Moștenire

Voi strânge-n pumni lumina ta tăcută,

Ca pe-o comoară smulsă din adâncuri,

Și-n fiecare clipă renăscută, 

Voi scormoni sub umbra-ți din pământuri.

Și chiar de-ar plânge cerul peste mine,

Cu ploi de foc ori liniști înghețate,

Tu-mi vei rămâne-o ancoră ce ține, 

Întregul țărm al inimii aproape.

Iar când din drumuri lungi mă voi întoarce,

Cu stele strânse-n palmele albite,

Din părul tău miresme dulci voi stoarce, 

Să-mi umplu toate zilele lipsite. 

Îți voi sorbi sclipirea dintre gene,

Ca pe-un izvor ascuns în stânci tăcute,

Să simt în carne sângele cum geme, 

Și oasele cum ard în flăcări renăscute. 

Te voi simți în pașii mei de seară,

Ca vântul cald ce-alintă țărmul gol,

Și-n liniștea ce cade peste mare, 

Mă voi roti cu albatroșii toți în zbor.

Și-or trece ani prin noi ca valuri grele,

Dar dragostea ne va rămâne far,

Căci tu mi-ai fost și cer, și drum, și stele, 

Și infinitul meu restrâns și rar.

Iarba nu e un fir verde,

e zâmbetul tăcut al unei mame,

care așteaptă copiii desculți

să o atingă...

Copacii nu cresc în sus —

ei se întind, ca o rugăciune

ce vrea să țină cerul să nu cadă.

Liniștea din pădure

nu e absența sunetului,

ci șoapta celui ce-a plecat

și încă nu vrea să fie uitat.

Și floarea?

Floarea e ochiul pământului

când se uită la Dumnezeu

fără să clipească.

În mine se sting prea devreme,

Iubiri și scântei de amor,

Și umbra de mine se teme,

Că-n pământ zi de zi tot cobor.

Noaptea în brațe îmi doarme,

De zi, nici o veste nu știu,

Pe creștet parcă am coarne,

Iar trupul mi-l simt un sicriu.

La masă vin îngeri ciudați,

Beau sânge din venele mele,

Și pleacă apoi rușinați,

Cu lacrima mea către stele.

Aș vrea ca să țip, să vorbesc,

A lumii tăcere însă mă-neacă,

Mă biciuie acei pe care-i iubesc,

Iar șoapta mi-e stinsă și seacă.

În mine se frâng prea devreme,

Iubiri și scântei de amor,

Sub pleoapă o lacrimă-mi geme,

Și cere strident ajutor...

Și iarăși tainic cerul plânge,

Melancolia norilor fugiți,

Iar raza soarelui se frânge,

În ochiul celor prea grăbiți.

Văzduhul este plin de sânge,

Penumbra se lungește pe asfalt,

Iar pasărea la cuib se strânge,

Și liliecii orbi în peșteră tresalt.

În poala cerului ziua se-ascunde,

Luceafărul e gata să apară,

Iar timpul lacom mestecă secunde,

Și-ncet, încet se face seară.

Acum că dacă tot m-am și născut,

Prin dar divin având și dreptul a trăi,

Un pic de libertate le-am cerut,

Și mi s-a dat doar dreptu-a șovăi.

Cu toții ne plimbăm buimaci pe stradă,

Ca-ntr-un imens ospiciu de nebuni,

Și fiecare pentru celălalt e pradă,

Și-ntreg ospiciul se împarte-n națiuni.

Brancardieri mascați te pun forțat pe targă,

De n-ai vreo boală, de-ndată ți se face rost,

Și ambulanțe zgomotoase te aleargă,

Și brusc devii un pacient neștiutor și prost.

Ți-e frică să respiri și aerul din stradă,

Căci virușii subit au evadat din eprubete,

Suntem bolnavi cu toții la grămadă,

Și ne tratează specialiști din clinice secrete.

Și nu poți accepta că nu mai ești bolnav,

Că-ți vin necontenit în plic rețetele acasă,

Și undeva-n registre ești pacientul cel mai grav,

Ce răspândește boli virale și în masă.

Citești gazete ce scriu că morții umblă vii,

Și urlă clopote-n biserici a îngropăciune,

Lângă amvon găsești deschise farmacii,

Să iei câte-un calmant la fiece minune.

Vai, ce ciudat, cum sănătoșii mor de-a valma,

Iar cei bolnavi aplaudă pe acei ce îi conduce,

De-atâta aplaudat îi doare seara palma,

Și nu mai pot a se ruga ori face sfânta cruce.

Din umbrele rămase pe retină,

Ți-aș construi un cer, dar n-ai să-l vrei,

Căci port în mâini o toamnă clandestină,

Ce-și pierde frunza-n ochii tăi.

Iar taina nopții ce veșnicia cere,

Se lasă-n noi ca plumbul în cuvânt,

Tu ești un foc ce arde în tăcere,

Eu, umbra lui, întinsă pe pământ.

Și vom pleca, când stelele apun,

Fugind de noi prin timpuri vinovate,

Cu rătăciri pe-un cer pierdut și brun,

Ce ne desparte-n lumi îndepărtate.

Din amintiri răzlețe, dezgolite,

Ți-aș naște lumea care îți lipsește,

Dar fiecare vis al meu se zbate,

Și fiecare pas, subit îmi împietrește.

Sub pleoape grele curge anotimpul,

Prea plin de clipe ce n-au fost să fie,

Iar noi luptăm mereu cu timpul,

Dintr-un destin ucis cu apă vie.

Și, totuși, parcă umbrele mai cântă,

În strălucirea unui trist apus,

E cântecul tăcerii ce cuvântă,

Un legământ ce încă nu l-am spus.

Rămânem două maluri de tăcere,

Pe râul care curge între noi,

Iubirea noastră, fulgeră durere,

Se stinge-n cer, dar arde-n amândoi.

Multe, puține, ușoare sau grele, în roșu cuvânt,
Le-am așezat pe toate, cum au venit și sunt,
Așternând într-al devenirii mele aspru înscris,
Ceea ce viața mi-a dat și promis...

Dar Doamne, spune-mi te rog cu ce-am greșit,
Scriindu-mă pe mine din zori și până în asfințit?
Scăldat în iubire, de ploaie și soare și flori,
M-am destrămat și reclădit de-atâtea ori...

Căci am ales să nu mă risipesc pe mine,
În slove neînțelese și care-mi sunt străine,
Să-mi amintesc salcâmii cum năvălesc în floare,
De alte primăveri ce s-au trecut și strălucit în soare...

La noi astăzi artă, pentru cine?
Poezie, proză, muzică, pictură
Când la modă-i kitsch-ul
Și maneaua urlă în boxele vecine
De-ai zice că nu-i țară, ci ospiciu
Iar clopotele tac, interzise-n turlă?
...
Și pe artă azi, cine mai dă banii
Când la noi s-au înmulțit sărmanii?
Arta nu mai are azi nicio valoare,
În plin proces de-analfabetizare!
...
Astăzi arta nici nu se mai poartă,
Când clopotele tac, interzise-n turlă,
Poate-un idealist să ia vreo pictură,
De mai faceți artă, lăsați-o pentru artă!
...
Frumosul astăzi nu se mai cultivă,
La modă sunt grătarul și maneaua.
Țara noastră-i parcă tot mai primitivă.
Când clopotele tac, s-aude cucuveaua!

    Nu m-am născut sub stele cu noroc,
    Din holda lumii, crescut-am fără ghioc,
    Privind cu ochii mari la țărmurile grele,
    Am năzuit cândva s-ajung la stele...
    
    Eu am răspuns chemării cu credință,
    Cu tot ce sunt; cu-ntreaga mea ființă,
    Cu trai onest și cu sudoarea frunții,
    Eu n-am mișcat nici lumea și nici munții...
    
    Sub norii grei, întunecați, ce-adastă,
    Cu sângele spuzit în rana de sub coastă,
    Eu umbra mi-am trecut pe zid înalt,
    Și fiecare pas, mi-a fost de fapt un salt...
    
    Și-n adevăr, grăind întotdeauna,
    Eu n-am riscat nici soarele, nici luna,
    Căci nu mi-a fost iertat cuvântul,
    Pe mine, m-o chemat pământul…

Pasăre rară am fost numit odată;

Îndemnat de-un om citit să nu mă schimb.

Dar, în timp, de timpuri am fost influențat...

Timpule, du-mă înapoi!

Lasă-mă să fiu extinct!

Riga Riga unde ești tu?
Sunt un conte fără Riga și Soare
Venit am într-un secol greșit
Riga Riga de ce nu te arăți ?
Rămân un cireș nobil între spinii plebei

Când noaptea coboară, în mantie de dor,
Ne șoptește misterul: și stelele mor.
Lumini căzătoare din ceruri senine,
Își sting existența, printre destine.

În vastul albastru, un licăr divin,
Sclipire și cântec, în infinit plin.
Dar timpul le prinde, pe cele mai vii,
Și stelele mor, lăsând amintiri.

În viața lor scurtă, cu străluciri rare,
Aduc bucurie, visări și candoare.
Pe boltă dansează, în vals de fiori,
Și stelele mor, dar nasc noi splendori.

Când privim spre înalt, în noaptea adâncă,
Gândim la sfârșituri, dar și la izbândă.
Căci din moarte renaște, un nou început,
Și stelele mor, dar nu mor de tot.