Bârfitorul
Să judeci ale mele fapte...
Greșit-am, oare, cu ceva
De toci aşa mărunt, mărunt,
Cam tot ce e în viaţa mea?
Întoarce-ţi faţa către tine,
Doreşte-ţi să te schimbi cumva!
Aşa, poate, mă uiţi pe mine
Şi faci ceva cu viaţa ta.
Nu plânge altul pentru tine
Şi nici nu vrea durerea ta.
De ce te-ar mai durea pe tine
Durerea surdă a altcuiva?
Trăieşte-ţi viaţa cum o ştii
Nu critica şi nici huli,
Doar uită-te la umbra ta
Şi, poate, vezi ce om devii.
Poems in the same category
Om și destin
Un foc s-a aprins între lut și destine,
Un suflet curat mai tresare în sine,
Lacrimi au curs peste vremi risipite,
Și taine ascund încercări ne-mplinite.
Un glas se ridică din abisul tăcerii,
Un strigăt răsună sub masca durerii,
Nimic nu rămâne și totul e scrum,
Un zbor se oprește la margini de drum.
Rădăcinile mor în pământu-nghețat,
Un vis se destramă sub cerul crispat,
Chemarea se pierde prin ploaia de chin,
Absentă-i Lumina dintre om și destin.
Prea mulţi Doamne …
Prea mulţi Doamne, prea mulţi morţi,
Călăuzele tărâmului veşnic au sosit,
Urlete se sparg în negrele bolţi,
Şi ura erupe din toţi cei ce-au iubit.
Lacrimi amare Doamne, prea multe lacrimi,
Ochii se îneacă în oceanul amar,
Nebunia muşcă cu răutate din patimi,
Cade agonic ultima picătură-n pahar.
Prea mulţi Doamne, tineri prea mulţi,
Pe morminte şi biblii au călcat apăsat,
Din cruci şi icoane spre infern au făcut punţi,
Peste care păşesc c-un triumf spulberat.
Suferinţă Doamne, prea multă suferinţă,
Durerea a ajuns un simţ prea banal,
Trupuri chircite se desprind de fiinţă,
Calvaru-i Pământ, iar Pământu-i calvar.
Prea mulţi Doamne, prea mulţi copii,
Cad ca grâul necopt sub o coasă turbată,
Casele sunt pline de tinere stafii,
Ce-şi petrec copilăria în noapte cu familia toată.
Prea multe Doamne, prea multe păcate,
Trimite-Ţi Fiul să le culeagă spăşit,
I-om face coroană din spini şi-o să-I punem în spate,
Crucea pe care vom scrie că L-am iubit.
Prea mulţi Doamne, prea mulţi morţi,
În fiece casă e doliu, lacrimi, suferinţă,
Opreşte moartea şi iartă-ne pe toţi,
Mai dă-ne o şansă şi multă credinţă.
Jet de-aci! a.k.a.
Curge printr-o găurică
Cu pasant prin pasarică
O direcție mai mică
Strâmtorată fără frică
Doar până la pulicică!
Arde arde arde arde tare
Nu mă doare ți se pare
Țin să urlu în mișcare
Că nu mă cunoști matale
Când mi-e rău sau bine, jale!
Când o simt așa voioasă
Scot și fața de pe masă
Chiar și pernele din casă
Că e fata bucuroasă,
Să mai ies așa din transă!
Poate mâine se repetă
Jetul vine nu regretă
Daca sensul e miscare
Nu ma supăr de e mare,
Că nu doare asa tare!
Versuri: C.L.
Toate drepturile rezervate @2024
Reproducerea sub orice forma a textului fara acordul autorului este strict interzisa.
Qui aime bien châtie bien
Детский стон, эхом по дому,
Не плачь и не крик, молчаливое эхо.
Они и не знали что может быть по другому,
и к счастью дорога закрыта железною вехой.
и мать и отец, молчали вздымая руки,
Уничтожая детские годы.
Причиняя детишкам, адские муки,
Лишая их детства, любви и свободы.
Они уже давно не теряют слёзы,
и уже давно не просят пощады.
их поглотили детские грёзы,
Скоро погаснут их боли лампады.
Să poți uita…
Să poți uita e-un har,
Să poți uita-i virtute
De nimeni să nu ai habar,
În clipele tăcute.
Să poți uita e-un leac,
Să poți uita e tihnă,
Și-ai să trăiești un veac,
Cu sufletu-n odihnă.
Să poți uita e zbor,
Spre ceruri larg deschise,
Un cântec plin de dor,
Cu suferinți nescrise.
Să poți uita-i un dar,
Din suflet dat iubirii,
E crinul din altar,
Cununa dată firii.
Să poți uita e vis,
Un tainic legământ,
Un sunet necuprins,
Ce va erupe-n cânt.
Să poți uita e drumul,
Ce duce spre lumină,
Jăratecul și scrumul,
Ce piere în surdină.
Tu, uită, tot ce-i greu,
Și lasă-ți calea dreaptă,
Și sufletu-ți mereu,
Îți va vorbi în șoaptă.
Cât ne mai prefacem
“Te iubesc” n-am mai auzit să zică nimeni de mult
E cică despre timp ce-i scump și cult
Între ziduri îi auzi cum strigă înjură, da’ se roagă
Că atunci când tac nu-i nimeni să-i mai înțeleagă
Mă complac în situația de-a fii ca ei
Să nu-mi doresc cumva mai mult e un obicei
Și când luăm cina în familie la masă
Tactu’ deschide gura să arunce cu noroi în casă
Mâncarea-i destulă da’ sufletul piere de foame
Și primești iubire doar în grame
Că prețu’ e vital când nu-i nimeni să te ajute
Zilele pline de soare-s deja trecute
Ne prefacem că ne plăcem și ne zâmbim
Și când ușa-i trasă pe la spate ne vorbim
Mințim că ne e bine și când ne merge rău
Și ascunzi faptu’ că bărbată-tu e un “fătălău”
Că-ți cumpără flori doar când te înșală
Și abia atunci realizează cât ești de specială
Tu îi ierți tot să nu fie copii fără un părinte
Da ști că numai până mâine-i “cuminte”
Femeia-i “târfă” că doar te manipulează
Că-i vina fetei că moșu’ ăla o violează
Te minte te împinge îți i-a la rând toți nervii
Și apoi te i-a în brațe te bate pe spate si zice să-ți revii
Când îi vede pe doi ținându-se de mână
Ști că pe unu din ei l-ar arunca în fântână
Gen familia “perfectă” îi aia tradițională
Relația dintre doi e o punte tridimensională
Și abia atunci când e mult prea târziu
Când îți cade lumea în cap și capacu la sicriu
Abia atunci realizezi cât ești de prost
Că ai vorbit și aruncat cu ură fără rost
Pentru că ai fost tu prea frustrat și complexat
Că te-ai simțit prea atacat
Și într-un final n-ai demonstrat nimic
Și ai rămas singur fără niciun amic
Nici unu din noi nu suntem fără de păcate
Și orgoliile ce se rup sunt nejustificate
Ne ducem dracu cu tot cu religie
Căci toată viața noastră-i defapt o simplă regie
Om și destin
Un foc s-a aprins între lut și destine,
Un suflet curat mai tresare în sine,
Lacrimi au curs peste vremi risipite,
Și taine ascund încercări ne-mplinite.
Un glas se ridică din abisul tăcerii,
Un strigăt răsună sub masca durerii,
Nimic nu rămâne și totul e scrum,
Un zbor se oprește la margini de drum.
Rădăcinile mor în pământu-nghețat,
Un vis se destramă sub cerul crispat,
Chemarea se pierde prin ploaia de chin,
Absentă-i Lumina dintre om și destin.
Prea mulţi Doamne …
Prea mulţi Doamne, prea mulţi morţi,
Călăuzele tărâmului veşnic au sosit,
Urlete se sparg în negrele bolţi,
Şi ura erupe din toţi cei ce-au iubit.
Lacrimi amare Doamne, prea multe lacrimi,
Ochii se îneacă în oceanul amar,
Nebunia muşcă cu răutate din patimi,
Cade agonic ultima picătură-n pahar.
Prea mulţi Doamne, tineri prea mulţi,
Pe morminte şi biblii au călcat apăsat,
Din cruci şi icoane spre infern au făcut punţi,
Peste care păşesc c-un triumf spulberat.
Suferinţă Doamne, prea multă suferinţă,
Durerea a ajuns un simţ prea banal,
Trupuri chircite se desprind de fiinţă,
Calvaru-i Pământ, iar Pământu-i calvar.
Prea mulţi Doamne, prea mulţi copii,
Cad ca grâul necopt sub o coasă turbată,
Casele sunt pline de tinere stafii,
Ce-şi petrec copilăria în noapte cu familia toată.
Prea multe Doamne, prea multe păcate,
Trimite-Ţi Fiul să le culeagă spăşit,
I-om face coroană din spini şi-o să-I punem în spate,
Crucea pe care vom scrie că L-am iubit.
Prea mulţi Doamne, prea mulţi morţi,
În fiece casă e doliu, lacrimi, suferinţă,
Opreşte moartea şi iartă-ne pe toţi,
Mai dă-ne o şansă şi multă credinţă.
Jet de-aci! a.k.a.
Curge printr-o găurică
Cu pasant prin pasarică
O direcție mai mică
Strâmtorată fără frică
Doar până la pulicică!
Arde arde arde arde tare
Nu mă doare ți se pare
Țin să urlu în mișcare
Că nu mă cunoști matale
Când mi-e rău sau bine, jale!
Când o simt așa voioasă
Scot și fața de pe masă
Chiar și pernele din casă
Că e fata bucuroasă,
Să mai ies așa din transă!
Poate mâine se repetă
Jetul vine nu regretă
Daca sensul e miscare
Nu ma supăr de e mare,
Că nu doare asa tare!
Versuri: C.L.
Toate drepturile rezervate @2024
Reproducerea sub orice forma a textului fara acordul autorului este strict interzisa.
Qui aime bien châtie bien
Детский стон, эхом по дому,
Не плачь и не крик, молчаливое эхо.
Они и не знали что может быть по другому,
и к счастью дорога закрыта железною вехой.
и мать и отец, молчали вздымая руки,
Уничтожая детские годы.
Причиняя детишкам, адские муки,
Лишая их детства, любви и свободы.
Они уже давно не теряют слёзы,
и уже давно не просят пощады.
их поглотили детские грёзы,
Скоро погаснут их боли лампады.
Să poți uita…
Să poți uita e-un har,
Să poți uita-i virtute
De nimeni să nu ai habar,
În clipele tăcute.
Să poți uita e-un leac,
Să poți uita e tihnă,
Și-ai să trăiești un veac,
Cu sufletu-n odihnă.
Să poți uita e zbor,
Spre ceruri larg deschise,
Un cântec plin de dor,
Cu suferinți nescrise.
Să poți uita-i un dar,
Din suflet dat iubirii,
E crinul din altar,
Cununa dată firii.
Să poți uita e vis,
Un tainic legământ,
Un sunet necuprins,
Ce va erupe-n cânt.
Să poți uita e drumul,
Ce duce spre lumină,
Jăratecul și scrumul,
Ce piere în surdină.
Tu, uită, tot ce-i greu,
Și lasă-ți calea dreaptă,
Și sufletu-ți mereu,
Îți va vorbi în șoaptă.
Cât ne mai prefacem
“Te iubesc” n-am mai auzit să zică nimeni de mult
E cică despre timp ce-i scump și cult
Între ziduri îi auzi cum strigă înjură, da’ se roagă
Că atunci când tac nu-i nimeni să-i mai înțeleagă
Mă complac în situația de-a fii ca ei
Să nu-mi doresc cumva mai mult e un obicei
Și când luăm cina în familie la masă
Tactu’ deschide gura să arunce cu noroi în casă
Mâncarea-i destulă da’ sufletul piere de foame
Și primești iubire doar în grame
Că prețu’ e vital când nu-i nimeni să te ajute
Zilele pline de soare-s deja trecute
Ne prefacem că ne plăcem și ne zâmbim
Și când ușa-i trasă pe la spate ne vorbim
Mințim că ne e bine și când ne merge rău
Și ascunzi faptu’ că bărbată-tu e un “fătălău”
Că-ți cumpără flori doar când te înșală
Și abia atunci realizează cât ești de specială
Tu îi ierți tot să nu fie copii fără un părinte
Da ști că numai până mâine-i “cuminte”
Femeia-i “târfă” că doar te manipulează
Că-i vina fetei că moșu’ ăla o violează
Te minte te împinge îți i-a la rând toți nervii
Și apoi te i-a în brațe te bate pe spate si zice să-ți revii
Când îi vede pe doi ținându-se de mână
Ști că pe unu din ei l-ar arunca în fântână
Gen familia “perfectă” îi aia tradițională
Relația dintre doi e o punte tridimensională
Și abia atunci când e mult prea târziu
Când îți cade lumea în cap și capacu la sicriu
Abia atunci realizezi cât ești de prost
Că ai vorbit și aruncat cu ură fără rost
Pentru că ai fost tu prea frustrat și complexat
Că te-ai simțit prea atacat
Și într-un final n-ai demonstrat nimic
Și ai rămas singur fără niciun amic
Nici unu din noi nu suntem fără de păcate
Și orgoliile ce se rup sunt nejustificate
Ne ducem dracu cu tot cu religie
Căci toată viața noastră-i defapt o simplă regie
Other poems by the author
Îndemn la rugăciune
Eu sunt stăpân peste nimic,
Un veșnic rob fără sărsam,
Un călător în astă lume,
Un biet creștin fără să știu.
Văd cimitirul plin de viață
Orânduind coloanele de morți,
Un amalgam ciudat de oase,
Un dans macabru în decor.
Mă văd epavă într-un vid,
O umbră falsă pe pământ,
Sunt un orgoliu fad al unui slut,
Un bâlbâit timid al unui mut.
Văd moartea ca perfecțiune,
E ispășirea noastră-n absolut,
O veșnicie fără formă,
O zdreanță aruncată-n vânt.
Spre drumul judecății mele,
În fiecare zi cu nume
Îmi lepăd gândurile lumii
Și mă îndemn la rugăciune.
În căutarea iubirii
Te-am căutat, iubire, de sus, cu cerul,
Când l-am rugat să-mi deseneze,
Din nori, o inimă mai roșie ca focul
Și-am scris cu mâna mea pe ea,
Încă te-aștept, iubirea mea.
Te-am căutat iubire, cu marea cea sărată,
Când am rugat-o să izbească malul,
Și dacă valul ei îți va lovi piciorul
Să ți-l sărute cu sărutul meu
Și apoi să-mi dea de veste.
Te-am căutat iubire, cu câmpul plin de flori,
Când l-am rugat să îmbie, cu minunat parfum,
Pe fiecare domnișoară, la margine de drum,
Iar când te va vedea, să îți ofere-n dar
Un zâmbet și-o lalea, ambele, din partea mea
Distrugere
Armonia vieții s-a pierdut la limita secolului,
Razele soarelui nu mai oferă aceeași alinare
Iar luna, cândva zâna bună a poveștilor cerești,
A alungat stelele din preajma astrului pământesc.
La mișcarea universului ce se dorește ireversibilă
Au răspuns generațiile trecute cu o tăcere absolută,
Însă azi, singurul răspuns viabil oferit de omenire
Seamănă mai mult cu un strigăt deznădăjduit.
Frica unei morții lente a depășit eul personal
Și s-a extins ca o plagă emoțională pe tot pământul,
Vietățile ce cândva dansau fericite valsul vieții
Poartă azi pecetea unei realității sumbre și macabre.
Copacii ce cândva erau seculari, azi sunt palide umbre
Ce își împărtășesc bătrânețea la vârsta adolescenței.
Apele dulci ce șerpuiau mândre spre mările cele mari
Își plâng caldura inundând din ce in ce mai mult pământul.
Pământul s-a preschimbat într-un mormânt comun,
Sinuciderea nu mai este un act de egoism barbar,
Dumnezeu a lepădat din grija sa, soarta întregii omenirii,
Creându-și un nou teren de joacă, mult mai departe.
Moartea, un înger
Mi-e moartea dusă la azil, senilă ca și mine,
Suntem dușmani, dar și nebuni, ținându-ne de mână.
Am poposit să ne-odihnim, măcar o săptămână,
Să împărțim același pat și masa cea din urmă.
M-a căutat cu înfrigurare atâția amar de ani,
De a ajuns să mă urască și să-mi blesteme viața,
Și m-a găsit din întâmplare, când mă jucam pe afară,
Cu un nepot și doi bătrâni, tovarășii mei buni.
De atunci suntem nedespărțiți, prin vânt și chiar prin ploaie,
Și-mi povestește de al ei drum, prin cerul plin de jale.
S-a procopsit cu acest blestem din pură întâmplare,
Când în grădina din Eden era un înger-domnișoară.
„Atunci, prea-bunul Dumnezeu, în mare supărare,
A hotărât să fiu eu îngerul ce-aduce întristare,
Și m-a trimis să rătăcesc, în veci, pe acest pământ,
Cu scopul unic și perfid să vă ucid pe rând.”
De-aș ști să nu mai mor
De-aș ști să nu mai mor în viață,
Căci am murit de atâtea ori,
M-aș transforma în praf de stele,
Să fiu pe veci nemuritor.
M-aș transforma în întuneric,
Să nu mai văd nici umbra mea,
Iar ochii mei să fie luna
Ce luminează noaptea grea.
M-aș preschimba în apă pură
Să curg la vale din izvor,
Să mă sărut cu marea în zori
Și apoi să mă ridic la nori.
Grăunte de nisip m-aș face,
Ca vântul să mă poarte-n zbor,
Și la final eternitatea
Să mă transforme iar în om.
Ghiocelul
Cine mi te-a rupt din soare,
Floare albă, floare rară
Și mi te-a adus în cale
La-nceput de primăvară?
Cine de sub pătura albită
Își dorește să răsară,
Să vestească primăvara
La toți oamenii din țară?
De sub stratul de zăpadă
S-a ivit o mândră floare,
Cu petalele albite
Și la corp cam subțirică.
Apărută din nămeți,
Ca o fată din povești,
Dar cu nume de băiat,
Este un ghiocel curat.
Îndemn la rugăciune
Eu sunt stăpân peste nimic,
Un veșnic rob fără sărsam,
Un călător în astă lume,
Un biet creștin fără să știu.
Văd cimitirul plin de viață
Orânduind coloanele de morți,
Un amalgam ciudat de oase,
Un dans macabru în decor.
Mă văd epavă într-un vid,
O umbră falsă pe pământ,
Sunt un orgoliu fad al unui slut,
Un bâlbâit timid al unui mut.
Văd moartea ca perfecțiune,
E ispășirea noastră-n absolut,
O veșnicie fără formă,
O zdreanță aruncată-n vânt.
Spre drumul judecății mele,
În fiecare zi cu nume
Îmi lepăd gândurile lumii
Și mă îndemn la rugăciune.
În căutarea iubirii
Te-am căutat, iubire, de sus, cu cerul,
Când l-am rugat să-mi deseneze,
Din nori, o inimă mai roșie ca focul
Și-am scris cu mâna mea pe ea,
Încă te-aștept, iubirea mea.
Te-am căutat iubire, cu marea cea sărată,
Când am rugat-o să izbească malul,
Și dacă valul ei îți va lovi piciorul
Să ți-l sărute cu sărutul meu
Și apoi să-mi dea de veste.
Te-am căutat iubire, cu câmpul plin de flori,
Când l-am rugat să îmbie, cu minunat parfum,
Pe fiecare domnișoară, la margine de drum,
Iar când te va vedea, să îți ofere-n dar
Un zâmbet și-o lalea, ambele, din partea mea
Distrugere
Armonia vieții s-a pierdut la limita secolului,
Razele soarelui nu mai oferă aceeași alinare
Iar luna, cândva zâna bună a poveștilor cerești,
A alungat stelele din preajma astrului pământesc.
La mișcarea universului ce se dorește ireversibilă
Au răspuns generațiile trecute cu o tăcere absolută,
Însă azi, singurul răspuns viabil oferit de omenire
Seamănă mai mult cu un strigăt deznădăjduit.
Frica unei morții lente a depășit eul personal
Și s-a extins ca o plagă emoțională pe tot pământul,
Vietățile ce cândva dansau fericite valsul vieții
Poartă azi pecetea unei realității sumbre și macabre.
Copacii ce cândva erau seculari, azi sunt palide umbre
Ce își împărtășesc bătrânețea la vârsta adolescenței.
Apele dulci ce șerpuiau mândre spre mările cele mari
Își plâng caldura inundând din ce in ce mai mult pământul.
Pământul s-a preschimbat într-un mormânt comun,
Sinuciderea nu mai este un act de egoism barbar,
Dumnezeu a lepădat din grija sa, soarta întregii omenirii,
Creându-și un nou teren de joacă, mult mai departe.
Moartea, un înger
Mi-e moartea dusă la azil, senilă ca și mine,
Suntem dușmani, dar și nebuni, ținându-ne de mână.
Am poposit să ne-odihnim, măcar o săptămână,
Să împărțim același pat și masa cea din urmă.
M-a căutat cu înfrigurare atâția amar de ani,
De a ajuns să mă urască și să-mi blesteme viața,
Și m-a găsit din întâmplare, când mă jucam pe afară,
Cu un nepot și doi bătrâni, tovarășii mei buni.
De atunci suntem nedespărțiți, prin vânt și chiar prin ploaie,
Și-mi povestește de al ei drum, prin cerul plin de jale.
S-a procopsit cu acest blestem din pură întâmplare,
Când în grădina din Eden era un înger-domnișoară.
„Atunci, prea-bunul Dumnezeu, în mare supărare,
A hotărât să fiu eu îngerul ce-aduce întristare,
Și m-a trimis să rătăcesc, în veci, pe acest pământ,
Cu scopul unic și perfid să vă ucid pe rând.”
De-aș ști să nu mai mor
De-aș ști să nu mai mor în viață,
Căci am murit de atâtea ori,
M-aș transforma în praf de stele,
Să fiu pe veci nemuritor.
M-aș transforma în întuneric,
Să nu mai văd nici umbra mea,
Iar ochii mei să fie luna
Ce luminează noaptea grea.
M-aș preschimba în apă pură
Să curg la vale din izvor,
Să mă sărut cu marea în zori
Și apoi să mă ridic la nori.
Grăunte de nisip m-aș face,
Ca vântul să mă poarte-n zbor,
Și la final eternitatea
Să mă transforme iar în om.
Ghiocelul
Cine mi te-a rupt din soare,
Floare albă, floare rară
Și mi te-a adus în cale
La-nceput de primăvară?
Cine de sub pătura albită
Își dorește să răsară,
Să vestească primăvara
La toți oamenii din țară?
De sub stratul de zăpadă
S-a ivit o mândră floare,
Cu petalele albite
Și la corp cam subțirică.
Apărută din nămeți,
Ca o fată din povești,
Dar cu nume de băiat,
Este un ghiocel curat.