Author Anna Dzengan

scoți din paharul de șampanie toate mărgelele jucăușe

într-o lingură de argint

fiecare mărgea are o istorie de povestit

aceasta este despre teascul de lemn în care tata tortura

Busuioacă de Bohotin

în timp ce mama mesteca norii de ploaie

în ceaunul de tuci

cealaltă este despre mine, băiatul cu genunchii zdreliți,

pus pe șotii

îmi plăcea să amestec ouăle de graur cu cele de cuc

sau să arunc cu pietre în cârtițe

fiecare mărgea din paharul de șampanie

păstrează etern aroma și respirația clipei

vraja primei atingeri are parfumul inconfundabil al lemnului de santal

primul sărut, aroma regală de agar și lavandă

în lingura ta de argint ai strâns o comoară neprețuită

de acum poți să bei liniștită toată șampania din pahar

iar mie,

călătorul stelar,

să-mi lași lingura

În liniștea nopții cobor pe pământ ma uit în zare și vad un cuvânt, 

Rostit de un biet bătrân cu puține cuvinte așezate pe rând, 

Ma opresc și ma așez blând când din neant apare zburând, 

O lumina ca soarele arzând,

Deodată se oprește timpul și spun unde i bătrânul ce-l văzusem plângând. 

A ieşit în zori o fată, având rochia brodată

şi încinsă la mijloc cu un fluture de in

când pe frunze mai era lacul cerului senin.

Cum din fire-i râzătoare,

se opri să stea de vorbă

în grădină cu o floare:

unele în cuib de rouă, alte nalte cât un munte.

Însă una-i prea cochetă: are guler de satin,

împlinit cu fagur roşu.

Mai văzu aşa minune altădată la bunici

când pe gard cânta cocosu’ -

ea făcea căsuţe-n şir printre ierburi la furnici.

Dar cum mâna mică îi scapă,

se-nţepă pe negândite într-un mugure de spin…

Vai, ce chin ! -

îşi zise-n sine.

Poate vrea un strop de apă,

de mă-mpunse aşa tare firul greu de mărăcine.

Pe o frunză de cleştar un gândac abia-şi ridică

silueta de cărbune,

o furnică

se opri ca să-şi şteargă fruntea udă, ochii tulburi de tăciune.

Soarele adânc se scaldă într-o tufă violetă;

ce e drept e prea măruntă,

dar din fire e cochetă.

Se ridică în lucire evantaiele de nalbă,

rochii roşii de zorele

rotesc salbă peste iarbă.

Ca o floare printre ele,

fata-şi potriveşte gheata. Visătoare, ea întreabă:

- Dar ce floare este, mamă ?

Am trecut şi ieri pe aici, însă n-am băgat de seamă.

- E camelia cea albă…

- Dar Camelia sunt eu… Cum să fiu eu, mamă, floare ?!

N-am nici frunze,

n-am petale.

Şi trecu prin alte rânduri,

coborâtă printre gânduri…

Ceasul bate miezu-nopţii şi Camelia tresare,

respirând adânc - visează

cum furtuna s-a iscat

şi din soare

smulse o rază;

ciorile înfruntă cerul.

Câte flori avea cu dânsa,

vântul îi goli panerul.

Dar cum mama era trează,

îi cuprinse fruntea albă şi în gânduri se ruga,

visul nopţii i-l veghea să nu-i frângă ramura

vântul cel întunecat ce din basme a scăpat.

Telegarul cât o stâncă,

fruntea naltă îi asudă;

numai sta cât să audă,

că în noaptea cea adâncă

zmeul este la hotar.

Şi porni ca să-l adune sub copitele-i de jar.

 - Nalţă-te de zor spre stele,

urcând podul de aramă !...

Păzitorii se rotesc, vântu-n cuiburi îl lovesc;

praf şi pulbere s-alege de necazuri şi de rele.

Mama-n şoaptă o îndemnă:

- Urcă, fata mea, mai urcă până treci de nouă stele,

unde e copilărie, unde îngerii adie

lirele în cântecele...

Dar deodată-n sânul nopţii se ivi palat de soare.

Şi vibrând în cântec vine o ileană-cosânzeană

cu năframă de cicoare

şi condurii de sulfină:

- Hai, copilă, şi te prinde de o rază de lumină !

 Oi ruga un şir de fluturi

visul negru să ţi-l spele.

Nemurirea să te cânte,

floare mândră a nopţii mele…

din cartea ilustrată pentru copii, Copilul și norul -

Ștefan Radu Mușat

salut! iti scriu iarasi pe internet, nu pe papir.

totu-i ok, doar c-am racit de la-atita rau, de la ura, 

dar mama mi-a spus: «respira - si eu respir -

deaspura unui cartof fierbinte, larg deschizind gura.»

stiu, prostii. acum nu mai trece asa angina,

nu se trateaza raceala, bronsita, nimic din ce doare,

dar mama mi-a spus: «arunca acum aspirina,

ea nu este buna. si sufletul clateste-l cu soda si sare.

paraseste-i pe cei, de care ades esti uitata,

pe cei, ce-nafara de suferinta nu-ti mai pot da nimic.

sa nu-ti fie teama, ca o sa il pierzi vreodata.»

P.S. gitul deja a trecut, pe mama nu o mai contrazic.

Every time I look down

on this timeless town

Whether blue or gray be her skies

Whether loud be her cheers

or whether soft be her tears

More and more do I realize that

I love Paris in the spring time

I love Paris in the fall

I love Paris in the winter when it drizzles

I love Paris in the summer when it sizzles

I love Paris every moment

Every moment of the year

I love Paris, why oh, why do I love Paris?

Because my love is near

I love Paris in the spring time

I love Paris in the fall

I love Paris in the winter when it drizzles

I love Paris in the summer when it sizzles

I love Paris every moment

Every moment of the year

I love Paris, why oh, why do I love Paris?

Because my love is near.

Ég elska París

Í hvert skipti sem ég lít niður

á þessum tímalausa bæ

Hvort sem það er blár eða grár himinn hennar

Hvort hávær eru fagnaðarlæti hennar

eða hvort mjúk séu tár hennar

Ég geri mér æ betur grein fyrir því

Ég elska París á vorin

Ég elska París á haustin

Ég elska París á veturna þegar það rignir

Ég elska París á sumrin þegar það siðar

Ég elska París á hverju augnabliki

Hvert augnablik ársins

Ég elska París, af hverju ó, af hverju elska ég París?

Vegna þess að ástin mín er nálægt

Ég elska París á vorin

Ég elska París á haustin

Ég elska París á veturna þegar það rignir

Ég elska París á sumrin þegar það siðar

Ég elska París á hverju augnabliki

Hvert augnablik ársins

Ég elska París, af hverju ó, af hverju elska ég París?

Vegna þess að ástin mín er nálægt.

In Universul imens,doar un punct

Ce-ascunde în el un suflet mai maret decat Cosmosul.

Acesta e omul,mărunt,

Dar spiritul lui uriaș,adânc,

Arată că oamenii sunt,

De fapt,constelații de trăiri,

Si-atunci când se frang,

Se pierd sentimente,iubiri,

Ce cuprind în ele infinitul.

In Universul imens,doar un punct,

Dar lacrima lui calda înduioșează zenitul,

Iar bătăile inimii lui închid în ele eternitatea.

Atât de neînsemnat,și totuși,

El lupta cu moartea,visează,și speră,

Pe frunte primește divinul sărut,

El,neînsemnatul,minusculul punct...