Ferestrele primăverii

Mereu îmi reproșez, cuget și regret
Pentru voi, fire de iarbă străpunse
De pașii strivind ultimul secret
Contorsionat în trăiri ascunse

Îmi reproșez c-am rupt un ram înflorit
Iar fructul l-am osândit în teacă
El, era copacul ce eu l-am sădit
Azi, frunzele-i cad și seva-i seacă.

………………..

Regret marele secret
Că n-am eliberat fructul din teacă
Și am călcat firul de iarbă.

Pictează-mi cuvinte din triluri de chemare
Culori îți scriu din dorințele mele
Amândoi să culegem doar vise reale.

Dăruiește-mi pădurea în ramă de tablou
Eu … anotimpul îl scriu cu tușuri din stilou
Când setea de frumos niciodată nu moare.

Să chemi și un nor, da, da… un pic să ne plouă
Soarele să  modeleze un  curcubeu
Din zilele noastre să ne scriem un eseu.

Iubirea în șoaptă-i picătură de rouă  
Nuanțe din culorile vieții ne privesc
Când tu scrii ,,iubesc,, eu, iubirea ți-o citesc.

Pentru timpul  din infinit
Orologiu bate sacadat
Tributar de secundar
Minutarul a strigat
ANUL NOU a și sosit.
Așezat în calendar
Ne-a  lăsat câte-o urare:
,,Sănătate și la mulți ani !,,

E  Ajunul Crăciunului, spre înserare…
Ca în povești un băiețel  cu ochii două mure, cu glasu-i divin colindă la o ușă , colindu-i despre o veste minunată, s-a născut IISUS. Un timp nemăsurat ușa rămâne închisă și între ezitarea de a pleca și îndemnul de a colinda ,se duce la altă ușă și cântă ,, Steaua sus răsare ca o taină mare,,..Deodată ușa se deschide izbită de un copil care, întâmpină colindătorul cu o pușcă de jucărie, da, era o jucărie, țipând  poc, poc, ca într-un joc pe telefon. Micuțul colindător nu se sperie, mai mult se miră de urâțenia jucăriei. Mama copilului dă colindătorului  o portocală și un bănuț , copilul mulțumește cu urarea ,,  sărbători fericite,, în timp ce băiatul cu pușca jucărie,  continuă să strige  poc, poc , satisfăcut de jucăria lui… De undeva, cineva , spune colindătorului  mai mult strigând, să închidă  bine ușa de la intrare când pleacă.
Afară ninge…Copilul se joacă cu fulgii  de zăpadă întrebându-i :
-Voi l-ați văzut pe  Moș Crăciun ? Veselindu-se prin zăpadă copilul se pierde-n jocul fulgilor. 
La un interfon un copil, abia ajungând la el, cântă cu glasul un pic tremurat  ,,Florile dalbe,,, apoi spune, crezând că-i auzit :
-,,Vă rog, dacă primiți colindători,  , ,, Deschide ușa creștine ,,…!
Ușa a rămas închisă…

Murgule zeitate vie   
Ud , flămând, îndurerat
Numai cu lanțuri pe simbrie
Stăpânii te-au înhămat.

Murgule, frate, durerea ta
E rană-nsângerată
Precum Crist cu spini încoronat
Ești ființă  urgisită.

Văd ochii tăi priviri cu ură ,    
Îmbrățișările-s  de bici
Umilă coama ta îndură
Și nu mai poți să te ridici.

De fier în gură e zăbala
Povara-i  trăsură grea
Să zici, n-ai cui chiar de-ai putea
Când simți în trup trădarea.

La șeaua ta bogații  au râvnit    
Cu semn de înfierare
E tot ce  viața ți-a hărăzit
Azi hamul  rău te doare.

Un ,, di,, în plină dimineață
Și  un tremurat  icnit
În mâini cu otrăvite gheare
Coama iar ți-a încâlcit.

Pe caldarâm la cotitură
Doi ochi și morți sunt triști
Un bici,o ultimă lovitură,
Nu, nu ai  putu să mai reziști…

Într-o frântură de gând, privesc tăcerea din lumea ce mă înconjoară, mă alătur plutonului ce mărșăluiește prin timp, ca-ntr-un deșert…Camarazi cu ranița grea de neîmpliniri, sunt un pluton abandonat ce rătăcește prin vârtejul nisipului  risipit din clepsidra timpului, obturând drumul către oază. Ruga lor un răget în pustiul dintre cer și pământ, tremurător pământ, neiertătorul cer... În priviri încețoșate dansează ,,Fata morgana,, în ritmul caravanelor cu iluzii deșarte ca într-un  ,,Boléro,, de Ravel. Mărșăluiesc alături de ei,printre frânturi de gânduri.

    Aşteptând superba ninsoare să cadă, 
    Cu urme de paşi dansând pe zăpadă, 
    Primăvara îşi frânge cu greu cruda iarnă,
    Aşternându-şi covorul de flori în poiană... 
    
    Firavi, clopoţei din zăpezile-nalte,
    Îşi tremură-n soare petalele dalbe,
    Şi-n clinchetul lor de argint sunător,
    Rândunicile zboară pe-un cer fără nor...
    
    În zare, cu greu, bâzâind hărnicuţe,
    Albinele-şi poartă tainul cel dulce,
    Din trudă şi chin se naşte dulceaţa,
    Şi pacea florilor ce umple fâneaţa...

Adu-mi te rog primăvara 

Și rămâi și tu cu mine

Sterge-mi din inimă iarna

Și dorul din suflet... de tine.

Adu-mi te rog primăvară...

Mărțișorul rămas promis

Albul și roșul din toamnă,

Să se-mpletească pe buze ca-n vis.

Adu-mi te rog primăvara 

După care am tânjit 

Ia-mi din inimă povara...

Spune-mi că nu ne-am pierdut!

Adu-mi te rog primăvara 

Martie să-mi fie demidulce

Paharul din nou să-mi poarte

Licoarea zeilor... pe buze...

Mărțișoare pe câmpii 

Cresc vioaie, râd sub Soare

În palete de culori

Vii și proaspete, curate flori

Viorele, toporaşi

Ghiocei și brebenei

Râd, înalță către cer

Noi speranțe, fel de fel

A trecut bătrâna iarnă 

Lăsând loc unui ghioc 

E plăpând, dar nu-i e teamă 

Să răsară peste tot

Boarzele încep s-apară

Din neant, acum afară 

Și în case, flămânzite 

Ciurde noi, neobosite 

Alb și roșu sunt la modă 

Împletite, înrudite

Își fac loc în piepți de fete

Mândre-acum că sunt cochete

Plânge Dochia și tună 

Îi miroase-a mărțisoare 

Caută să se răzbune 

Că afară-i Primăvară!

Vremea pare că o minte

Și cu Soarele-n spinare

Lepădându-și flendurite, vechi cojoace

Piere zgâbă, amortiță de frisoane

Marius Ene, Polonia, 10.03.2024

Mi-ai zâmbit și s-a rupt din iarnă gerul,

Si mi-a-nflorit în inimă misterul

Cu pașii tăi ai colorat tăcerea

Și-ai transformat în cântec toată durerea.

Ești floarea rară ce nu se ofilește,

Un soare ce zilnic strălucește

lar eu te port ca pe o poezie,

Scrisă pe cer, cu dor și armonie.

Căzând a rugă-n drum de flori genunchii

Se reîntoarce raiul în grădini

Și ochii, numai doi, nu îmi ajung... I-i

Privirii basmul verde să-i anini.

Miresmele transpiră-n toți rărunchii,

Buchete-n aer, coapte sub lumini -

Căzând a rugă-n drum de flori genunchii

Se reîntoarce raiul în grădini.

Cuprind zambila-n ale nării unghii,

Laleaua vine cât ți-e să suspini,

Corolele-s povești pe vii tulpini -

C-un ghiocel al iernii zmeu înjunghii

Căzând a rugă-n drum de flori genunchii.

M-am îmbătat de tine, din tine am sorbit

Am râs pe săturate, am plâns și am cântat,

Azi ca un pusnic sunt, flămând și rătăcit

Fiind că prea departe de mine ai plecat.

Întoarce-m-aș pe drumuri și-n crânguri cunoscute

Să te aștept cu flori, cu zumzet de albine,

Să îți aștern iubirea imensă cât un munte

Și fericit de viață să mă desprind de mine...

Parfum de viorele adun în pieptul meu

Și le cuprind cu lacrimi de dor nepovestit.

Oare se duce omul, dacă e omul tău?

Oare se duce omul cel care te-a iubit?