O să revii când va fi frig afara?

Am scris din amintiri, cu nostalgie, cu sufletul zvâcnind de dor, 

Crezând că-s blocată... și-s doar eu, cu al meu of...

Contul tău... terapie, refugiu, neputință și vină 

Un jurnal cu de toate, scris în nopți pline de lună.

Am pus acolo gânduri, amintiri, vise și suspine, 

Șoapte pe care n-aș fi zis să le știi...

Căci niciodată n-am primit vreun semn de la tine

Să vii , să stingi tot haosul din mine... subtil.

Am rămas trăznită și ce rușine cruntă! 

Să afli așa, tot ce inima îmi cântă...

M-ai citit mereu pe-ndelete, în vers și în dor, 

Probabil te-ai amuzat... spunând că sunt "dusă de tot"?...

Și-acum ce să fac? Să fug? Să mă scuz?

Sau să sper c-ai înțeles o fărâmă din tot ce am scris? 

Nu știu... Poate-ai zâmbit, poate-ai oftat, 

Dar am scris tot ce-am simțit... cu adevărat.

A fost terapie?... A fost nebunie? 

A fost dorul meu scris... știind că nicicând vei citi...

Și-acum, dacă tot știi ce plecarea ta a lăsat în urmă 

O ultimă intrebare: S-a meritat, măcar pentru o clipă, să nu revii?

Ultima zi din februarie...sfârșit de iarnă 

Se simte un iz ușor de primăvară 

Mi-am luat bilet de avion,

Să îmi plimb gândurile-n alt decor.

Te las... deși, am platit scump prețul despărțirii 

Îți fac retur de amintiri în care mi-ai fost drag

Am pus la curierat adresa nepăsării 

Scrisă cu roșu.... culoarea vinului...pasiunea ta.

Te las ...cu riscul de tot, a te pierde,

Eu doar am vrut un vin și-îmbrățișarea ta...

Dar dorințele mele ți s-au părut prea grele

Si-am renunțat... le poți liniștit și tu, uita...

Te las... deși îmi ești în vorbe mute 

În priviri ce-n lume nu s-au întâlnit 

În atingeri ascunse... de nimeni știute 

Într-un vis pierdut...ce încă n-a trecut...

Te-am căutat ultima oară, in noaptea ce-a trecut...de ceară,

Dar, tăcerea ta mi-a fost singurul răspuns...

Pentru tine.... azi, nu sunt decât o povară 

Tu pentru mine ai rămas...dorul ascuns.

Te las...și plec, cu-a mea iubire neînțeleasă 

Ce greu se stinge... nu se frânge 

Și mi te poartă în inima-mi aleasă 

Într-un suflet... ce nu-mi mai ajunge...

.... scrisă nu din nostalgie, ci din pură libertate interioară.

.... cronica unei cenuși reci, un punct final pus de o mână care nu mai caută răspunsuri, ci doar desenează tăceri.

Dincolo de aceste rânduri nu există nicio poartă deschisă, ci doar mândria unui suflet care a învățat să își poarte singur lumina.

Vreau să le mulțumesc din suflet celor care au lăsat mesaje la vechile mele poezii în tot acest timp. Gândurile voastre sunt de-a dreptul uimitoare și au însemnat enorm pentru mine. Vă mulțumesc tuturor că ați fost❤️.

Din scrumul din pahar

Am îngropat iluzii sub pașii grei de plumb,

În lumea de cenușă ce n-a vrut să ne-asculte,

Iar fiece cuvânt s-a stins, pierdut și mut,

Lăsând pe trupul nopții doar cicatrici... mai multe.

Înainte de a păși pe drumul fără întors,

Când vorbele erau doar umbre pe perete,

Am încercat să strâng ce timpul a distrus,

Dar am rămas pierdută în gânduri și secrete.

O liniște greoaie pe suflet s-a lăsat,

Ca un ecou târziu din vremuri de demult 

Și am uitat de tot ce-am fost și ce-am visat,

Lăsând în urma mea doar zgomot de tumult.

Sub osul stern am plumb, cartușe, praf de pușcă

În sânge am mercur, din ochi se scurge rouă

Și mintea mi-e închisă, captivă într-o cușcă

Ce ruginește-ncet, căci cu regrete plouă.

Eu nu știu ce-ai crezut, ți-am explicat prea des

Că nu am așteptări, răbdarea mi-i redusă,

Dar tu mi-ai demonstrat că nu ai înțeles.

Repet, nu poți distruge o inimă distrusă.

Și-acum privesc tăcuta cum totul e un scrum,

O amintire rece în unghere-ndepărtate,

Nu mai avem scrisori și niciun semn pe drum,

Rămân doar pași pierduți și vorbe renegate.

Se lasă noaptea lent peste trecutul ars,

Iar timpul cerne praf pe tot ce am sperat,

Din tot ce am trăit, nimic n-a mai rămas,

Doar un sfârșit tăcut și-un suflet resemnat.

Cu fruntea sus pășesc prin resturi de trecut,

M-am reclădit frumos, din propria-mi cenușă,

Mândru renăscută , din tot ce am pierdut,

Amintirilor din piept le pun definitiv o ușă.

Și-am luat un vin, să-mi fac curaj

Să-ţi spun cât dor îmi de tine

Dar după amarul ce sufletul mi-a ars

Am realizat că nu se merită! mai bine...

Decizia îmi aparţine mie,

Să-mi las o lacrimă pierdută-n vânt

Decât să plâng in fața ta că nu sunt bine,

Iar tu să nu scoți cuvânt...

Mai bine singură, păstrez tăcerea,

Chiar de dorul te mai cheamă,

Din focul stins aprind puterea

Să-nvăț să trăiesc fără teamă...

Căci lacrima îmi va usca pământul

Și vântul o va duce departe, 

Dar eu voi rămâne să-mi aflu avântul

Lăsând în urmă doar umbre deșarte.

Străin te-ai vrut, un pumn de amintiri pierdute,

Dar noaptea mi te port în vise de mine făurite.

Şi mi te strang la piept prin ceata nopții plutind

Și mi se face dor de-un vin, mai mult ca oricând.

Mă macină un dor nebun, ce aprig mă doare

Un dulce vis cum că-ntr-o zi ne-om revedea

Spune-mi te rog, babe, ar fi posibil oare?..

La un apus de soare, îmbrătişaţi cândva?

Să-mi stropești sufletul uscat de dor

Cu picături din al tău roșu demidulce,

Să-l simt din nou pe buze și-n inima fior

CU el să mă scufunzi in patimi interzise.

P.S

Revino o clipă!. ca şi când nu ai plecat

Mă doare enorm nimicul de tine lăsat,

Rupe tăcerea imensă așternută-ntre noi

Răsai ca un soare de toamnă, după vânturi şi ploi.

N-a fost să fie mai mult între noi, 

N-am rămas nici de-o amintire...

Doar m-am mințit eu, iar apoi, 

Rămas-am în dezamăgire...

Nu a fost pace, a fost mister. 

Mister cu gust de agonie....

Probabil n-am știut să-ți cer 

Sau nu ţi-am fost destulă tie.

Noi n-am fost răsărit... doar un apus,

Am fost ruine de durere....

Cuvinte nespuse am strâns, 

În ziduri pline de tăcere...

N-a fost să fie!... pur și simplu... 

Și Doamne cât mi-am mai dorit!

Probabil că... nu ne-a fost timpul...

Sau poate doar, nu ți-ai dorit....

Sub cerul noptii mii de stele,

M am regasit putin in ele.

Luceau tacut ca intr un vis,

Si dorul meu l am prins in scris.

Pe-un colt de lume,tu,aproape,

Privirea ta n-o las sa-mi scape,

Tacerea noptii ne-a unit,
Si totul pare nesfarsit.

Tu ca o stea ce straluceste,

Imi dai speranta,ma-incalzeste.

Sub stelele ce straluceau,

Simteam cum visele-mi cresteau.

Acum sub cerul prin de raze,

Simt ca mi raspunzi la mii de fraze,

In ochii tai,un cer fara sfarsit,

Gasesc curaj spre un vis neimplinit.

Cum să te smulg din mine, când în carne,

Ai încolțit ca dorul din pustie?

Ești scrisă-n mii de pagini subterane,

Ce izbucnesc în cânt și poezie.

Și dacă-mi tai adânc din piept răbdarea,

Te voi găsi zvâcnind, mereu, în rană,

Căci tu-mi ești umbra, sângele, chemarea,

Și focul ce mă arde de sub haină.

Te port ca pe-un blestem de frumusețe,

Ca pe un cântec vechi, de neuitat,

Cu trupu-încimentat etern în tinerețe,

Ești înger, demon… Slavă și păcat.

În tine-mi cresc și vântul, și furtuna,

Și liniștea ce-mi cade peste pleoape,

Cu tine pot îmbrățișa chiar luna,

Și pot împarte zorii, în rouă și în ape.

Mi-e teamă să te strig, căci te-ai ascunde,

Ori te-ai preface a florilor tulpină,

Și-n drumul meu, ce duce orișiunde,

Aievea  înflorești din rană și lumină.

Aș vrea să fug, dar pașii mă refuză,

Căci tu ești calea, eu sunt rătăcirea,

Și-n pieptul meu, în inima confuză,

Ai răsădit speranța și iubirea…

Gonind spre cer aleargă nori

Din coșuri fumegă otravă

Transformă ploile-n stihii

Apele mătură-n ogradă

Căldura arde peste noi

Topește apele în grabă

Pământul crapă fără ploi

Flămând ne lasă fără hrană

E prea puțin ce-a mai rămas

Și totuși ardem în risipă

E prea pustiu omul de azi

Nu mai gândește nici o clipă

Razele soarelui cel bun

Privind un lacom se încruntă

Pământu-l arde cu necaz

Strigând cu flăcări ne alungă

Setea uscată arde surd

Cenușa fumegă în urmă

Pământul arde îndurând

Sunt prea puțini cei ce-l ascultă

Și parcă iese din pământ,

Stăpânul boltelor, nemuritor,

Ce s-a izbit de-un cititor:

În doișpe ceasuri o să mor.

Plutesc cu toții dezveliți

Și tot ce văd e prea brutal.

În urma cerului-negrit,

Coboară lacrimi de cristal.

Gândul mă poartă peste morminte

Pe un tărâm îndepărtat, încins.

Cu aripi frânte de cuvinte,

Zborul cu tine eu l-am deprins.

Gândesc, dar nu mai e a mea

Mintea cea asuprită într-un final.

În contradans pe o podea,

Coboară lacrimi de cristal

Spui, că azi nu o să plouă

Rizi cu lacrimi, te-am pierdut!

Tu încet păşeşti prin rouă

Dar şi eu, m-am prefăcut...

Lasă mă să visez despre tine. Să simt ca exiști,să simt ca exist. Vreau să cad în iubire și obsesie iar,dar tu deja m ai ridicat. Vreau să țip și să urlu,dar în gol mă afund iar. Durerea mea se exprimă intr un cer roșu de sânge,iar ploaia ce cade mă arde tot mai tare. Am jurat ca nu voi mai iubi,dar inima mea a căzut în recidiva. Mă gândesc la tine iar și iar si nu pot dormi  noaptea din cauza ta iar. Îmi lipsești mai mult decât orice,iar dacă aș putea,ți aș dărui inima mea înainte să ne luăm rămas bun. Nu știu ce să fac fără tine,nu știu unde să îmi pun mâinile. Am încercat să uit,dar acum alerg la 3 dimineața pe străzi,cu gândul la tine. Unii ar spune ca sunt nebună,dar obsesia e prea mare. Vreau sa te prind de mână și să fugim împreună spre lună. Acum mă uit la tine și iubirea mă orbește. Acum mă uit la tine,și nu văd nimic. Mă pierd iar în întuneric,mă pierd iar în ceață. Fiindcă durerea se exprimă în țipete,eu am ales să râd. Acum plâng iar,în mijlocul nopții mă uit la stele și îmi doresc să fiu una dintre ele. Mă uit la lună iar,și două linii de lumină o străbat. Una este sclipirea mea,cealaltă întunericul tău. Ce a fost invizibil odată acum pot vedea. Și iar la 3 dimineața îți spun ca te vreau acum,nu mai târziu. Te iubesc și dincolo de moarte,nu poate. Acum însă e greu să trăiesc când nimic nu e clar,când în capul meu explodează artificii. Să mor sau să trăiesc? Dar tu ești viața mea și moartea mea,deci m am pierdut iar…Râd și plâng,respir și ma sufoc,trăiesc și mor.Te urăsc,dar te ador. Ești obsesia mea și am încercat să îți dau drumul,dar știu ca daca voi face asta voi muri mai mult ca niciodată. Si am încercat să îți scriu numele în nori,dar sunt prea departe,așa ca ți l am scris in ocean. Îmi amintesc de nopțile în care eram în flăcări,în care ne certam si ne adoram,în care ne uram și ne iubeam,dar puneam dragostea cel mai sus,peste soare. Acum lasă mă  te rog să te visez,să te mai văd o singură dată. Să te privesc în ochi și să îți spun ca tu ești visul meu și ca te voi iubi și când voi fi moartă. Te voi iubi în toate Universurile,în toate lumile,în toate viețile. Te voi iubi cum nici nu este posibil. Atât de mult,încât voi încerca iar să îți scriu numele în nori,acolo unde voi ajunge imediat.