Ultima cădere

Când soarele își ascunde fața
— nu dramatic, nu definitiv —
doar ca un om obosit de prea mult adevăr,
sub oblonul asfințitului,
ceva în mine rămâne deschis.

Ochii nu privesc.
Ochii caută.
Caută o privire care știe
cum tremură pielea înainte de atingere,
care recunoaște tăcerea
ca pe un limbaj matern.

Iar buzele…
ah, buzele…
nu vorbesc,
nu cer,
nu promit.
Ele mușcă.
Mușcă din dorință
ca dintr-un măr interzis al dimineții,
un răsărit care respiră a „Noi”,
nu ca plural,
ci ca singura formă posibilă de existență.

În piept, timpul nu mai curge —
pulsează.
Fiecare secundă are gustul tău,
fiecare pauză
e locul unde aproape te pierd
și imediat te regăsesc.

Eu nu te iubesc liniar.
Te iubesc ca pe o arsură lentă,
ca pe o rugăciune spusă greșit
dar ascultată.
Te iubesc cu frică,
cu foame,
cu genunchii moi
și respirația dezordonată.

Și dacă noaptea cade,
nu e întuneric —
e doar scena pe care rămânem
fără martori,
fără explicații,
doar noi doi
învățând din nou
cum se rostește începutul.

Pe turla lumii, veche și obosită,
un clopot tace, dar ecoul cheamă.
Sub cerul stins, lumina rătăcită
se-aprinde lin — ca o icoană-n ramă.

Atunci coboară, blând, din depărtare,
un stol de îngeri, palizi, pictori sfinți,
cu aripi moi, făcute din iertare,
și ochi aprinși de doruri...cuminți.

Ei poartă-n mâini paleta nemurire,
cu tonuri calde, vii, dar luminoase,
și-nvăluie pământul în iubire,
cum Domnul scrie-n cer cu litere duioase.

„Să fie-ntins apusul peste lume,
ca o cămașă ruptă de păcat”,
șopti un înger, rostind un vechi nume,
iar soarele zâmbi, murind, dar luminat.

Și-n jurul casei Domnului, sub cruce,
tăcerea se lasă și respiră,
iar cerul, ca o rană ce se duce,
se vindecă în aur și se miră...

Nimic mai mult…

Doar cuvinte țipate tare,
atât de tare încât să fie auzite,
aplaudate, validate pentru urletul lor —
rostit cu gura larg deschisă.

Nimic mai mult…

Cuvinte țipate,
apoi — la fel de tare — uitate.
Ca și cum ne-ar fi lovit amnezia vremii,
cea care ne șterge memoria
încărcată de trâmbițe și turle,
care nasc doar sunete —
nimic mai mult,
sunete fără puls de suflet.

Țipăm cu toții — da —
țipăm când e rentabil,
când vrem să dăm bine
în tabloul derizoriu al vremii.
Căutăm aplauze pe scena vieții,
unde spectacolul e atât de prost regizat
încât ajungem o batistă de nas —
da, o batistă —
accesoriu demodat,
purtat azi doar de câțiva rătăciți
în universul grăbit,
care o duc cu ei
ca pe o dovadă
că a existat cândva suflet —
suflet, nu doar zgomot
în construcția numită „cuvânt”.

Dar, revenind la batistă…
cândva, necesară;
azi — utile sunt cele de hârtie,
folosite o dată și aruncate.
Aruncate oriunde.

Și nimeni nu mai întreabă:
cine vede reziduurile gândirii seci,
care pot stârni dezgust
și contaminare colectivă?

Nimic mai mult…

Doar litere ce alcătuiesc cuvinte,
scoase din gură — edificiu
ce pretinde măreție,
dar, pe lângă zgomote,
emană mirosuri grele
de cadavre sufletești —
suflete ce nu și-au găsit locul,
nici șansa de a fi resuscitate.

Prea ocupați cu zgomotul —
tare și sec —
am uitat sufletul literelor
așezate în cuvinte
care poate salva.

Nimic mai mult…

Doar cuvinte:
să fim mai buni,
mai empatici,
mai atenți…

Ce frumos sună —
de parcă am fi apostoli
când le rostim solemn.
Dar din zece, câți le simțim?
Câți le puartăm în noi
și le dăruim?

Nimic mai mult…

Cuvinte —
sună bine,
ne aplaudăm,
ne mândrim,
le uităm
precum primul fulg de nea —
și poate
precum ultimul adevăr.

Nimic mai mult.

Când ochii unei mame plâng,
însuși Dumnezeu îngenunchează —
nu din slăbiciune,
ci dintr-o tăcere adâncă,
să-i adune în palme ruga de sare,
să o preschimbe în flori
pe care nimeni nu le vede crescând,
dar toți le simțim în mirosul iertării.

Lacrimile născute din durere
nu sunt apă —
sunt foc mocnit,
un vulcan tăcut
arderea până în miezul lumii,
acolo unde cuvântul nu mai ajunge.

Când ochii mamei plâng de bucurie —
atunci se deschid izvoarele,
și fiecare picătură devine Geneză:
viața se ridică din atingerea ei,
ca o lumină ce nu cere voie să fie.

Tot ce atinge lacrima ei
prinde rădăcină,
își amintește cum se respiră,
cum e să înflorești fără teamă.
Fiecare lacrimă a mamei
este scrisă, cu migală tainică,
în catastiful lui Dumnezeu —
nimic nu se pierde,
nimic nu rămâne fără ecou.

Iar noi,
cu gesturile noastre grăbite,
suntem chemați să răspundem
de izvoarele ori de focurile
din ochii mamelor acestui pământ.

Și poate că într-o zi
vom învăța să nu mai fim cauză,
ci adăpost lacrimilor lor.

Din orgolii vaste, din vanitatea puterii —

pământul fu smuls de pe orbită în cazan.
Nu mai e planetă.
E o gură de foc în care fierb zilele
ca niște clepsidre topite.

Fierb sufletele —
în vacarmul lor tăcut.
Fierbe timpul —
râu prizonier într-o amforă de fier.
Și fierbe prezentul, implacabil,
ca o carne uitată pe flacăra istoriei.

Cine a ațâțat rugul?
Cine a suflat în jarul mândriei
până când flamurile au început să ardă
ca niște epistole netrimise?

Din turnuri semețe
se aruncă zaruri peste continente.
Lumea e o tablă de joc.
Frontierele — linii trasate cu rigla pe hărți tremurânde.
Iar oamenii…
oamenii sunt mutați ca pionii,
silabe rătăcite într-o frază greșită a istoriei.

Orgoliul —
sculptor impenitent al ruinelor.
El fragmentează universul
în parcele de dominat,
în ceruri revendicate,
în oceane cifrate ca niște conturi bancare.

Și fiecare revendică restul.
Mai mult azur.
Mai mult pământ.
Mai multă umbră peste semeni.

Dar nimeni nu invocă lumina.

Se ridică tumultul lumii
ca un clopot spart.
Se rostogolesc armatele,
nori de plumb peste cetăți.
Iar copiii deprind alfabetul fricii
înaintea silabisirii vieții.

Așa fierbe lumea.

Fierbe cu sânge,
fierbe cu dogmă,
fierbe cu discursuri lustruite
ca niște lame.

Și totuși —
în acest cenușiu purtat de vânt
subzistă o taină.

Căci scrumul nu e doar amurg.
Scrumul e memoria focului.
Scrumul e sămânța răbdării.

Poate într-un ungher de viitor —
fragil, aproape imperceptibil —
se va închega o mână de oameni
care nu vor mai vrea să sfâșie cerul.

Ei vor rosti rar,
ca niște păstori ai liniștii.
Vor aduna sufletele calcinate
ca pe niște vase de lut
și vor învăța din nou
cum se respiră fără spaimă.

Poate atunci
cazanul lumii se va stinge.

Și din aburul lui dens
va răsări o dimineață
în care puterea nu va mai însemna
a stăpâni pământul —

ci a nu-l mai mistui.

Pentru că, în cele din urmă,
universul nu e o pradă.

Universul e o respirație
pe care o împărțim
sau o pierdem
laolaltă.

Există un punct —
firav, între piele și suflare -
unde am crezut că mă pot rătăci de mine.

Era acolo,
în adăpostul brațului tău,
unde timpul nu mai bătea în ceasuri,
ci în bătăi de inimă luate cu împrumut.

Te-am locuit
ca pe o casă fără oglinzi,
crezând că-mi voi uita, în sfârșit,
toate neliniștile.

Dar m-am regăsit
în fiecare atingere a ta:
un gest blând, ca o șoaptă
care știa că nu mă pot părăsi.

Timpul
nu a ucis iluzia —
a preschimbat-o în lumină.

Și am înțeles:
nu există fugă de sine,
există doar oameni-Lumină
în care te vezi, în sfârșit, întreg.

Iar tu…
nu mi-ai fost ascunzătoare,
ci oglinda caldă
în care am avut curajul
să rămân.

Este zeița frumuseții o minciună?

Este!

Căci fiecare dintre femei este a frumuseții zeitate!

Iubito,pentru mine tu ești Zeița frumuseții,

Fără egal în lumea asta largă și plină de femei,

Însă niciuna dintre ele

N-au nici magia și nici grandoarea ta!

Nici curcubeul ce se-arată după ploaie,

Semeț,plin de culori ce se împăunează printre nori,

Și vrea să ne arate măreția sa,

În fața frumuseții tale,

Nu e nimic cu arcuirea-i îngâmfată,

Și de-ar vorbi cu tunetele aspre

Ori fulgere de-ar arunca înspre umilii muritori,

Nu m-aș speria de-acestea toate,

Eu tot pe tine te-aș diviniza!

Iubito,pentru mine tu ești Zeița frumuseții,

Fără egal în lumea asta largă și plină de femei,

Însă niciuna dintre ele

N-au nici magia și nici grandoarea ta!

(18 martie 2024 Vasilica dragostea mea)

Aseară mă plimbam pe vale,

Și-a mea privire a căzut,

Pe o statuie plimbătoare,

Și am văzut, că nu era de lut

Când mai atent, am privit,

Cu ochelarii puși pe nas,

Degrabă eu m-am dumirit,

Că ea spre el, a făcut pas

Pe lângă ei agale am trecut,

Cu coada ochiului trăgând,

Să văd de va fi vreun sărut,

Și gândul meu pe loc să-l uit

Fac doi pași, rapid spre dreapta,

Să-aud, să văd mai bine fata,

Privind spre ei, am priceput,

Că ce se-ntâmplă, e neplăcut

El în etate, cu tâmplele cărunte,

S-a aplecat mâna să i-o sărute,

Pe chipul fetei era multă tristețe,

Și mâna și-a retras-o, cu politețe

Fac un pas, sau doi spre stânga,

S-aud ce-și spun, la întâlnire,

Și de ce n-a fost, sărut de mână,

Și doar niște semne, de despărțire

Am văzut cum ea începe-a plânge,

Și cum inima-i pe loc, se frànge,

În mână ținea strâns o scrisoare,

Lui i-a-nmânat-o, simțind frustrare

Când el s-a-ntors și m-a văzut,

S-adresat politicos, cu un salut,

Iar ea surprinsă, jenată, furioasă,

Mi-a spus de vreau, s-o duc acasă

Atunci pe loc am înțeles mesajul,

Și imediat mi-a dispărut curajul,

Iar când s-a plâns că-i înșelată,

Dorința mea a fost, s-o văd plecată

Văzând ce-a fost la întâlnire,

Iute spre casă am pornit,

Simțind în mine dezamăgire,

Și din visare, m-am trezit

Buimac și amețit de somn,

Ochii într-una mii frecam,

Să simt, sunt treaz sau dorm,

Când am zărit lumini în geam,

Mă-ntorc, o văd pe-a mea soție,

Cum doarme liniștită-n pat,

Mă-ntreb, o fi fost vreo stafie,

Și îmi răspund, a fost un vis ciudat

Dezmeticit, vrăjit și treaz deplin,

Mă uit la orologiul din perete,

E dimineață, smerit mă-nchin,

Și-mi spun..ia-ți gândul de la fete..

 băiete!

Din când in când imi curge-n gând o poezie.

E doar un vers la început, sau poate doar o amintire

Şi poate zace aşa-n eter mai bine de o lunā

Până dospeşte efemer sau se consumă-n glumă

Sau pe notițe o aştern cu pasiuni picante

Astfel,

Usturător, mă înfăşoară 

Emoția-i primordială...

Impresia de-odinioarā, o simt atinsă-n palma goală

Ai vrea să afli cine eşti?

Deschide uşa şi afară ieşi...

Păşeşte afară din poveşti,

Şi-ncepe a căuta să ne uneşti.

Ma simt prost,

Habar n am dacă are vreun rost,

În acest fel eu n am mai fost,

Am nevoie de un adăpost.

Iubito doar ți-am spus că nesfârșită-i dragostea...

Nu-i ea mesajul Domnului Hristos?

Iar toți cei care ne ținem strâns de-a lui cămașă,

Nu suntem nemuritori și noi,

Pășind cu pași timizi dar hotărâți,

Pe ale Sale fericite urme,

Ce duc în Rai încă de-aici?

Iubito doar ți-am spus că ești Poemul nesfârșit de dragoste,

Ce zi de zi singur se scrie...

Și cum să-ți cânt a ta frumoasă strălucire,

Tu trează fiind iar eu dormind?

Cum pot să te sărut imaginar acum,

Dacă nu îți aud din departare

Și respirația dar și timizii pași

Ce îți clădesc al tău decis destin,

Ce-i hotărât dar și trimis de sus?

Și cum să-ți spun mereu că te iubesc,

De nu îți scriu sau nu-ți vorbesc?

Iubito,lângă tine sunt acum,

Voi fi întreaga zi al tău,

Nu sunt eu adierea dimineții,

Nu sunt acum cu tine eu?

(29 martie 2024 Vasilica dragostea mea)

Mă poți certa de mii de ori

Si poți gândi rău despre mine

Dar din lacrimi mi-au crescut flori

Durerea a trecut și azi... sunt bine!

Poți să te crezi inteligent

Pe locu-ntâi sau cel mai tare

În story-ul nostru esti doar un corigent

Cu nota scăzută la purtare.

Poți cu tăcerea să mă umilești, 

Din gânduri să-mi ștergi amintirea.

Eu am puterea frumos să te păstrez în ochii mei

Acum spune-mi te rog, ce-a fost???... dacă nu, iubirea!