Ghiocelul

Cânta povestea în amurg,
Când luna sus mijește,
Cânta un simplu trubadur
Povestea scurtă a vieții.

Cum o mândrețe de băiat,
Ce s-a născut într-un palat,
Într-un palat ca de cristal,
A devenit mândru bărbat.

Tu te-ai născut pe pat de flori,
Alături, tatăl rege,
Regină mama ta a fost,
Iar tu frumosul prinț.

Toți cărturarii buni
Te lăudau în gând,
Iar popii și curtenii
Îți închinau mătănii.

Au așteptat cu toții
Un domn ca să se nască,
Un rege viitor
De rău să îi păzească.

Banchete și petreceri
În cinstea ta au fost,
De dănțuiau și robii,
Și preoții cu toți.

În fragedă pruncie,
Curtenii se mirau
Cât de dibaci e prințul
Și ce frumos era.

Cu fața sa de înger
Și mersul așezat,
Îi cuceri îndată
Pe toți de la palat.

Dar, iată, anii au trecut,
Iar prințul deveni adult,
Un soare strălucind plăcut
Cu cerul, mantie și scut.

Cu drag și fală îl privea
Mărețul tată rege
Și lumea toată-l lăuda
Pe prințul Alexander.

În ziua aceea de april,
Chemând în mare taină
Pe fiul său la căpătâi,
Bătrânul rege zise:

„Eu sunt bătrân, copile drag,
Și boala mă răpune,
Te du acum, copile drag,
Mireasă de-ți alege”.

Plecă în lume prințul nostru
Cu un alai din zece,
Călare pe un roib frumos,
Cum altul nu fusese.

La pas de cal în tot regatul,
Bătând ținutu-n lung și latul,
Prin curți frumoase boierești,
El nu găsi vreo dragă fată.

Dar într-o zi, pe înserat,
Zări ca o nălucă,
Abia mijind de după stânci,
O preafrumoasă fată.

Era copila lui Tavoi,
Un biet bătrân din Tashke,
Ce nu era un soi domnesc
Și-avea o simplă barcă.

Îl ajutase de cu seară
Cu barca sa să treacă
De râul Rhen, învolburat,
De pe un mal pe altul.

În noaptea aceea minunată,
Cum alta nu fusese,
Văzu învăluită-n taină
Pe preafrumoasa fată.

Ca un boboc de trandafir
Cu talie subțire,
Întâmpină pe bietul prinț
Îmbujorat la față.

Cu vocea caldă cristalină
Și ochii ei căprui și blânzi,
Făcu ca prințul să se piardă
În mrejele-i de fată.

Așa o eleganță rară
Nu-i fuse ca să vadă,
Nici pe la curțile domnești,
Nici la prea buna mamă.

În noaptea-ceea fermecată,
Un jurământ făcu îndată,
Că astă fată va să fie
În viitor, prea scumpa lui soție.

Învăluit în vraja nopții
Cu luna ca un astru sfânt,
Stătea îngândurat bătrânul
Copila-și sărutând.

Cu înțeleaptă judecată
Amarnic surâzând,
Înțelegea că biata fată
E un copil pierdut.

„Te cheamă dorul de iubire”,
zise, încet, Tavoi.
„În ochi-ți văd acea sclipire,
al tinereții foc.”

„Te-ai întristat, zise copila,
de focul ce mă arde.
Nu l-am chemat, nu l-am vrut eu”
răspunse-n plâns copila.

„E focul dragostei, copilă,
Ce arde în neștire,
Te cheamă azi neîncetat
În drumul spre iubire.

Nu darul dulce al iubirii
E cel ce mă-ntristează,
E teama mea de om bătrân
Că vei pleca în grabă.

Pe drumul vieții ai să pleci,
Curând vei da uitării
Bătrâna casă din Tashke
Și pe bătrânul tată.”

În lacrimi izbucni copila
Și, ascunzând dezamăgirea,
Îi spuse cu un glas duios:
„Rămân cu tine, tată!”.

Buimac de tot ce auzi,
Cu inima în piept să-i spargă,
Stătea în umbră pitulat
Oșteanul cel de strajă.

Degrabă prințul anunță
Această veste tristă,
Iar el ca hotărâre luă
Să meargă mai departe.

În calea lungă ce urmă
Avea să vadă multe,
Departe de al său regat
Și rătăcind în lume.

Văzu ciudate animale,
Văzu și marea mare,
Văzu palate și cocioabe,
Văzu și-o vrăjitoare.

„Întoarce-te, mărite prinț,
O fată te așteaptă,
O văd în globul de cristal,
O văd cum te așteaptă!”

Ca ars sări prea bunul prinț
Și-n fuga sa cea mare
Zori alaiul printre munți
Ramira să o vadă.

Îi mai vedea în minte chipul,
Surâsul ei fermecător,
Părea că îi aude glasul
Rostindu-i numele cu dor.

În prag plăpânda fată,
Cu ochii mari, înlăcrimați,
Jelea preabunul tată,
Pe barcagiul zis Tavoi.

Rămasă singură pe lume
Și fără niciun ajutor,
Părea pierdută biata fată
Fără bătrânul tată.

Dar într-o zi pe înserat,
Pe drum din miazănoapte,
Văzu departe-n zare
Pe prințul ei călare.

Se bucură frumoasa fată,
Iar cu năframa-și șterse fața,
Ca nimeni să nu vadă
Obrazul străbătut de lacrimi.

S-au regăsit în ceas de taină,
Când totul părea ca pierdut,
Au dat cuvintele pe sărutări
Și s-au pierdut în noapte.

În dimineața ce urmă,
În drumul lor către palat,
Au străbătut cu bucurie
Întregul lui regat.

Văzând că locurile sunt frumoase
Și lumea toată este bună,
Ei s-au jurat cu-adevărat
Așa ca să rămână.

Întâmpinați în prag de vară
De lumea ce se bucura să-i vadă,
Se auzeau în tot palatul
Doar strigăte de bucurie

Și tot regatul mulțumit
Îl aclama pe cel venit,
Să fie rege peste toți,
Când vremea va să vină.

S-au veselit atunci curtenii,
S-a bucurat și biata mamă,
Iar bunul rege fericit
Își ascundea o lacrimă.

Mirați de preafrumoasa fată,
De zâmbetu-i fermecător,
Au acceptat pe loc să facă
O nuntă cum n-a fost alta.

O nuntă mare împărătească,
Cum nimeni n-a văzut vreodată,
Cu lăutari și saltimbanci,
Cu diferite feluri de bucate.

De sus, din ceruri își priveau
Și își vegheau comoara,
Bătrânul barcagiu Tavoi
Cu a Ramirei mamă.

O piatră de mormânt îmi este gândul,

Din gânduri mi-am alcătuit mormântul,

Din sute de idei mi-am construit giulgiul,

Iar din tristeți mi-am terminat sicriul.

M-am îngropat în răsărit de soare

Când nimeni nu era pe afară,

Doar eu, o mică și neînsemnată vietate,

Îmi răcoream picioarele în moarte.

Am colindat cu umbra spiritului luna,

Am poposit apoi la fiecare stea

Și aș fi vrut să vă opresc pământul,

Căci nimeni nu a plâns la moartea mea.

M-am înfrățit în absolut cu Universul

Să născocim în doi o nouă stea,

În care să nu punem gânduri,

Iar eu să zac pe veci în ea.

*

Mi-am amintit fără să vreau trecutul,

Când ți-am văzut în praf de stele chipul,

Și-n ziua când lucram un colț de stea

Am hotărât să-ți vizitez ținutul.

Dar clipele se transformaseră-n ore

Și zilele se preschimbaseră-n ani,

Iar eu călătorisem mii de ani

Când am ajuns să văd din nou pământul.

De sus, din cerul plin de stele,

Am căutat să-ți văd iar chipul,

Dar fiindcă nu te-am mai găsit,

De întristare, m-am aruncat în mare.

Mi-e moartea dusă la azil, senilă ca și mine,

Suntem dușmani, dar și nebuni, ținându-ne de mână.

Am poposit să ne-odihnim, măcar o săptămână,

Să împărțim același pat și masa cea din urmă.

M-a căutat cu înfrigurare atâția amar de ani,

De a ajuns să mă urască și să-mi blesteme viața,

Și m-a găsit din întâmplare, când mă jucam pe afară,

Cu un nepot și doi bătrâni, tovarășii mei buni.

De atunci suntem nedespărțiți, prin vânt și chiar prin ploaie,

Și-mi povestește de al ei drum, prin cerul plin de jale.

S-a procopsit cu acest blestem din pură întâmplare,

Când în grădina din Eden era un înger-domnișoară.

„Atunci, prea-bunul Dumnezeu, în mare supărare,

A hotărât să fiu eu îngerul ce-aduce întristare,

Și m-a trimis să rătăcesc, în veci, pe acest pământ,

Cu scopul unic și perfid să vă ucid pe rând.”

S-a întâmplat în ‘907, pământul să ne cheme-n moarte.

Ne-alungă viața de la masă, ne biciuiește neîncetat,
Ne plâng copiii în pridvor, de foame urlă un popor.
Sus, în palate, ghiftuită stă boierimea mulțumită,
Ciocoii strică-un viitor, prin sate moare un popor.

Ne cheamă moartea ne-ncetat din iadul ăsta blestemat,
Ne plâng strămoșii sus, din cer biete schelete pe ogor.
La capitală, boiernașii se plimbă-nfofoliți în blană,
Iar în bordeiele de lut ne cere iarna greu tribut.

Ne-am răsculat în primăvară când moartea ne chema afară,
Am luat conacele prin luptă și am trecut boieri prin furcă.
Am pus pe foc o țară-ntreagă, voind ca toți să înțeleagă...
Cuțitul ne-a ajuns la os, nu mai răbdăm fără folos.

Armata a venit în sate, să ne întoarcă iar la sape,
Dar noi, sătui de pătimit, i-am înfruntat și n-am fugit.
Acum ne ține cimitiru-n brațe, ne-ascundem viii printre morți,
Se trage-n noi ca-n niște hoți, copiii plâng pe lângă porți.

Mă plimbă viața-n doliu, în zi aniversară,
Printre un fond cumplit de gheață și nimic,
Indiferență pură în inima-mi nebună,
Sunt detașat de moarte în nouă aventură.

Trimis la separare într-un container mic
Printr-un izvor de sânge, intoxicat de frig
Pășesc în lumea nouă într-un halat mânjit
De un păcat mai vechi ce alții-au săvârșit.

Un anonim actor pe-o scenă imperfectă,
C-un aer răvășit, în cap cu o bonetă
Sunt aruncat din moarte în scutece cochete,
Printre ființe nule mă simt de modă veche.

Sunt renegatul morții într-un exil frigid,
Pe-o insulă pustie cu gust de nesfârșit,
Alături, omenirea, ocean nemărginit...
Provincial în moarte, în viață un nimic.

La cimitirul ce poartă lumea în moarte,
Sunt două lumânări aprinse lângă cruci,
Iar eu tăcut, cu ochii plini de lacrimi,
Mai zăbovesc un pic lângă mormânt.

Un călător grăbit, azi, îmbrăcat în negru
Ce plânge lângă cruci durerea lui de frate,
Privește trist o lumânare în noapte,
O mamă îndurerată își plânge al doilea fiu.

N-am să-ți mai văd de azi ființa dragă,
Te-ai dus voit bătrânul tată să îl vezi
Și au rămas în urmă ani, ce nu vroiau să moară,
Din toate ai lăsat un doliu-n inimi prins.

    E timpul florii de cireș!
    La noi de ce nu înflorește, oare?
    Cum poate vremea să dea greș,
    De nu-i un ram cu floare?
    
    Am așteptat nerăbdător,
    Un pic, un strop de soare...
    Dar m-am ales cu gheață in pridvor,
    Cu vifor și ninsoare!
    
    În loc de cer albastru și curat,
    Și-n loc de paseri cântătoare,
    Eu văd doar cer înnourat,
    Și "aud" tăceri plictisitoare!
    
    O, primăvară, unde ești,
    Cu tot alaiul tău de seamă?
    Cumplita iarnă s-o oprești,
    Nu vezi că lumea te reclamă?

Miroase a primăvară?

Sau...poate a vanilie?

Dar nu! E dragostea de mamă,

Miroase a fericire!

    Parfumul ei puternic, 

    Frumos și îmbătător,

    Parfumul ei prosperic

    Ce te înalță-n zbor. 

Și acea clipă a trăirii,

N-o vei uita nicicînd.

Din fructul fericirii,

Zâmbeai încet gustând. 

    Strigi cu inima deschisă:

    -Vai, atât este de dulce!

    Iar tristețea-n tine închisă,

    Pleacă, în infern se duce.

Ca un fluture albastru

Printre nori catifelați,

Ești tu fericit maestru

Al iubirii dintre frați.

    Fericirea-nu-s cuvinte,

    Ci o comoară cu iubire.

    Ai încredere și simte,

    Cum miroase a fericire!

În pădurea adâncă, cântecul răsună,

Printre copaci înalți și frunze ce suspină.

Eul liric se pierde în taina întunericului,

Și versurile sale prind viață în misterul ascunsului.

Figuri de stil dansează pe aripa vântului,

Metaforele îmbracă natura într-un farmec abundent.

Măsura versurilor se topește ca roua dimineții,

Creând un ritm melodic, plin de bucurii.

Rimele se leagă cu gingășie și grație,

Ca o poveste fermecată, plină de poezie.

În inima pădurii, cântecul se împletește,

Cu sunete blânde și ecouri ce duc departe.

Povestea cântecului pădurii ne aduce alinare,

Ne trezește simțurile și ne umple de iubire.

În fiecare vers În pădurea adâncă, cântecul răsună,

Prin frunzele verzi și lumina de lună.

Eul liric se pierde în taina naturii,

Și versurile sale prind aripi și curg pururi.

Copacii înalți ca stâlpii unui templu,

Șoptesc cu voci blânde un cântec simplu.

Frunzele dansează pe notele vântului,

Creând o simfonie ce-ți umple sufletul.

Povestea pădurii se desfășoară-n versuri,

Cu metafore delicate și imagini diverse.

Rimele se împletesc într-un dans subtil,

Ca o melodie dulce, ce te face să zbori.

Cântecul pădurii ne cheamă la aventură,

Să descoperim tainele ei cu fiecare măsură.

În ecoul frunzelor și ciripitul păsărilor,

Simțim că sun În ecoul frunzelor și ciripitul păsărilor,

Simțim că suntem parte dintr-un univers de basm.

Pădurea ne îmbrățișează cu brațele-i verzi,

Ne invită să explorăm tainele ei ascunse.

Pe poteci înguste, sub umbră de copaci,

Descoperim magia ce învăluie fiecare pas.

Frunzele cad ca petale în dansul lor ușor,

Și cântecul pădurii ne duce pe aripi de dor.

Aici timpul se oprește, iar sufletul se odihnește,

În liniștea adâncă și în armonia ce crește.

Cântecul pădurii ne aduce pace și alinare,

Ne conectează la natura vie, plină de splendare.

    Tu, râzi copile cu păr aurit, 
    Te scaldă în rouă la răsărit, 
    Iar norii pe cer de stau să fugă, 
    Tu, cântă-le-ncet o mică rugă... 
    
    Ghiocei, mititei, stau să răsară, 
    Şi-n calea ta, au să tresară, 
    Soarele blând îţi va dărui, 
    Pe obrăjor, un mic pistrui... 
    
    Şi nu uita, chiar de va fi vremelnic, 
    Să desenezi pe strada cerului prielnic, 
    Micuţe, minunate, opere de artă, 
    Create simplu-n cretă colorată... 
    
    Şi de va fi să plouă, să nu plângi! 
    Nu ştii că ţii în palma mâinii stângi, 
    Un curcubeu înmiresmat de soare, 
    Ce-a curs din creta ta culoare?

Primavara acum sosește 

Si la noi ne mărturisește 

Am și viata și culori 

Și multe pentru voi.

Plante,flori și cântecele

Fragede învățăcele 

De la ghiocelul mustăcios 

Pana la soarele arzător.

Ploi profunde umezite 

La câmp binevenite 

Și cate-n cele primavara 

Păsări răbdătoare 

Mici rozătoare 

Lalele și viorele 

Și copii alergând dupa ele .

M-am îmbătat de tine, din tine am sorbit

Am râs pe săturate, am plâns și am cântat,

Azi ca un pusnic sunt, flămând și rătăcit

Fiind că prea departe de mine ai plecat.

Întoarce-m-aș pe drumuri și-n crânguri cunoscute

Să te aștept cu flori, cu zumzet de albine,

Să îți aștern iubirea imensă cât un munte

Și fericit de viață să mă desprind de mine...

Parfum de viorele adun în pieptul meu

Și le cuprind cu lacrimi de dor nepovestit.

Oare se duce omul, dacă e omul tău?

Oare se duce omul cel care te-a iubit?