Și ce dacă...

Atât de atipici, de diferiți

unii prea triști, alții prea fericiți.

Și totuși, cu toți ne rotim

pe aceeași orbită, uneori ne ciocnim

de orgoliile noastre care sună

a fală deșartă fără o faptă bună

iar pe cap a mândriei cunună

o purtăm ca pruncul purtat de mumă.

Oameni, enigme cea ascund

taine ce străbat prin veacuri

precum apele subterane pătrund

spre suprafețe pe care le inundă

și pentru care nu găsești leacuri.

Suflete deschise care urc la cer

într-o lume unde nu e cuvântul ”sper”

Oameni, cărți frumoase la copertă

pentru care uneori se regretă

momentul în care s-o cunoști ți-ai dorit

și în loc de o lume frumoasă, bună

la un moment dat ai descoperit

un univers de lașitate și ranchiună

și te doare și te simți dezamăgit

dar asta uneori e prețul la ceea ce ai iubit.

Oamenii, precum o ceașcă de cafea

care de dimineața te trezește la viață

sau alții precum fulgii de nea

care dau buzna în viața ta.

Unii sunt adevărate binecuvântări

cu care ești răsplătit de Dumnezeu

alții vin în viața ta ca și învățări

ca să te Rogi, Crezi, Speri mereu.

 Dzengan Anna 12.03.2021

În palma ta se leagănă speranța,
Ca un izvor ce curge către zări,
Iar gândul tău îmbracă-n dor distanța
Și naște liniști peste depărtări.

În glasul tău se-adună marea toată,
Cu valuri dulci de vis și dăruire,
Iar inima, de cer e luminată,
Își scrie taina-n dor și nemurire.

Femeie, ești un templu de tăcere,
În care ard lumini de rugăciune,
Din umbra ta se naște mângâiere
Și pacea lumii prinde rădăcină.

Strămoșii noștri au luptat —

sângele lor râuri a făcut,

sub cerul plumburiu,

dar cu privirea dusă spre senin,

pentru cei ce aveau să vină.

Au visat pentru noi —

păduri verzi, câmpii înflorite,

un înalt limpede

pe care să-l putem respira.

Au căzut —

și s-au făcut pământ,

humus viu, roditor,

ca noi să fim stăpâni

pe glia pe care pășim.

Au murit pentru un ideal:

ZBORUL —

iar noi…

ca niște copii prea mici,

nu știm, nu vrem

să zidim nimic din el.

L-am luat

ca pe o coală de hârtie,

am mototolit-o,

și nu mai știm ce să facem cu ea.

O înghesuim, stânjeniți,

în buzunare care nu-s ale noastre,

străine de rostul ei,

gata oricând s-o pierdem

într-o groapă comună —

ca acelea

în care au fost aruncate

visele lor, viețile lor,

tot ce n-au mai apucat să fie.

Și totuși —

sub pașii noștri

pământul nu tace:

ține minte.

Am învățat târziu
arta de a respira sub apă —
când orașul ardea pe dinăuntru
și fiecare stradă
era o venă deschisă.

Am învățat
cu plămânii plini de tăcere,
cu pieptul prins în menghina zilei ce vine,
cu fruntea sprijinită de geamul rece
al unei patrii interioare
care nu mai știa să-și pronunțe numele.

Sub apă
focul nu se vede,
dar îl simți —
arde ca o idee interzisă,
ca un adevăr spus prea devreme
în fața celor ce trăiesc din amânare.

Respir.
Îmi coboară oxigenul în sânge
ca o revoltă tăcută, ritmică, precisă.
Inspir —
și apa îmi intră în oase.
Expir —
și flăcările îmi cresc sub piele.

Cine m-a învățat să ard?
Cine m-a condamnat la luciditate?
Cine mi-a spus că aerul a devenit
un privilegiu politic?

Sub apă
nu există aplauze.
Există doar inima —
o tobă frântă
care bate pentru cei fără glas,
pentru cei ce-și cară viața
în sacoșe de plastic,
pentru cei ce-și ascund visele
în buzunare găurite de salarii minime.

Eu ard pentru ei.
Ard pentru femeia care tace la masa de seară
ca să nu deranjeze echilibrul unei lumi strâmbe.
Ard pentru bărbatul ce înghite umilința
ca pe o pastilă fără apă.
Ard pentru copilul ce întreabă
de ce cerul nu cade
peste atâtea nedreptăți.

Și totuși —
sub apă —
învăț să respir fără permisiune.

Nu este miracol,
ci disciplina supraviețuirii.
Îți ții frica în palmă
ca pe o monedă ruginită
și alegi să nu o mai cheltui.
Îți legi disperarea de gleznă
până când greutatea îți arată direcția.

Arta aceasta nu se predă în școli,
nu are manuale.
Are doar carne,
și oase,
și o conștiință ce refuză să adoarmă.

Respir sub apă
în timp ce ard —
și ard pentru că refuz să mă sting.

În fiecare inspirație
port cenușa unei generații
care a confundat supraviețuirea
cu viața.
În fiecare expirație
împing spre suprafață
o promisiune aprinsă:

că nu ne vom îneca
în propriile compromisuri.

Sunt viu.
Nu pentru că mi-e ușor,
ci pentru că aleg.
Aleg să țin ochii deschiși
când sarea ustură.
Aleg să spun numele lucrurilor
chiar dacă limba sângerează.

Apa mă apasă —
dar nu mă posedă.
Focul mă mistuie —
dar nu mă reduce la scrum.

Între ele,
în această tensiune sacră,
îmi cresc aripile invizibile.

Asta e arta:
să transformi arderea în lumină,
înecul în respirație,
frica în verticalitate.

Și dacă mă vezi
cu pielea străvezie de atâta apă
și cu ochii aprinși de atâta foc,
să știi —

nu sunt victimă,
nu sunt martir,
nu sunt cenușă.

Sunt dovada
că se poate trăi lucid
în mijlocul catastrofei,
că se poate iubi
în plină combustie,
că se poate respira
sub apă —

în timp ce arzi.

O picătură cade — sânge viu de timp,
Pe lama rece-a clipei ce curmă orice nimb.
Sub cerul care tace în veșnicul amurg,
Secunde se destramă și-n neființă curg.

O, cât de fină-i lama ce taie fără glas,
Și cât de scurt e drumul din „mâine” spre „rămas”.
Noi strângem amânarea ca pe un scut fragil,
Dar timpul o sfărâmă cu gestul lui subtil.

Am spus: „Va fi și mâine… mai este încă loc”,
Dar mâine se subțiază ca firul prins în foc.
Și-n palma mea rămâne doar tremurul târziu
Al clipelor pierdute ce nu mai pot să fiu.

Atunci am prins să văd — sub liniștea de fier —
Cum viața se aprinde doar într-un singur ieri.
Nu mâine ne aparține, nici ieri nu mai e drum,
Ci numai clipa vie ce arde-n noi acum.

De-aceea, suflet drag, când inima te cheamă,
Nu lăsa fericirea să tremure de teamă.
Spune cuvântul simplu ce poate să aline,
Că lama timpului nu întreabă pe nimeni.

Și dacă totuși curge din aorta lui rar
O picătură caldă din veșnicul hotar,
Primește-o ca pe darul ce nu se mai repetă —
O clipă trăită plin valorează o planetă.

Ce criză mondială?
Serios — care?
Cea din ecrane, cu cifrele-n dinți,
sau cea care urcă, mută, prin haine,
când stai singur în cameră
și te miri că nu te mai doare nimic?

Nu e despre bani.
Banii fac acrobații în conturi,
vin, pleacă, se pierd,
un spectacol de umbre cu cifre.
E despre golul acela
care nu are IBAN.

Am devenit experți în supraviețuire
și am rămas ucenici la trăit.

Scroll. Like. Next.
Repeat.
Metronomul acesta ne macină zilele,
ne consumăm în miniaturi de sens,
în dialoguri de-o silabă
și apropieri cu termen de garanție.

Ne e frică să simțim
fără martori, fără ecrane,
fără confirmarea unui „share” virtual.
Dacă nu am postat,
oare am fost cu adevărat acolo?

Și totuși —
din când în când —
cineva frânge ritmul.
Își ridică privirea din flux,
respiră adânc, ca după un înec,
și își amintește, brusc,
că a fost, cândva, viu.

Aceasta e revoluția reală:
nu una strigată prin piețe,
nu una virală, cu mii de afișări,
ci una tăcută, sub piele.
O insurecție a interiorului.

Să simți din nou.
Să-ți pese.
Să rămâi în loc.

Fiindcă, poate,
criza nu e un zid —
ci crăpătura prin care începem
să vedem lumina,
altfel.

E-o boală fără nume, ce-n suflet mi-a pătruns,

Ca umbra unei toamne, tăcută m-a străpuns.

Nu simt durerea-n carne, dar în adânc mi-e greu,

Ca un ecou de șoapte ce n-aud glasul meu.

Mă bântuie prin gânduri, prin nopți fără sfârșit,

Un dor nedefinit, un vis ce m-a rănit.

Nici leac nu-i și nici semn, dar știu că e aici,

Îmi apasă orice zbor, m-aruncă-n negre licii.

Mă poartă ca pe-o frunză, vântul necunoscut,

Din zori până-n amurguri, pe drumuri ce-s pierdut.

N-am glas să-i cer vreo milă, n-am chip să mă opresc,

Căci boala mea tăcută îmi cere să trăiesc.

Mă leagă fără lanțuri, mă cheamă fără glas,

Și tot ce-am fost vreodată s-a stins într-un impas.

Din zi în zi mă mistuie, mă-ngroapă tot mai mult,

Îmi sapă-n carne umbre, și-n suflet foc ascult.

E-o boală ce mă știe, din timpuri fără rost,

A crescut în mine tainic, ca focul adăpost.

Și n-are ce să-i facă nici cerul și nici lutul,

Căci ea e-n rădăcina uitării, ca trecutul.

Cu fiecare oră mă macină mai greu,

În clipele tăcute, se-așterne tot mai eu.

Nu pot să fug de dânsa, căci e parte din mine,

O boală fără nume, dar știu că nu mă ține.

Am fost pe cruce, Doamne,

cu durerile mele, cu vinovăția mea,

cu tot ce nu am spus și tot ce am greșit.

Te-am privit o clipă,

și am simțit în mine o arsură sfântă.

Dar m-am temut.

M-am temut de goliciunea adevărului,

de rușinea răstignirii,

de moartea eului meu.

Și am fugit.

Am lăsat crucea să cadă în țărână,

ca și cum n-ar fi fost darul Tău.

Am alergat înapoi în mulțime,

ascuns printre cei ce nu Te cunosc.

Dar nici acolo n-am găsit pace.

Pentru că în inima mea,

crucea nu înceta să sângereze.

Doamne,

nu Ți-ai întors fața de la mine,

deși eu mi-am întors spatele de la jertfă.

Nu mi-ai închis cerul,

deși eu am închis ochii.

Întoarce-mă, Doamne,

nu la slavă, ci la cruce.

Nu la laudă, ci la suferința curățitoare.

Nu la biruință ieftină,

ci la rănile care sfințesc.

Fă-mă vrednic să rămân pe cruce

până ce Tu spui „S-a sfârșit”,

nu până când obosește voința mea.

Iar dacă voi fugi din nou,

aleargă după mine cu blândețea Ta —

și leagă-mă, Doamne, nu cu forță,

ci cu dragoste.

La icoana Ta,

am îngenuchiat

fără cuvinte,

glasul meu pierzându-se

îm praf și întuneric.

Lumina icoanei

nu mă cerceta,

ci mă primea

exact ața cum eram

gol, tremurând, neputincios.

Lacrima mea

s-a prelins pe marginea sufletului

și a devenit rugăciune

fără formă,

dar plină de viață.

În această tăcere

am înțeles:

Dumnezeu nu cere cuvinte,

ci inimi

care se lasă găsite.

Și am simțit

că nu sunt singur,

că El mă ține 

În brațele Sale

înainte să știu

dacă merit să fiu iubit.

Am învățat târziu
arta de a respira sub apă —
când orașul ardea pe dinăuntru
și fiecare stradă
era o venă deschisă.

Am învățat
cu plămânii plini de tăcere,
cu pieptul prins în menghina zilei ce vine,
cu fruntea sprijinită de geamul rece
al unei patrii interioare
care nu mai știa să-și pronunțe numele.

Sub apă
focul nu se vede,
dar îl simți —
arde ca o idee interzisă,
ca un adevăr spus prea devreme
în fața celor ce trăiesc din amânare.

Respir.
Îmi coboară oxigenul în sânge
ca o revoltă tăcută, ritmică, precisă.
Inspir —
și apa îmi intră în oase.
Expir —
și flăcările îmi cresc sub piele.

Cine m-a învățat să ard?
Cine m-a condamnat la luciditate?
Cine mi-a spus că aerul a devenit
un privilegiu politic?

Sub apă
nu există aplauze.
Există doar inima —
o tobă frântă
care bate pentru cei fără glas,
pentru cei ce-și cară viața
în sacoșe de plastic,
pentru cei ce-și ascund visele
în buzunare găurite de salarii minime.

Eu ard pentru ei.
Ard pentru femeia care tace la masa de seară
ca să nu deranjeze echilibrul unei lumi strâmbe.
Ard pentru bărbatul ce înghite umilința
ca pe o pastilă fără apă.
Ard pentru copilul ce întreabă
de ce cerul nu cade
peste atâtea nedreptăți.

Și totuși —
sub apă —
învăț să respir fără permisiune.

Nu este miracol,
ci disciplina supraviețuirii.
Îți ții frica în palmă
ca pe o monedă ruginită
și alegi să nu o mai cheltui.
Îți legi disperarea de gleznă
până când greutatea îți arată direcția.

Arta aceasta nu se predă în școli,
nu are manuale.
Are doar carne,
și oase,
și o conștiință ce refuză să adoarmă.

Respir sub apă
în timp ce ard —
și ard pentru că refuz să mă sting.

În fiecare inspirație
port cenușa unei generații
care a confundat supraviețuirea
cu viața.
În fiecare expirație
împing spre suprafață
o promisiune aprinsă:

că nu ne vom îneca
în propriile compromisuri.

Sunt viu.
Nu pentru că mi-e ușor,
ci pentru că aleg.
Aleg să țin ochii deschiși
când sarea ustură.
Aleg să spun numele lucrurilor
chiar dacă limba sângerează.

Apa mă apasă —
dar nu mă posedă.
Focul mă mistuie —
dar nu mă reduce la scrum.

Între ele,
în această tensiune sacră,
îmi cresc aripile invizibile.

Asta e arta:
să transformi arderea în lumină,
înecul în respirație,
frica în verticalitate.

Și dacă mă vezi
cu pielea străvezie de atâta apă
și cu ochii aprinși de atâta foc,
să știi —

nu sunt victimă,
nu sunt martir,
nu sunt cenușă.

Sunt dovada
că se poate trăi lucid
în mijlocul catastrofei,
că se poate iubi
în plină combustie,
că se poate respira
sub apă —

în timp ce arzi.

Unde și cer
se revarsă-n privire –
suntem oglinda.

Dintr-un gând fără formă
răsar toate marginile –
totul se știe
prin noi.

Ascultă cum șuieră vântul 

În noaptea aceasta de toamnă.

Ascultă ce simte pământul

Când toamna la somn îl condamnă.

Trosnește în vatra arzândă

Un petec de scoarță uscată.

Iar focul, ușor atingând-o,

O face să ardă pe dată.

Făcându-se scrum, înroșită,

Mă duce cu gândul acasă.

La viața de-acolo, tihnită,

La patria mea cea frumoasă.