Te-am căutat

S-a terminat.
Ceea ce numeam „inspirație” a confundat orizontul
cu o margine de porțelan ciobit
și s-a prăbușit, cu tot cu aerele ei de absolut,
într-o băltoacă aurie, de o densitate obscenă.

Priviți-o cum se zbate:
scapula, care altădată promitea direcții,
e acum doar o articulație încleiată,
executând un dans epileptic în cleiul de glucoză.
E o moarte fără public, o mecanică a pântecelui
care a confundat „sacrul” cu o simplă greșeală de dozaj
între foame și cât poate îndura țesutul.

Eu stau vizavi și-mi beau ceaiul rece.
Fără zahăr, fără nicio intenție de salvare.
O urmăresc cum își linge orgoliul de pe resturile de masă
și cum încearcă să-și curețe masca de ipsos
murdărită de un vis de bucătărie.

Nu mai căuta esențe, draga mea.
Ești plină de un „talent” care se vinde la borcan,
o pată vâscoasă și inertă pe un bufet de provincie.
Șterge-te la gură și recunoaște:
ai vrut prea mult și te-ai înecat în propriul tău exces.

După ușile închise ale unui zâmbet larg
ce îmbrățișează chipul,
ascunse rămân frământările...
lacrimile se strâng în lacul sufletului.

Acest lac, odinioară,
purta albastrul imaculat al copilăriei…
anii au crescut pe el asemenea nuferilor —
ah, ce nuferi frumoși l-au împânzit.

Dar rădăcinile lor
au tulburat cristalinul apei.

Frământările se cuibăresc, se îmbulzesc
într-un cuib prea mic să le poată adăposti...
prea plin, prea greu să mai reziste.

Și iată — plesnește
precum un elastic
de care norii sunt legați de pământ.

În clipa rupturii, cerul plânge,
fiindu-i lovit obrazul conștiinței,
o durere adâncă,
pentru că a cedat —
a cedat presiunii furtunilor
ce bat în pânzele sufletului.

Frământările —
un fel de nuferi:
grație și frumusețe la suprafață,
rădăcini care tulbură
apele sufletului.

Ochii mei au început să vadă

tot mai des la colț de stradă

bătrânei cu mâna întinsă

și cu lacrima prelinsă

pe obrajii de timp ridați

c-au rămas de toți uitați.

Pe un petec de pământ

câți au sufletul frânt

de lipsa de dreptate

de un trai pe limitate

a multor persoane în etate

care adorm nemâncate.

Oare asta au meritat?

pentru toți anii ce au lucrat

de în zi și până noapte

și-au achitat impozite la stat

care la rândul său, de ei a uitat

de izbeliște pe stradă ia lăsat.

Dar nu doar statul vină poartă

de faptul că bătrânii duc așa soartă.

Vina o purtăm noi toți

care suntem niște hoți

ce se gândesc la buzunarul său

uitând părinții, pe Dumnezeu.

Azi văd bătrâni flămânzi și goi

strângând din ghena cu gunoi

ceea ce noi ne alintăm

și fără chibzuință aruncăm

Pe noi, oare ce ne așteaptă

de la această generație stearpă.

Ei au crescut copii, nepoți

și-au pus credința în niște hoți

cărora le-a încredința viața lor

ca ei să le fie ocrotitor

dar au ajuns tratați cu sictir

ajunși cerșetori de o pâine, un chefir.

Oare ce ne-așteaptă

într-o lume emancipată

unde toți moderni se poartă

și-au uitat de unde au plecat odată

au uitat de părinții în neputință

care cândva i-au crescut cu credință.

Azi mai des eu văd pe stradă

bătrânei loviți de soartă

Oare de ei, cui le mai pasă

că nu au nici ce mânca, nici casă...

Cei sus de la guvernare,
nici măcar gândul nu-i doare.

Dragă țară cu fiicele, fii tăi

nu lăsați să moară cei

care prin munca lor de-o viață

v-au susținut, v-au dat povață

Cei care v-au adus pe lume

NU uitați de ei,de a lor nume

PĂRINȚI,  sfinte cunune.

Tăișul.

Da— tăișul acela

dintre răzbunare și iertare,

lamă rece, lipită de pielea drumului,

respirând cu noi,

pas după pas,

pe toată lungimea venelor timpului.

Timpul.

Timpul — ucigașul blând,

criminalul care nu lasă urme,

dar lasă goluri.

Timpul care taie din noi zile,

felii subțiri de lumină,

scurtând traseul,

grăbind sfârșitul,

ca o foarfecă în mâinile unui copil

care nu știe că taie prea aproape.

Drumul.

Ah, drumul —

acel drum care ne zvârle uneori

în intersecții fără milă,

în răscruci care te scutură,

te clatină,

te pot arunca direct

pe lama vibrândă dintre

“hai să-i dau înapoi”

și

“hai să-l las să plece”.

Răzbunarea.

Ea — norul greu,

norul ce se spintecă,

explodează,

îneacă tot,

până și ultima șansă,

ultimul fir,

ultima rază ce încerca

să mai întrebe:

“sigur nu vrei să fii mai bun?”

Iertarea.

Dar iertarea…

iertarea e altă poveste.

E curcubeul care apare când nu-l cauți,

lumina aceea care nu țipă,

ci stă.

Și-n liniștea culorilor ei,

în adâncul timid al arcurilor ei,

zâmbește Dumnezeu —

ca un părinte

care știe că ai înțeles

lecția.

Acest ghemotoc de carne vie—
da, tu, eu, noi—
un pumn de nervi, de dorințe, de contradicții,
un loc unde dragostea și ura
dorm în același pat
și se trezesc amnezice
peste resturile unui război fără autor.

Mă uit în mine
și nu știu dacă să aprind lumina
sau să mimez absența.

Fiindcă dincoace de prag—
e un vacarm.

Întrebări care nu tac,
adevăruri care nu vor să fie spuse,
și o voce care șoptește:
„Cum de încapi, Dumnezeule,
într-un trup ce se fisurează
la ecoul unui cuvânt prea greu?”

Cum de încapi în mine
când eu abia încap în mine?

Suntem dualitate, ni s-a spus—
dar nimeni nu ne-a spus
cât de greu e să trăiești împărțit
între cine ești
și cine ai învățat să pari.

Ne-ai dat libertate—
și noi?
Noi am luat libertatea
și am transformat-o în frică.

Am construit colivii invizibile:
din tăcerea lui „ce-o să spună lumea”,
din rigorile lui „așa se face”,
din sentința lui „nu e pentru tine”.

Și ne mințim.

Zilnic.
Elegant.
Convingător.

Ne spunem că suntem liberi
în timp ce ne repetăm aceleași gânduri
care nici măcar nu sunt ale noastre.

Ne spunem că trăim
dar evităm orice lucru
care ne-ar face să simțim cu adevărat.

Și, cel mai grav—
ne spunem că nu vom muri.

Ca și cum moartea
ar fi o poveste pentru alții,
ca și cum timpul
ar avea răbdare doar cu noi.

Dar ascultă—
nu în zgomot, nu în grabă—
ci acolo, între două respirații:

există un adevăr.

Mic.
Fragil.
Incomod.

Nu ești doar ceea ce arăți.
Nu ești doar ceea ce ți s-a spus că ești.
Dar nici nu ești atât de invincibil
pe cât ai vrea să crezi.

Și poate că viața nu e despre a scăpa
de contradicții,
ci despre a le duce—
cu demnitate,
cu luciditate,
cu o inimă care știe
că fiecare bătaie e un dar
și fiecare adevăr nerostit
o povară.

Așa că spune-l.
Chiar dacă ești un simplu tremur.
Mai ales atunci.

Obosite, florile de măr.
Stop.
Respir.
Pentru că asta nu e despre flori.
E despre ce rămâne
după ce frumusețea cade.

Cădeau alene în părul tău
și eu mă dezvățam
să fiu femeia care pleacă prima.
Pentru că mi s-a spus
că a rămâne e slăbiciune.
Minciună.
A rămâne e un sport extrem.

Nu m-ai atins.
Și tocmai de asta m-ai schimbat.
Unele iubiri nu lasă urme pe piele,
ci pe coloana vertebrală.

Florile se desprind
nu când mor,
ci când au fost prea pline.
Așa se rupe și o femeie:
nu de durere,
ci de prea mult „încă”.

Încă sper.
Încă tac.
Încă îmi țin inima
ca pe un pahar plin
într-o cameră unde toți aleargă.

În părul tău era primăvară.
În mine —
o revoluție spusă în șoaptă.
Pentru că uneori
cea mai mare forță
nu urlă.

Știi ce doare?
Că ne-am învățat să numim „oboseală”
ceea ce, de fapt, e curaj.
Florile nu cad învinse.
Ele cad complete.

Și dacă m-ai întreba acum
ce-am pierdut în seara aia,
ți-aș spune: nimic.
M-am găsit.

Obosite, florile de măr.
Eu?
Eu eram pregătită.

Iubesc pe altcineva!

Îți voi destăinui cândva, 

Pt çă azi încă mă tem

De al tău blestem. 

Nu mă scutesc de vină 

Și nu ți caut pricină, 

Că sunt pradă pasiunii 

În bătaia furtunii.

Vraja ta s- a risipit, 

Când amarul ai stârnit 

În sufletul meu pueril,

Ce ți era fidel,docil.

Nefericirea m a cuprins 

Odată cu amorul stins;

Regretele mă urmăresc 

La gândul că ți greșesc. 

Aș da timpul înapoi 

Să renască din noi

Paradisul pierdut 

Undeva,în trecut...

Calc pe stratul gros de frunze

Ce acoperă cărarea noastră,

Este drumul scurt ce duce

Pân' la tine sub fereastră.

Nu vreau să auzi vreun foșnet

Și să vezi că vin spre tine,

Mi-am propus să te surprind

Cu-n buchet de flori alpine.

Să le-adun am fost pe munte

Și-am trecut o vale-adâncă,

Că doar știu ce mult îți plac

Florile ce cresc pe stâncă.

Greu mi-a fost la cățărat

Tot la fel să merg la vale,

Frica gândul mi-a cuprins

Să nu-mi iasă ursu-n cale.

Acum pasul mi-l iuțesc

Să ajung la geamul tău,

Să-ți arăt ce am cules

De pe muntele Ceahlău.

Bat ușor în sticla groasă

Și-o aștept s-apară-n cadru,

Pe aleasa mea frumoasă

Și flori să-i ofer ei...tandru.

Mult nu a durat pân' a deschis

Și să văd cât este de surprinsă,

Când buchetul i l-am înmânat

Și mi-a zis...da...asta surpriză.

 N-am mai stat în așteptare

Și-am sărit direct pe geam,

Am simțit a ei dulce iubire

Când în brațe..o strângeam!

Fericiți am fost și-a doua zi

 Plecând în doi la o plimbare,

Și-am înălțat rugă la mănăstire

Mulțumind..de..binecuvântare!

IIubita mea frumoasă era vremea,

Să-ți cânt o serenadă de amor,

În astă de primăvară dimineață ,

Jos sub romantica fereastră,

Să-ți spun că te doresc ca un nebun,

Că fără dragostea de dimineață

Am toate șansele să mor....

Și dacă fac greșeli ce le regret ulterior,

Te rog să ierți un rătăcit biet trubadur,

Ce vrea să-ți cânte toată viața

Sonete sau serenade de amor,

Ce-s izvorâte toate nu din minciună,

Ci doar din dragoste curată,

Și-s nesfârșite în tragicul și drama lor!

Cât te iubesc iubită dragă,

Nu eu mai trebuie să-ți spun ,

Ci serenadele ce-au viața lor

Cu glas și colorată formă,

Și-ți vor rosti ce eu le spun!

(9 martie 2024 Vasilica dragostea mea)

1.Eu nu strivesc

Corola de spini a lumii

Nici condamn petala ei de mizer

Ce joacă pe ochii și buze

Albul unui caracter

2.La cruce se află rămășițele

Unui om ce a călcat

Afară din paradisul său

A pășit ca să extindă ca un râu

O iubire fără frâu...

Neîntrecută splendoare în ochii noștri să ajungă

Pribegise pe o cale umilitoare, lungă

3.Nu lăsa paradisul artificial

Să te amăgească cu umbra perfecțiunii din Eden

Căci edenul clădit de oamenii

E înălțat pe inimi frânte

Distruge viața din sufletul tău

Căci tehnologia îl înlocuiește pe Dumnezeu

4.O voce blândă-ți spune ție

Pe un ton melodios

''Erai o floare ce nu-nflorise

Te-am cules din câmpie...

Sub ocrotirea-mi vei ajunge

Să te îmbraci cu dragostea dintâi

Mai albă ca neaua

Mai proaspătă ca roua

Scumpă ca parfumul rafinat

Mai vie ca licărirea unui nestemat

Într-o încăpere obscură''.

5.Dar Cerul cere jertfe

Nu sânge de animal

Ci inima s-o aprinzi pe rugul lui Dumnezeu

Ca să poți zbura spre cer

Cu aripi născute din Iubire

6.Rupe ce te ține legată de pământ

Lasă, lasă cojile să cadă

Ce îți țîn aripile o epavă

Crezând în ele le vei vindeca

Lumea va privi, se va mira

Că deveniseși o lumin' în noapte

Ei rămaseră cu aripile moarte.

7.Chiar dacă aripile tale

vor fi arse în cuptor

Și tot Penajul tău ce atrăgea priviri

Se va desprinde în flăcări

Așa de asurzitor va înflori cerul

Parcă ai fi deja la nunta mult visată

8.Munții se vor clătina

Clădirile se vor prăbuși

Chiar când pământul se va întuneca

Dumnezeu nu te va părăsi !

Aș vrea o iubire cum era pe vremuri,

Fără jocuri, fără temeri.

O dragoste pură, un suflet pereche,

Nu doar mesaje pierdute în noapte, seci.

Pe atunci iubirea nu era un pariu,

Nu se măsura-n "văzut" și "scriu".

Se ținea în priviri, în tăceri înțelese,

În mâini care strâng, nu în inimi culese.

Nu erau filtre, nici măști, nici minciuni,

Doar jurăminte rostite pe bune.

Nu era “te iubesc” doar ca să te prind,

Și nici "te-am uitat" după două săptămâni.

Azi dragostea-i fugă, e viciu, e modă,

Se trăiește în stories, nu în priviri.

Se consumă ca focul, dar nu se mai simte,

E goană nebună, nu pas spre “de-a pururi”.

Dar eu vreau altceva, vreau vechiul frumos,

Vreau scrisori și plimbări, vreau timp prețios.

Vreau iubire ce crește, nu arde și moare,

Vreau suflet, nu mască, vreau tot, nu eroare.

Vreau din nou să mă-înnec,

În farmecul ochilor tăi,

Ochi, care nu vreau să-i văd plângând,

Privirea căror mă amețește,

Mă izbăvește de tot stresul.

Să te pierd, nu vreau,

Nu voi rezista, pur și simplu,

Nu vreau iar să mă-închid în sine.

Da. Nu sunt ideal,

Dar anume pentru tine vreau să fiu acea alegere corectă.

Voi spune și eu cum spuse și Lăpușneanu,

Dacă, tu nu mă vrei pe mine,

Eu te vreau