Pustnicul
Pe stânca ce atinge cerul,
Un pustnic și-a zidit castelul,
Să fie lângă Dumnezeu,
Așa cum își dorise el.
Și-n fiecare zi cu nume
Se tot ruga la Dumnezeu
Să ierte întreaga omenire,
Să nu îl ierte doar pe el.
Își petrecu parte din viață
Rugându-se la Dumnezeu
Și de cădea în îndoială,
Tot se ruga la Dumnezeu.
Îl tot ruga să-l întărească,
Să nu greșească-n adevăr,
Să ție calea vieții dreaptă,
Să nu găsească vreun ocol.
Îl lăudau în cer toți sfinții,
Îl lăudau și adormiții,
Iar îngerii se întrebau
Cum Dumnezeu nu-l cheamă-n în rai.
Dar pustnicul avea păcate,
Ce nimeni nu știa socoate,
Doar unul, bunul Dumnezeu,
I le știa pe toate.
Se scurge timpu-ncetișor,
Stând singur, fără niciun om,
Dar și așa timpul trecu
Și barba-i albă se făcu, din neagră.
Și chiar de-avea vreo 90 de ani
Nu se plângea că-i este greu,
Căci își găsea un ajutor
În sfântul nostru, Dumnezeu.
Veni vremea călătoriei,
Să plece în împărăție,
Să întâlnească sufletul,
Pe Domnul lui.
Pe stânca ce atinge cerul
E omul ce-și dorește raiul,
Iar lângă el o nălucire,
Îi dă biletul de adio.
Un suflet se îndepărtează,
Se plimbă liber prin văzduh,
Privește cerul cu mândrie
Și zboară lin spre absolut.
La poarta raiului închisă,
Un sfântul Petru stă tăcut,
Îndeamnă sufletul să șadă
Și să aștepte-n rând.
Un rând de suflete plângând
Așteaptă lângă poartă,
O judecată îi desparte
De raiul cu de toate.
„Ți-e tolba plină de păcate,
În tinerețe le-ai făcut pe toate,
Un hoț fusei de mic copil,
Apoi, tâlhar la drumul mare.
Te-au blestemat toți jefuiții,
Pe tine și pe banda ta,
Te-au pus în lacrimi și suspine
Și le-au trimis la mine.”
Așa grăi la judecată
Un Domn creat din apă pură
Ce se părea că n-are gură,
Dar toți știau ce vrea să spună.
„Te iert de toate câte ai făcut,
Căci am văzut că nu ai vrut
Să strângi averi nemăsurate
Sau să îți faci palate.
Ai împărțit cu cei săraci
Din prada ta bogată,
Ai dat la oameni nevoiași
Și la văduve-n poartă.
Mai știu de anii de căință,
Ți-au fost de mare trebuință,
La judecata de apoi,
Te iert, rămâi în rai, cu noi.”
Din toate câte le-am făcut,
Când minte multă n-am avut,
Avem un timp la bătrânețe
Să cerem penitență.
Category: Philosophical poem
All author's poems: Vasile Serban
Date of posting: 5 июля 2024
Added in favorites: 1
Views: 431
Poems in the same category
Limbajul codificat al mintii
În plin miez de noapte cu forțe lucide
Mintea mea, tentații de vicii, descinde
Picături amare, din ceasurile trecute
Încercând să așeze în suflet zenital regretul.
Execrabil încercând din răsputeri cu patos,
În adâncul sufletului meu tumultos,
Reies desfigurații de santinelă ego-centrale
Sorbind cu un rânjet dulce, picăturile amare.
Conștiința îmi dictează note pe portative
Ce mă poartă tridimensional în porți ascetice
Dincolo de percepțiile mele post-apocaliptice
Ridicând la infinit jugul, fără să-l critice.
Gândirea, generator de realitate obiectivă,
Prin teorii mă pierzi, cu fibrilație negativă,
Fără a mai ști unde-mi este judecată relativă
Ce trage stoic linie peste cadavre în taină
Dar memoria neelucidat, îmi provoacă dependență
Și muribund străbat colinile de lumină,
Poate exprimându-mi limbajul vremea o să devină,
Picăturile amare după care mintea mea suspină.
Prizonierii umbrelor
Sunt prizonierul umbrelor
născute din trecut
aștept să răsară soarele
deasupra amintirilor
iar când umbrele vor muri
voi evada
spre un vis așternut
pe oglinda
orbită de alb
dar s-a ivitt iar ziua
în urletul deșteptătorului
apa rece îmi dezmorţeşte simțurile
doar o urmă de moleșeală
mai dansează odată cu trupul
atașat de gropile din asfalt
în indiferența șoferului
care pare să nu fi scăpat nici el
din închisoarea umbrelor.
Calea prin Labirint
Viața e un greu Labirint
Iar printre nenumărate fundături
Căutăm neâncetat ieșiri
Prin probleme pășim lent.
Viața oamenilor aparent diferită
Dar e același Labirint de alegeri
Care defapt nu te duc nicăieri...
Capcană deasupra simturilor, e spirituală.
E o iluzie că ești liber
Doar pare că înaintezi
Dacă o clipă te-ai gândi sincer
Ai vedea...că te-nvârți in cercuri.
Când ne comparăm viața cu alții
Riscăm să devenim pierduți
În Labirintul dezamăgirii
Cădem victimele Întristării.
Dar rămâne întrebarea
Cum ai putea să-ți găsesti calea?
Prin Labirintul amețitor
Când ești la capătul puterilor.
Urmările Labirintului sunt moartea spirituală
Dar căutarea ta tot continuă
Nimic parcă nu te satură
Te roade foamea imaterială.
Adevărul este cheia Labirintului
Broasca-i dragostea față de alții
Și toate Labirintele se vor prăbuși
Liber vezi lumea cu alți ochi.
Acaparat
Oh suflet drag ,
Oare după ce masca
Se ascunde zâmbetul?
Zâmbetul blând al copilului
Care râde din orice
De soare se bucură,
De vânt,
De ploaie,
De apus,
De răsărit,
Copilul acela blajin
Chiar inocent
Care ai fost o dată ...
Ignorant l-ai abandonat
În frig și nepăsare
Lăsat după a societății mască
După griji și frici
După încordare și rigiditate
Cerul numai întunecat îl vezi
Frigul îl simți...
Uiți să privești stelele
Fară întuneric ele nu s ar vedea
Uiți să visezi
Să trăiești cu și pentru visul tău
Căci un visător te ai nascult
Acaparat de propia lume ai devenit
Și totuși adânc în tine
Stelele luminează
Focul viu arde
Răsuflare are
Aminte adu ți
Că din praf de stele și lumină
Presărate de suflu divin
Viață ai luat
Speranță să te îndrume
Spre bucurie și vise dulci
Că ale unui copil
Acum trăiești
În armonie cu tine
Iar se te bucuri de flori ,
De zâmbete,
De viață .
Abundență
În vastitatea timpului, pe scena lumii vaste,
Se desfășoară actul vieții, cu abundență .
Un carnaval al ființei, unde fiecare mască,
E un rol jucat în piesa, ce-n univers se lasă.
Abundența se revarsă în codul genetic,
O bibliotecă vie, un text energetic,
Unde fiecare literă, fiecare cuvânt,
Evoluează, se adaptează, pe acest pământ.
În celula ce pulsează, în atomul ce dansează,
E o lume de posibilități ce ne amețesc .
Cu fiecare respirație, cu fiecare bătaie,
E un himn al creației, ce nu cunoaște vămile tăcerii, nicio șoaptă nu se-abate.
Vieții îi cântăm ode în templele naturii,
Admirăm complexitatea în ecosistemele pururi.
În frunza ce se-nclină, în albină ce polenizează,
În mareea ce se-ntoarce, în stea ce se aprinde și moare în neantul ce o vizează.
Abundența nu-i doar sumă, ci și simfonie,
O orchestră a diversității, cu melodie și armonie.
De la microb la mamut, de la alge la secvoia măreață,
În fiecare formă de viață, natura își arată fața.
În jungla urbană sau în sălbăticie,
Viața își țese firul, cu abilitate și măiestrie.
O pânză de conexiuni, unde totul se împletește,
Și din haosul aparent, un ordin divin se naște.
Peste tot, viața izvorăște, din pustiu înfrunzit,
O forță neoprită, de spirit neînvins, neclintit.
În adâncul oceanului, în azurul cerului, cât de înalt,
Abundența e o dovadă că universul vieții e un altar.
O, câte forme ia aceasta, în ciclul ei nesfârșit,
O dramă cosmică, unde fiecare scenă e infinit.
De la pasul timid al paianjenului, la galopul cerbului sprinten,
Viața în abundență, în fiecare moment, e iminentă și pertinentă.
Abundența vieții, un poem nescris, mereu în schimbare,
O operă de artă unde fiecare trăiește pentru a împărtăși și a se dărui,
Sculptând în materia efemeră, cu dragoste și cu răbdare,
Un testament al diversității, ce reverberează în infinit.
Ecoul
Intr-o minte stralucita
s-a adeverit lumea cea de taina,
Dar, ce mai face si lumina
cand eu ma straduiesc sa traiesc intotdeauna?
Da, viata mi-o fac eu singur,
dar de ce viata pe care am primit-o de mic fiind
este ca un soldat canibal razand?
Inteleg, viata este grea si dura,
dar eu nu as fi trebuit sa o indur.
Ma uit acum la copilul din mine
care se razbata sa iasa si sa se vindece,
Dar, cum sa se vindece
daca el niciodata nu a fost bine?
Limbajul codificat al mintii
În plin miez de noapte cu forțe lucide
Mintea mea, tentații de vicii, descinde
Picături amare, din ceasurile trecute
Încercând să așeze în suflet zenital regretul.
Execrabil încercând din răsputeri cu patos,
În adâncul sufletului meu tumultos,
Reies desfigurații de santinelă ego-centrale
Sorbind cu un rânjet dulce, picăturile amare.
Conștiința îmi dictează note pe portative
Ce mă poartă tridimensional în porți ascetice
Dincolo de percepțiile mele post-apocaliptice
Ridicând la infinit jugul, fără să-l critice.
Gândirea, generator de realitate obiectivă,
Prin teorii mă pierzi, cu fibrilație negativă,
Fără a mai ști unde-mi este judecată relativă
Ce trage stoic linie peste cadavre în taină
Dar memoria neelucidat, îmi provoacă dependență
Și muribund străbat colinile de lumină,
Poate exprimându-mi limbajul vremea o să devină,
Picăturile amare după care mintea mea suspină.
Prizonierii umbrelor
Sunt prizonierul umbrelor
născute din trecut
aștept să răsară soarele
deasupra amintirilor
iar când umbrele vor muri
voi evada
spre un vis așternut
pe oglinda
orbită de alb
dar s-a ivitt iar ziua
în urletul deșteptătorului
apa rece îmi dezmorţeşte simțurile
doar o urmă de moleșeală
mai dansează odată cu trupul
atașat de gropile din asfalt
în indiferența șoferului
care pare să nu fi scăpat nici el
din închisoarea umbrelor.
Calea prin Labirint
Viața e un greu Labirint
Iar printre nenumărate fundături
Căutăm neâncetat ieșiri
Prin probleme pășim lent.
Viața oamenilor aparent diferită
Dar e același Labirint de alegeri
Care defapt nu te duc nicăieri...
Capcană deasupra simturilor, e spirituală.
E o iluzie că ești liber
Doar pare că înaintezi
Dacă o clipă te-ai gândi sincer
Ai vedea...că te-nvârți in cercuri.
Când ne comparăm viața cu alții
Riscăm să devenim pierduți
În Labirintul dezamăgirii
Cădem victimele Întristării.
Dar rămâne întrebarea
Cum ai putea să-ți găsesti calea?
Prin Labirintul amețitor
Când ești la capătul puterilor.
Urmările Labirintului sunt moartea spirituală
Dar căutarea ta tot continuă
Nimic parcă nu te satură
Te roade foamea imaterială.
Adevărul este cheia Labirintului
Broasca-i dragostea față de alții
Și toate Labirintele se vor prăbuși
Liber vezi lumea cu alți ochi.
Acaparat
Oh suflet drag ,
Oare după ce masca
Se ascunde zâmbetul?
Zâmbetul blând al copilului
Care râde din orice
De soare se bucură,
De vânt,
De ploaie,
De apus,
De răsărit,
Copilul acela blajin
Chiar inocent
Care ai fost o dată ...
Ignorant l-ai abandonat
În frig și nepăsare
Lăsat după a societății mască
După griji și frici
După încordare și rigiditate
Cerul numai întunecat îl vezi
Frigul îl simți...
Uiți să privești stelele
Fară întuneric ele nu s ar vedea
Uiți să visezi
Să trăiești cu și pentru visul tău
Căci un visător te ai nascult
Acaparat de propia lume ai devenit
Și totuși adânc în tine
Stelele luminează
Focul viu arde
Răsuflare are
Aminte adu ți
Că din praf de stele și lumină
Presărate de suflu divin
Viață ai luat
Speranță să te îndrume
Spre bucurie și vise dulci
Că ale unui copil
Acum trăiești
În armonie cu tine
Iar se te bucuri de flori ,
De zâmbete,
De viață .
Abundență
În vastitatea timpului, pe scena lumii vaste,
Se desfășoară actul vieții, cu abundență .
Un carnaval al ființei, unde fiecare mască,
E un rol jucat în piesa, ce-n univers se lasă.
Abundența se revarsă în codul genetic,
O bibliotecă vie, un text energetic,
Unde fiecare literă, fiecare cuvânt,
Evoluează, se adaptează, pe acest pământ.
În celula ce pulsează, în atomul ce dansează,
E o lume de posibilități ce ne amețesc .
Cu fiecare respirație, cu fiecare bătaie,
E un himn al creației, ce nu cunoaște vămile tăcerii, nicio șoaptă nu se-abate.
Vieții îi cântăm ode în templele naturii,
Admirăm complexitatea în ecosistemele pururi.
În frunza ce se-nclină, în albină ce polenizează,
În mareea ce se-ntoarce, în stea ce se aprinde și moare în neantul ce o vizează.
Abundența nu-i doar sumă, ci și simfonie,
O orchestră a diversității, cu melodie și armonie.
De la microb la mamut, de la alge la secvoia măreață,
În fiecare formă de viață, natura își arată fața.
În jungla urbană sau în sălbăticie,
Viața își țese firul, cu abilitate și măiestrie.
O pânză de conexiuni, unde totul se împletește,
Și din haosul aparent, un ordin divin se naște.
Peste tot, viața izvorăște, din pustiu înfrunzit,
O forță neoprită, de spirit neînvins, neclintit.
În adâncul oceanului, în azurul cerului, cât de înalt,
Abundența e o dovadă că universul vieții e un altar.
O, câte forme ia aceasta, în ciclul ei nesfârșit,
O dramă cosmică, unde fiecare scenă e infinit.
De la pasul timid al paianjenului, la galopul cerbului sprinten,
Viața în abundență, în fiecare moment, e iminentă și pertinentă.
Abundența vieții, un poem nescris, mereu în schimbare,
O operă de artă unde fiecare trăiește pentru a împărtăși și a se dărui,
Sculptând în materia efemeră, cu dragoste și cu răbdare,
Un testament al diversității, ce reverberează în infinit.
Ecoul
Intr-o minte stralucita
s-a adeverit lumea cea de taina,
Dar, ce mai face si lumina
cand eu ma straduiesc sa traiesc intotdeauna?
Da, viata mi-o fac eu singur,
dar de ce viata pe care am primit-o de mic fiind
este ca un soldat canibal razand?
Inteleg, viata este grea si dura,
dar eu nu as fi trebuit sa o indur.
Ma uit acum la copilul din mine
care se razbata sa iasa si sa se vindece,
Dar, cum sa se vindece
daca el niciodata nu a fost bine?
Other poems by the author
Scheletul
Sunt prizonierul vocilor de gheață
Ce îmi vorbesc cu aer șfichiuit
Despre tărâmuri reci și-ntunecate
Unde pe veci îmi voi găsi mormânt.
Înfiorat de recea lor vorbire
Mă las cuprins de frigul vorbelor ce dor
Și răscolesc în jarul stins al vieții
Cu un vătrai din os de la picior.
Cu pălăria mea de om bătrân
Și cu o zdreanță veche drept costum,
Fără tovarăși să mă-ndemn la drum
Rămân schelet într-un mormânt de lut.
Carusel
Cum am ajuns din praf de stea să mă transform în om?
Din praf de stea născut, prizonier al cerului și al pământului,
Ascuns de stelele surate și-mprăștiat de vânt în noapte
Mă simt al nimănui printre păduri și munți, printre roci și stânci.
Sunt necinstitul ce se-adapă din rezervorul de sinceritate
Într-un proces ce se întâmplă când crezi în fiecare moarte.
Încătușat pe veșnicie într-un vârtej de falsă nemurire,
Mă las pierdut din complezență, să mă conserv în excelență.
Un ucigaș care renaște trecând mereu prin altă moarte,
Un fin supliciu spiritual ce recreează-un om banal.
Revin plângând la locul faptei, să mă descopăr ireal,
Naiv în propria-mi ființă, etern suspect în neființă.
Ghiocelul
Cine mi te-a rupt din soare,
Floare albă, floare rară
Și mi te-a adus în cale
La-nceput de primăvară?
Cine de sub pătura albită
Își dorește să răsară,
Să vestească primăvara
La toți oamenii din țară?
De sub stratul de zăpadă
S-a ivit o mândră floare,
Cu petalele albite
Și la corp cam subțirică.
Apărută din nămeți,
Ca o fată din povești,
Dar cu nume de băiat,
Este un ghiocel curat.
De-aș ști să nu mai mor
De-aș ști să nu mai mor în viață,
Căci am murit de atâtea ori,
M-aș transforma în praf de stele,
Să fiu pe veci nemuritor.
M-aș transforma în întuneric,
Să nu mai văd nici umbra mea,
Iar ochii mei să fie luna
Ce luminează noaptea grea.
M-aș preschimba în apă pură
Să curg la vale din izvor,
Să mă sărut cu marea în zori
Și apoi să mă ridic la nori.
Grăunte de nisip m-aș face,
Ca vântul să mă poarte-n zbor,
Și la final eternitatea
Să mă transforme iar în om.
Se naște prin moarte
E o noapte timidă de vânt bântuită,
Un înger coboară pe scara lui sfântă,
Un suflet de om creat din lumină
Pășește timid într-o lume de umbre.
Se adapă încet din cana sfințită,
În ochi licăresc cristale din sticlă,
Prin brațele-i lungi se scurge nisipul,
Clepsidra - destin îi numără timpul.
Un țânc de copil își plânge venirea,
O mamă slăbită își strigă durerea,
Un tată voinic își râde uimirea,
O soartă de om primește ursirea.
Se bucură lumea de darul primit,
Se scutură cerul de stele grăbit,
Un sunet de goarnă vestește în noapte,
E timpul în care se naște prin moarte.
Divertisment prin existență
În lacrimi scriu confesiune către dezamăgitul om din viitor,
Că tot ce punem în iubire e teama unui muritor.
Mă leg de spirit prin speranță, căci prin speranță
voi putea să mor,
Azi sunt o pasăre măiastră, și mâine sunt un vierme în ogor.
Un torturat pe veci, în necredință, căci în credință sigur am să mor,
M-am aruncat în propria ființă, ca să rezist prin simplul abandon.
Mă las purtat de valul gândurilor rele ce sap în mine șanțuri ce mă dor,
Triumf mârșav asupra vieții mele, căci mi-e sortit să sufăr ca și muritor.
Sunt blestemat să simt orice durere, căci prin durere omul nu va piere,
Dar lasă răni din ce în ce mai grele ce naște-n în mine un alt om.
Sunt suspendat de voi prin suferință ca să mă sinucid apoi de dor,
Și incapabil să rămân în lume mă retrăiesc într-un minut minor.
În toate cele ce-au să vie și-n toate cele câte-au fost
Supremul adevăr rămâne... eu sunt un simplu muritor.
Suntem sortiți prin existență la joc murdar... de creator,
Ruleta vieții se termină când moartea-i vine-n ajutor.
Un fel de cacealma a vieții, capriciul unui ziditor...
Divertisment prin existență e planul lui de viitor.
Scheletul
Sunt prizonierul vocilor de gheață
Ce îmi vorbesc cu aer șfichiuit
Despre tărâmuri reci și-ntunecate
Unde pe veci îmi voi găsi mormânt.
Înfiorat de recea lor vorbire
Mă las cuprins de frigul vorbelor ce dor
Și răscolesc în jarul stins al vieții
Cu un vătrai din os de la picior.
Cu pălăria mea de om bătrân
Și cu o zdreanță veche drept costum,
Fără tovarăși să mă-ndemn la drum
Rămân schelet într-un mormânt de lut.
Carusel
Cum am ajuns din praf de stea să mă transform în om?
Din praf de stea născut, prizonier al cerului și al pământului,
Ascuns de stelele surate și-mprăștiat de vânt în noapte
Mă simt al nimănui printre păduri și munți, printre roci și stânci.
Sunt necinstitul ce se-adapă din rezervorul de sinceritate
Într-un proces ce se întâmplă când crezi în fiecare moarte.
Încătușat pe veșnicie într-un vârtej de falsă nemurire,
Mă las pierdut din complezență, să mă conserv în excelență.
Un ucigaș care renaște trecând mereu prin altă moarte,
Un fin supliciu spiritual ce recreează-un om banal.
Revin plângând la locul faptei, să mă descopăr ireal,
Naiv în propria-mi ființă, etern suspect în neființă.
Ghiocelul
Cine mi te-a rupt din soare,
Floare albă, floare rară
Și mi te-a adus în cale
La-nceput de primăvară?
Cine de sub pătura albită
Își dorește să răsară,
Să vestească primăvara
La toți oamenii din țară?
De sub stratul de zăpadă
S-a ivit o mândră floare,
Cu petalele albite
Și la corp cam subțirică.
Apărută din nămeți,
Ca o fată din povești,
Dar cu nume de băiat,
Este un ghiocel curat.
De-aș ști să nu mai mor
De-aș ști să nu mai mor în viață,
Căci am murit de atâtea ori,
M-aș transforma în praf de stele,
Să fiu pe veci nemuritor.
M-aș transforma în întuneric,
Să nu mai văd nici umbra mea,
Iar ochii mei să fie luna
Ce luminează noaptea grea.
M-aș preschimba în apă pură
Să curg la vale din izvor,
Să mă sărut cu marea în zori
Și apoi să mă ridic la nori.
Grăunte de nisip m-aș face,
Ca vântul să mă poarte-n zbor,
Și la final eternitatea
Să mă transforme iar în om.
Se naște prin moarte
E o noapte timidă de vânt bântuită,
Un înger coboară pe scara lui sfântă,
Un suflet de om creat din lumină
Pășește timid într-o lume de umbre.
Se adapă încet din cana sfințită,
În ochi licăresc cristale din sticlă,
Prin brațele-i lungi se scurge nisipul,
Clepsidra - destin îi numără timpul.
Un țânc de copil își plânge venirea,
O mamă slăbită își strigă durerea,
Un tată voinic își râde uimirea,
O soartă de om primește ursirea.
Se bucură lumea de darul primit,
Se scutură cerul de stele grăbit,
Un sunet de goarnă vestește în noapte,
E timpul în care se naște prin moarte.
Divertisment prin existență
În lacrimi scriu confesiune către dezamăgitul om din viitor,
Că tot ce punem în iubire e teama unui muritor.
Mă leg de spirit prin speranță, căci prin speranță
voi putea să mor,
Azi sunt o pasăre măiastră, și mâine sunt un vierme în ogor.
Un torturat pe veci, în necredință, căci în credință sigur am să mor,
M-am aruncat în propria ființă, ca să rezist prin simplul abandon.
Mă las purtat de valul gândurilor rele ce sap în mine șanțuri ce mă dor,
Triumf mârșav asupra vieții mele, căci mi-e sortit să sufăr ca și muritor.
Sunt blestemat să simt orice durere, căci prin durere omul nu va piere,
Dar lasă răni din ce în ce mai grele ce naște-n în mine un alt om.
Sunt suspendat de voi prin suferință ca să mă sinucid apoi de dor,
Și incapabil să rămân în lume mă retrăiesc într-un minut minor.
În toate cele ce-au să vie și-n toate cele câte-au fost
Supremul adevăr rămâne... eu sunt un simplu muritor.
Suntem sortiți prin existență la joc murdar... de creator,
Ruleta vieții se termină când moartea-i vine-n ajutor.
Un fel de cacealma a vieții, capriciul unui ziditor...
Divertisment prin existență e planul lui de viitor.