Orb

Încă o noapte albă cu clipe coapte-n jar,

Cu trupu-mi un Hristov de doruri răvășite.

Din spuză-un murg să slobod – să fiu al lui birjar

Și să mă-ndrept spre tine pe căi nebănuite.

Într-un galop nebun prin colbul de pe drum,

Las vântul să-mi usuce o lacrimă din barbă,

Căci calul îmi cunoaște tot dorul meu nebun

Când biciul îl plesnește din a mea furie oarbă.

Și drumul iute curge sub trapul lui de foc,

Și nările îi ard și coapsele-i sunt sânge,

Și eu lovesc cu sete și simt cum mă sufoc,

Mă-năbușe năduful și inima mă strânge.

Simt cum a mea tânjire e-un știft sub a mea coastă,

Ce taie-n carne vie cu fiece suflare,

Ce nu-mi dă timp să cuget. Îmi este doar năpastă

În toată această lume umplută de uitare.

Am să te am sub stele, sub plăpumi, sub dorinți,

Am să îți gust sărutul. Am să te las să simți

Cum strâng a-tale pulpe în mâna obosită,

Cum îți respir plăcerea atât de mult dorită.

Voi fi un animal legat de trupul tău,

Închis în cușca asta de sentiment și vânt,

Voi rupe-ntr-a ta carne fără păreri de rău,

Voi soarbe-iubirea ta urzind un legământ.

Și vin! Și ca să vin, lui Dumnezeu să-i spui

Să nu îmi stea în cale! Să facă drum cotit!

Căci tot aud chemarea: pe-a ta, nu pe a Lui!

… și că iubirea noastră e tot ce mi-am dorit!

Sub o luna palidă ce-n taină ne veghează,

Degetele mele te caută si mintea te visează.

Pe pielea ta caldă, printre multe șoapte,

Vreau atingeri fierbinți și dorințe-n noapte.

Îți simt si-acum parfumul pe perna pustie,

Buzele încă-mi ard de a ta nebunie.

Închide ochii și dă-mi drumul în gând,

Să te iubesc încet, cu foc. Fremătând.

Și când somnul te fură, adu-ți aminte,

Că-n vise te-aștept de acum înainte.

Noapte bună, iubito și nu uita:

Sub stele plăpânde, inima mea e a ta!

Vreau să fac ochi lângă tine,

cu trupu-mi lipit de al tău,

să simt că respiri pentru mine

și focul din tine e-al meu.

Să-mi cauți gura flămândă,

cu buze ce ard de mult dor,

iar fața ta caldă și blândă

să-mi cadă în palmă ușor.

Vreau să mă scol lângă tine,

cu părul tău prins în păcat,

cu sânii-ți lipiți strâns de mine

și pieptul arzând ne’mpăcat.

Goi să stăm sub așternuturi,

Făurind un falnic destin,

să depanăm zâmbind trecuturi

ce gem de plăceri și suspin.

Să zacem pierduți în plăcere,

Pe cearceaful boțit și căzut,

să curgă pe noi o tăcere

ce țipă-n fiorul avut.

Vreau să mă trezesc lângă tine,

cu dorul topit între noi,

să-mi spui fără vorbe ce-ți vine

și să ardem din nou amândoi.

Am obosit să stau și să vorbesc șoptit,

Cu același om străin, cu chip plin de păcate,

Ce, cu privirea-i rece și sufletul spoit,

Mi-aruncă printre dinți mii de cuțite-n spate.

Și vreau să te privesc doar ca pe o amintire,

Ca pe-un ecou difuz ce piere în fundal,

Dar împletim trecutul, și-acum o despărțire

Ar fi, pentru noi doi, un epilog fatal.

Și iar îmi stai alături, acum, în ceas târziu,

Rânjești morbid și-n silă arunci vorbe deșarte,

Iar eu, plin de venin, cu sufletul pustiu,

Zâmbesc, știind că, totuși, oglinda ne desparte.

Sunt obosit, iubito și lumea-i mult prea grea,

Mă poartă printre umbre, mă strânge înspre ea.

Dar te găsesc prin vise, pășind lasciv prin gând.

Și timpul se-oprește. Nu mă mai simt înfrânt.

Si vreau doar să mă cufund în simțurile tale,

Să uit de ploi, de vânturi, să umplu clipe goale,

Să dorm pe-al tău suflet, s-aud cum mă alinți,

Să-mi fii a mea chemare si sufletu-mi să-l simți.

Vreau ca iubirea ta să îmi ghideze visul,

Să-mi stingă tăcerile, să-mi aline-abisul.

Să-mi fii adăpostul în care să m-afund,

Când de lumea rece vreau sa mă ascund.

Nu vreau altceva, decât pe noi doi,

Să-mi fii odihnă lină peste vânt si ploi.

Căci brațele tale sunt a mea chemare

Când inima-mi caută un colț de uitare.

Și-aș muri, și-aș renaște

Necontenit - doar să găsesc

Nebănuite căi ascunse,

Să reînvăț să te iubesc.

Și-aș muri cu înserarea,

Cu răsăritul aș renaște,

Mi-aș regăsi morbid suflarea,

Doar pentru a te re-cunoaște.

Eram și eu prin somptuoasa Franță...

Când m-ai paralizat cu a ta eleganță.

Mă porți prin Paris, Lyon, Marsilia, Nisa...

Cred că urmează Turnul din Pisa!

Dar asta când om fi noi suficienți de puternici

Să trecem hotare adevărate.

Că momentan ne împiedicăm de propriile umbre

Care par să imite grandiosul ”Le Louvre”.

Onorat că te-am cunoscut, mă declar...

La apus pe Valea Loirei, în dualul august.

- poezie redactată pe 27.01.2024 - Sergiu Țandără

Ce tare mi-a fost frică să scriu despre Luceafăr, 

Știind că Eminescu nu poate fi-ntrecut!

Dar sufletul meu cade, iar stelele-l țin teafăr,

Mă vindecă, mi-cos totul ce trebuie cusut.

Iubesc culoarea-i pală, lucirea-i îngerească

Și cântul lui și-al Lunii; duiosul lor duet,

Ce-ncepe de departe, dar știu că o să crească,

Să-mi lecuiască mintea cu dulcele sonet.

Aștept din nou să vină și să mi arunce-o scară,

O scară incrustată cu basme și cu flori,

Bătând la geam, să mi pună, chemându-mă afară,

Coroana-i cea călită în foc de meteori.

Să-mi dea veșminte albe, să-mi despletească părul,

Să-mi spună o poveste zburând peste câmpii 

Și să-l privesc în ochii-i albaștri ca și cerul,

Până adorm culcată pe norii argintii.

am înțeles în sfârșit 

că a te iubi,te distruge groaznic,

iar a fi iubit îți oferă viață.  

dar totuși..de ce mă simt ruinată?

de ce mă simt un nimic fără tine?

de ce sunt dependentă de tine?..

și de ce te las să dai cu mine de pământ

ca apoi sufletul să-mi fie distrus?

de ce te mai aștept,

după tot răul făcut?

de ce aștept scuzele tale false

că doar pe mine mă iubești?

de ce aștept acele minciuni copilăroase 

de care m-am îndrăgostit din prima secundă?

de ce îți aștept îmbrățișarea?

de ce aștept să-mi spui că o sa fie bine,

că voi fi bine?

de ce aștept ca ziua sa fie mai bună,

doar cu acel zâmbet?

de ce te mai aștept când stiu că totul s-a terminat?

de ce......

Și iată toamna

Și iată se va duce

Și iat-o pe mama

Cum ne aduce ceva dulce

Și ea se va duce

Și iată iarna

Și iată ninge

Și iată-l pe tata, albe fire

Și el se va stinge

Și iată primăvară

Și iată rozul și frumosul

Și iată-mă pe mine, speranță astrală

Cum aștept să vii

Și eu voi muri

Și iată vara

Și iată seninul seara

Și iată-te pe tine

Eleganță a mii de balerine

Și tu n-ai voie să dispari

Căci tu ești a mea Lorelei

În somnul tău , ascuns sub. pleoape  ,

Aș vrea ca visul să cobor ,

Astfel să știi cât de aproape 

Pot fi de tine , când  mi-e  dor ..

Să simți cum trupul meu , de tine  ,

Își leagă viața pentru veci  ,

Împins  de valuri sanguine 

Ce trec prin vene mici și reci  .

În somnul tău , măcar o clipă ,

Să te ating , aș vrea , ușor  ,

Să simți  iubirea , ce-nfiripă 

Acel ceva , numit  ,, amor ,,

De-aceea , mi-aș dori , o noapte ,

Să vin  în somnul tău , în zbor ,

Să te sărut , să-ți spun în șoapte 

Cât  te iubesc  și cât  mi-e dor  ..

Stefan K 

Cântec de dragoste 

Germinezi în inimi !

Dă-i rod primăverii !

Te strecori pe furiș ,

Luminat doar de lună ,

Rătăcești pe poteci ,

Te ascunzi în frunziș

Tot ce trăieste și-i viață

Te cântă , cântec de dragoste

Și imn îți înalță 

Dragostea și dorul ,

Împăștie reul și norul ,

Ea cheamă lumina

Și cheamă seninul ,

Inima cântă ,

Ochiul visează ,

Doar dragostea-i trează .

                    T.A.D.