu uite de găină și cocoș pentru gropari, să le lege bine picioarele, să nu care cumva să se zbată peste groapă, că-i semn rău...

Apoi au urmat trei nopți nedormite care au înscris cearcăne vineții sub ochii noștri plânși de veghea de peste noapte, aranjam la nesfârșit florile care se ofileau în găleți, parcă intrasem într-un automatism, dorindu-mi să nu greșesc, să le fac pe toate așa cum trebuiau făcute după cutuma locului, fiind în permanență conștient că mă aflam sub lupa neîndurătoare a babelor din sat, care ne mâncau din ochi, pândindu-ne greșala, gata să sară cu sfaturi necerute și inutile...

În dimineața înmormântării, un soare anemic s-a ridicat peste vale, oglindind un cer curat și fără nori, iar noi am răsuflat ușurați fiindcă plouase mocănește în ultimile zile, neanticipând zloata prin care a trebuit să purcedem pe lungul drum către biserică. 

Carul cu boi se opintea din greu, osiile carului scârțâiau sfâșietor ca niște bocete, iar câteva femei îmbrăcate-n negru așezau grabnic punțile de-a curmezișul convoiului, ca popa să le stropească cu vin, să le afume cu tămâie și să cânte prohodul, mai atent să nu-și murdărească de noroi sutana și patrahirul...

Din biserică a lipsit răcoarea firească vremii de-afară, era o zăpușeală care-ți cerea efort să respiri, lumea se călca pe picioare înghesuindu-se să pupe mâna mortului, iar mirosul de ceară și tămâie, acoperea aroma florilor ce înconjurau din toate părțile sicriul... Popa a cetit din cartea sfântă, iar mai apoi a cuvântat și el cu lacrimi adunate-n colțul ochilor: Coana Moașă îl adusese și pe el pe lume, printre atâția alții prezenți și ei la această tristă adunare...

La mormântul proaspăt săpat, toată lumea plângea frângându-și colțurile batistelor pătate de ceara lumânărilor ca niște lacrimi mari întărite de durere, iar zgomotul cuielor ce fixau capacul sicriului îmi zvâcnea în tâmple ca o toacă amară... Apoi a urmat zgomotul teribil făcut de pământul aruncat în groapă peste capacul sicriului, însoțit de bocetele finale, crescute în intensitatea și încordarea momentului...

Pământul reavăn și cleios mi se lipise de tălpile pantofilor și parcă o vedeam în minte pe bunica țuguindu-și buzele a dezaprobare, uitându-se critic la pantofii mei murdari de noroi. Clopotele băteau răgușit ca o tuse ruptă-n plămâni, iar lumea se îndrepta către pomană, fiind deja trecut de amiezi.

La pomană, încet, încet, lumea a ieșit din amorțeală, vorbăraia devenea tot mai "veselă", se mai auzea printre zgomotele făcute de tacâmuri și câte-un râset discret, gurile flămânde trebuiau să fie îndestulate cuviincios, iar comesenii vărsau și câte-un strop de vin întru pomenirea mortului: bogdaproste că bine-am mâncat, Dumnezău s-o ție în hodină veșnică, că strașnică femeie o fost, de-amu, om pleca și noi pi la cășile noastre, să nu vă hie cu suparare...

Rând pe rând, lumea a plecat lăsând bătătura-n pustie, și-am rămas doar noi, neamurile, strângând mesele și dereticând prin casă și ogradă, așezându-le pe toate cum or fost... Una dintre mătuși ne-o gătit pentru noi, nepoții, câte-o strachină de orez cu lapte și scorțișoară pe deasupra, să ne liniștească sufletele după toată agitația ultimelor zile:

- Luați și mâncați, că așa îl făcea și mama, săraca...
- N-are același gust cum îl făcea bunica!, am zis eu cu amar în glas și lăsând lingura-n farfurie cu zgomot...

Toată lumea a tăcut brusc, în timp ce cu ochii în lacrimi am părăsit bucătăria. Da bunică, așa-i, nimeni nu va putea să facă vreodată orezul cu lapte așa cum îl făceai matale... Am tras adânc aer în piept, umplându-mi plămânii cu mirosul de frunze arse. Era un început de toamnă grea...

          -  prima parte-

      Ceia ce părea la început doar un zvon s-a dovedit a fi

un  adevăr de temut: virusul COVIT -19, spune mama.Am

fost  atenționați, sfătuiți ,apoi obligați să ne izolăm să stăm în

case.Calendarul din perete arăta că a venit luna martie ,apoi

aprilie,deci a venit primăvara.

     -Așa e mamă, îmi amintesc,răspune fiul.Cum ai făcut față?

     -Fiind  o  fire activă,  șitii că am o căsuță  de vară cu grădină

mare pe malul Siretului ,am simțit nevoia să găsesc soluții și să merg

acolo.Voi copii mei nu voiați să mă știți aclo  izolată , doar cu bătrâne-

țea și metehnile ei A fost greu să vă conving să mă duceți  acolo.Dar

odată ajunsă ,aveam mereu ce face Zi-lumină eram pe afară ,intrând

în casă doar pentru odihnă.Acea mică gospodărie semâna mult  cu cea

în care am copilărit :fără apă curentă,fără lumină electrică ,fără televizor,

fără frigider.Acum mă duce gândul  la modul de viață al părinților mei

Fără toate acestea nu i-am văzut supărați  pe soarta lor și eram cu toți

fericițiAici eu mă ocupam  doar de grădina de legume și de florile care îmi

bucurau privirea.

      -Dar ai pătrat legătura  cu noi?

      -Bine înțeles ! voi îmi făceați cumpărăturile!...știi și tu că am copii

buni ,nu mă pot plânge dar singurătatea  se simțea !...Voi aveați serviciile

și viața voastră.Așa că ,trăirile ,gândurile și amintirile ,le duceam singură

Ăm început  să notez totul pe un caiet,fără retușuri ,neavând intenția să le

public vreodară.

        -Și cum ai ajuns să le publici ?întreabă curios fiul...

        -L-am cunoscut pe ziaristul Mircea Ionescu ,căruia i-am mărturisit

cu ce mă ocup în timpul liber.Mă pomenesc peste câteva zille cu un telefon.

        - Am  citit tot ce si scris  și vreau să te întreb ,dacă îmi dai voie să

le public.Bineînțeles ,am selectat  ce mi s-a părut mai bun și îmi ajunge pentru 

o carte Când ne întânlim cu prieteni comuni, avem acum  un nou subiect de

discuții:-Ce ai mai scris? Ce teme te inspiră?,Pe când o nouă lansare?După  un

an a fost lansarea  cărții - Fata  bibelou- proză scurtă

         -Datorită  prieteniei  cu regretatului  publicist și omului de mare  va

loare,am avut  bucuria să public cele două cărți.

         -Și acum ,la pensie? Cum îți  petreci timpul? întreabă fiul

         -Acum, la pensie și în mijlocul naturii,pe malul Siretului,unde peisajul

este minunat ,sufletul meu se încarcă de seneibilitate.Nu pierd nimic din ceiace îmi tre-

ce prin minte, și notez totul pe un caiet.Asfel ,am adunat manuscrise pentru încă o carte

de poezii și una de proză.Eu însă încerc să te provoc la discuții mai lungi ,și să înțeleg cu

ce îți încarci gândurile și planuri ai.Te văd adesea posomorât și mă simt datoare să-ți

arăt că viața poate fi frumoasă dacă te bucuri de lucrurile mărunte,dacă râzi sau măcari

zămbești în fața necazurilor și încerci din nou acolo unde ai greșit.Uneori parcă vrei să-mi

arăți că ești distant și că ai un viitor încert,De ce oare ,te temi de vremea când și tu vei fi

pensionar?Să știi ,că și atunci poți să te ocupi cu ceva util.Voi sunteți prea absorbiți de tele-

vizor ,internet, telefoane. Caută alte preocupării: excursii,pescuit,grădinărit sau o mică afa-

cere unde să ai contact cu lumea,să nu rămâii  doar cu gândurile tale. Știu că ai câțiva

prieteni din liceu ,mai țineți legătura?

        -Da , mamă,mă bazez pe prietenia unora.Cei care au familii sunt mai ocupați și ne

întânlim mai rar.Dar mai sunt și niște burlci ca mine ,cu care îmi face plăcere să mă întănesc.

        -A m înțeles că sunteți o generație care mai aveți câțiva ani până la pensie V-ați

gândit ce veți face? sau nu v-ați făcut încă nici un plan?

        -Mamă , dar pe tine nu te-am auzit niciodată că te plictișești ...cum reușești?

De câți ani ești pensionară? întreabă fiul

                           va urma                                                                                                                -

                                                                                                                  i pănă la pensie V-ați

găndit ceveți face?