Pui de dac
Când eram nebun de tânăr,
Șuieram la Lună să apară,
Bezna o puneam pe umăr,
Și plecam grăbit afară.
Când aveam o zi mai fastă,
Îmi puneam și-o stea în frunte,
Și urcam voios pe creastă,
Ca să luminez un munte.
Lângă Sfinx stăteam întins
Cu-a mea beznă să-l îmbrac,
Steaua i-o puneam, convins,
Că sunt un strămoș de dac.
Și zvârleam grăbit în vale,
Stânci din cele mai pribege,
Să astup orice cărare,
Să fiu singur cu-al meu rege.
Iar din lună și din stea,
Ca-ntr-un ritual străvechi,
Flori de colț pe noi ningea,
În mănunchiuri și-n perechi.
Apoi, când plecam spre casă,
Mânam zori de zi în turmă,
Aveam față luminoasă,
Ca un dac de pe Columnă.
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 30 iulie 2024
Vizualizări: 393
Poezii din aceiaşi categorie
La prezent
Ploaie ce curge în toamnă
Spală-mi lacrimile de pe obraz,
Ce gândul spre trecut le îndeamnă
Să se strecoare în moment de necaz.
Vânt ce fuge în toamnă
Nu-mi permite în trecut să doresc,
La prezent gândul condamnă,
Doar la el să mă gândesc.
Frunză ce a căzut în toamnă
Spune-mi cum la prezent să trăiesc,
Când în trecut aveam pricină
De mine să mă mândresc.
De crezi...
De crezi că după moarte,
Iisus te va-nvia,
Şi ani de trec miliarde,
Doar somn e moartea ta.
Şi deşi-n lutul rece,
Doar oasele-ţi vor fi,
Prin moarte nu vei trece,
De crezi, ci vei dormi.
Şi chiar dacă o mână
De pulbere o s-ajungi,
De crezi, şi de eşti ţărână,
Te vei trezi atunci!
Iubitorul nepăsării
Aşa departe stã înţelepciunea
De gândul oricãrui nepãsãtor!
Cã, mai aproape stã pe trup, o hainã
Şi mai lipitã coada, de topor.
El nu e deranjat defel, sãracul,
Cã-i zboarã cugetãrile hai-hui.
Ba-i mulţumit, având stimã de sine
Şi zice cã aşa e felul lui...
Nu are nici mustrãri de conştiinţã,
Cã pierde-atâta vreme în zadar
Ci, din pocalul firii, socoteşte
Sã îşi mai toarne-o datã în pahar.
Îşi vânturã secundele, de-a dreptul
Şi crede c-are vreme, berechet,
Trãind aşa, fãr-a bãga de seamã
Cum se-ofileşte-al anilor buchet!...
Testament
În strălucirea feeriei,
Sau în bezna deznădejdii,
Tu să rămâi loial onoarei
Pe tot parcursul vieții!
Și caută mereu să fii,
Abia apoi să ai;
Căci devenirea ta, să știi,
E un țel sfânt!Să nu îl dai!
Iar după a maselor cântare
Să nu dansezi vreodată!
Melosul tău e unic, oare
Vrei să se piardă-n gloată?
Mergi neclintit pe drumul greu
Al demnității neștirbite
Și fii un meșter ce mereu
Zidește versuri osebite.
De vrei tu înțelept să fii,
Ține-te strâns de adevăr!
Nu de mulțimi, nu de opinii;
Ci cercetează-ntr-adevăr!
Pe ceilalți să nu-i silești
Frați de povară să îți fie;
Durerea ta s-o deslușești,
Dar răspândește bucurie!
Cuvântul tău, cuvânt să fie!
Nu înșela vreun semăn, fiindcă
Omul de soi bun și-l ține
De la vlădică la opincă.
De moarte nu te-nspăimânta;
Dar să fii treaz!Fii pregătit!
Și lasă-n urmă un exemplu
Care să fie de dorit.
Crezul tău lege să-ți fie!
Chiar de se varsă sânge!Nu până la un punct!
Am scris aceste rânduri ție;
Cu drag, sinele tău defunct.
Iarnă ?
De-acum norii cenușii
S-au mai pus un pic pe gânduri
Vor să știe, vor să simtă
Dacă merită să ningă
Doar pe vârfuri argintii
Se mai dă puțin de-a dura
O zăpadă rătăcită
Ce și-a-nchis acum cortina
Luna însăși se întreabă
- Unde e a mea zăpadă ?!
- Unde-s toți copiii mei ?!
Ce cândva zburau pe gheață
Noaptea plină de mister
Rătăci acum hoinară
Căuta gonind spre miază
Albe dealuri de zăpadă
Vântul aspru ce-ngheța
Frunți, obraji de cărămidă
Iese acum timid, plăpând
Caută pomeți în tindă
Brazii falnici se cuprind
Și se roagă zi și noapte
Să-și găsească în curând
Haine albe și pufoase
Soarele stătea pitit
Gata gata să răsară
Își făcuse loc subit
Și-l dăduse la o parte
Ceața densă de argint
Hornurile parcă zbiară
Fumegă din când în când
Furioase dar fricoase
Că afară parcă-i vară
Ar fi vrut ca să mai vadă
Alba nea de-odinioară
Dar în fiecare seară
Când copiilor, bunicii
Le citesc povești de somn
Se întreabă pe ascuns
- Oare va mai fi iar iarnă?
Marius Ene, Poland, 22.12.2023
La prezent
Ploaie ce curge în toamnă
Spală-mi lacrimile de pe obraz,
Ce gândul spre trecut le îndeamnă
Să se strecoare în moment de necaz.
Vânt ce fuge în toamnă
Nu-mi permite în trecut să doresc,
La prezent gândul condamnă,
Doar la el să mă gândesc.
Frunză ce a căzut în toamnă
Spune-mi cum la prezent să trăiesc,
Când în trecut aveam pricină
De mine să mă mândresc.
De crezi...
De crezi că după moarte,
Iisus te va-nvia,
Şi ani de trec miliarde,
Doar somn e moartea ta.
Şi deşi-n lutul rece,
Doar oasele-ţi vor fi,
Prin moarte nu vei trece,
De crezi, ci vei dormi.
Şi chiar dacă o mână
De pulbere o s-ajungi,
De crezi, şi de eşti ţărână,
Te vei trezi atunci!
Iubitorul nepăsării
Aşa departe stã înţelepciunea
De gândul oricãrui nepãsãtor!
Cã, mai aproape stã pe trup, o hainã
Şi mai lipitã coada, de topor.
El nu e deranjat defel, sãracul,
Cã-i zboarã cugetãrile hai-hui.
Ba-i mulţumit, având stimã de sine
Şi zice cã aşa e felul lui...
Nu are nici mustrãri de conştiinţã,
Cã pierde-atâta vreme în zadar
Ci, din pocalul firii, socoteşte
Sã îşi mai toarne-o datã în pahar.
Îşi vânturã secundele, de-a dreptul
Şi crede c-are vreme, berechet,
Trãind aşa, fãr-a bãga de seamã
Cum se-ofileşte-al anilor buchet!...
Testament
În strălucirea feeriei,
Sau în bezna deznădejdii,
Tu să rămâi loial onoarei
Pe tot parcursul vieții!
Și caută mereu să fii,
Abia apoi să ai;
Căci devenirea ta, să știi,
E un țel sfânt!Să nu îl dai!
Iar după a maselor cântare
Să nu dansezi vreodată!
Melosul tău e unic, oare
Vrei să se piardă-n gloată?
Mergi neclintit pe drumul greu
Al demnității neștirbite
Și fii un meșter ce mereu
Zidește versuri osebite.
De vrei tu înțelept să fii,
Ține-te strâns de adevăr!
Nu de mulțimi, nu de opinii;
Ci cercetează-ntr-adevăr!
Pe ceilalți să nu-i silești
Frați de povară să îți fie;
Durerea ta s-o deslușești,
Dar răspândește bucurie!
Cuvântul tău, cuvânt să fie!
Nu înșela vreun semăn, fiindcă
Omul de soi bun și-l ține
De la vlădică la opincă.
De moarte nu te-nspăimânta;
Dar să fii treaz!Fii pregătit!
Și lasă-n urmă un exemplu
Care să fie de dorit.
Crezul tău lege să-ți fie!
Chiar de se varsă sânge!Nu până la un punct!
Am scris aceste rânduri ție;
Cu drag, sinele tău defunct.
Iarnă ?
De-acum norii cenușii
S-au mai pus un pic pe gânduri
Vor să știe, vor să simtă
Dacă merită să ningă
Doar pe vârfuri argintii
Se mai dă puțin de-a dura
O zăpadă rătăcită
Ce și-a-nchis acum cortina
Luna însăși se întreabă
- Unde e a mea zăpadă ?!
- Unde-s toți copiii mei ?!
Ce cândva zburau pe gheață
Noaptea plină de mister
Rătăci acum hoinară
Căuta gonind spre miază
Albe dealuri de zăpadă
Vântul aspru ce-ngheța
Frunți, obraji de cărămidă
Iese acum timid, plăpând
Caută pomeți în tindă
Brazii falnici se cuprind
Și se roagă zi și noapte
Să-și găsească în curând
Haine albe și pufoase
Soarele stătea pitit
Gata gata să răsară
Își făcuse loc subit
Și-l dăduse la o parte
Ceața densă de argint
Hornurile parcă zbiară
Fumegă din când în când
Furioase dar fricoase
Că afară parcă-i vară
Ar fi vrut ca să mai vadă
Alba nea de-odinioară
Dar în fiecare seară
Când copiilor, bunicii
Le citesc povești de somn
Se întreabă pe ascuns
- Oare va mai fi iar iarnă?
Marius Ene, Poland, 22.12.2023
Alte poezii ale autorului
Viețile-s deșarte…
Am adormit în zborul către tine,
Și-acum mie rău de atâta bine,
Citesc nedumerit pe-o filă-n carte,
Că toate viețile de om ar fi deșarte.
Gândesc acum ce mult am mai iubit,
Și brusc din zboru-mi m-am oprit,
Căci și iubirea are un fel de moarte,
Atunci e adevărat, că viețile-s deșarte!
Prea mult cu ochii cufundați în carte,
Deodată m-am trezit că ești departe,
Și soarta manifeste peste tot împarte,
Că toate viețile de om ar fi deșarte,
Iar fiecare arde-n propriul univers,
Și-apoi din Cartea Vieții va fi șters.
Senectute
Cu umbra-mi alături prin vânt și furtună,
Sub cerul căzut peste-un gârbov destin,
Anii se-apleacă, ca spicul sub brumă,
Și frigul mă-nțeapă ca un ac cu venin.
Se mistuie așteptarea în gânduri mărunte,
Iar clopotu-n turlă e mut și anost,
Pe tâmple îmi şade zăpezi de la munte,
Și pașii mi-i pierd pe un drum fără rost.
Doar ochii-mi aruncă mici lacrimi uscate,
În palme îmi cresc poveri din anii pierduți.
Odaia mi-e sumbră și prin trup mă străbate,
Sângele-n clocot al unor fii nenăscuți.
Sub o rază gălbuie, ca un simbol al vieții,
Îmi sună-n urechi, lungi acatiste de sfânt,
Și-n liniștea adâncă, ca sfârșit al tristeții,
A mea umbră coboară și intră-n pământ.
Cântec ispitei
De mi-ați pune un catarg,
Și un pic de vânt în vene,
M-aș aventura în larg,
Să vânez nebun sirene.
Să le jupuiesc de solzi,
Până dau de altă rasă,
Să îmi cânte cu rapsozi,
Să-mi danseze sus pe masă.
Solzi de pește între buze,
Sânii de sirenă-n palmă,
Poseidon să mă acuze,
Că de-o lună, marea-i calmă.
Haide, cântă-mi pe sub val,
Să te îneci în mine toată,
Să te scot apoi pe mal,
Cu privirea învolburată.
Să te duc în lumea mea,
Și să-ți fac din lut statuie,
Să mă rog umil de-o stea,
Sus în ceruri să ne suie,
Iar de nu, să-mi pui catarg,
Și un pic de solzi pe venă,
Ca să mă scufund în larg,
Să mă-ntruchipez sirenă.
Teamă
Trec umbre reci prin gânduri muribunde,
tăcerea mușcă-n suflet ca un câine,
iar nopțile-mi sunt clipele de mâine,
iar tot ce am, se pierde și se-ascunde.
Se-nclină luna-n geam ca o gheișă,
în vin, înec un nume ce m-apasă,
și te-aș suna, dar teama nu mă lasă,
și tot frământ în palmă, pe cea din urmă fisă.
Și zorii-mi zic, că nu îmi vei răspunde,
lumina lor — e stinsă-n mine-acum,
și-s obosit, și trist, și teamă îmi e să sun,
iar pașii mei, ușor, încep să se scufunde.
C-un gest anost așez în furcă receptorul,
știind, că iar, la noapte îți voi duce dorul.
Hai cântă mutule
Hai cântă mutule că-s surd,
Să-mi crească păpădia în ureche,
Afară-i soare, eu sunt ud,
Și beau cu mine în pereche.
Păzea că vine viața acasă,
Și moartea mi-i metresă,
Ascunde târfa pe sub masă,
Ori plimbă îngerul în lesă.
Hai cântă mutule întruna,
Pe moarte bag-o în vioară,
Ciupește corzile ca-ntodeauna,
Ca ea să geamă iar viața să mă doară.
Vis
Adu-mi cafeaua draga mea,
Și-apoi lipește-te de mine,
Avui un vis c-o stinsă stea,
Un vis anume despre tine.
Apucă-mă de mână, hai te rog,
Căci toaca-mi bate-n tâmple,
Iar visuˈacesta-i ca un drog,
Și simt c-așa o să se-ntâmple.
Visam dulăii la fereștri lătrând,
Iar spaima bântuind prin casă,
Ferestrele prin draperii plângând
Al tău sicriu aflat pe masă.
În pragul ușii se afla o sfântă,
Ce mă ruga să vin la-nmormântare,
Avea în mână o lumânare frântă,
Din care lumina un pui de soare.
Podeaua se crăpa ca-ntr-un cutremur,
Tavanul devenea treptat pământ,
Iar eu cu trupu-mi prins în tremur,
Săpam plângând al tău mormânt.
O stea zării căzând lângă fereastră,
Dulăii au sfâșiat-o în luminițe mici,
Și toată casa se făcu pe loc albastră,
Tu, din scriu, încet începi să te ridici,
Iar sfânta îndreptă privirea înspre mine,
Și lumânarea frântă treptat se încera,
Iar eu topit, curgeam murind prin tine,
Spre palma sfintei în foc a mă năștea.
Hai să rămânem treji în noaptea asta,
Iar somnul să-l hrănim cu lună plină,
Să nu mai plângă iar fereastra,
Să ne iubim pe întuneric și lumină.
Viețile-s deșarte…
Am adormit în zborul către tine,
Și-acum mie rău de atâta bine,
Citesc nedumerit pe-o filă-n carte,
Că toate viețile de om ar fi deșarte.
Gândesc acum ce mult am mai iubit,
Și brusc din zboru-mi m-am oprit,
Căci și iubirea are un fel de moarte,
Atunci e adevărat, că viețile-s deșarte!
Prea mult cu ochii cufundați în carte,
Deodată m-am trezit că ești departe,
Și soarta manifeste peste tot împarte,
Că toate viețile de om ar fi deșarte,
Iar fiecare arde-n propriul univers,
Și-apoi din Cartea Vieții va fi șters.
Senectute
Cu umbra-mi alături prin vânt și furtună,
Sub cerul căzut peste-un gârbov destin,
Anii se-apleacă, ca spicul sub brumă,
Și frigul mă-nțeapă ca un ac cu venin.
Se mistuie așteptarea în gânduri mărunte,
Iar clopotu-n turlă e mut și anost,
Pe tâmple îmi şade zăpezi de la munte,
Și pașii mi-i pierd pe un drum fără rost.
Doar ochii-mi aruncă mici lacrimi uscate,
În palme îmi cresc poveri din anii pierduți.
Odaia mi-e sumbră și prin trup mă străbate,
Sângele-n clocot al unor fii nenăscuți.
Sub o rază gălbuie, ca un simbol al vieții,
Îmi sună-n urechi, lungi acatiste de sfânt,
Și-n liniștea adâncă, ca sfârșit al tristeții,
A mea umbră coboară și intră-n pământ.
Cântec ispitei
De mi-ați pune un catarg,
Și un pic de vânt în vene,
M-aș aventura în larg,
Să vânez nebun sirene.
Să le jupuiesc de solzi,
Până dau de altă rasă,
Să îmi cânte cu rapsozi,
Să-mi danseze sus pe masă.
Solzi de pește între buze,
Sânii de sirenă-n palmă,
Poseidon să mă acuze,
Că de-o lună, marea-i calmă.
Haide, cântă-mi pe sub val,
Să te îneci în mine toată,
Să te scot apoi pe mal,
Cu privirea învolburată.
Să te duc în lumea mea,
Și să-ți fac din lut statuie,
Să mă rog umil de-o stea,
Sus în ceruri să ne suie,
Iar de nu, să-mi pui catarg,
Și un pic de solzi pe venă,
Ca să mă scufund în larg,
Să mă-ntruchipez sirenă.
Teamă
Trec umbre reci prin gânduri muribunde,
tăcerea mușcă-n suflet ca un câine,
iar nopțile-mi sunt clipele de mâine,
iar tot ce am, se pierde și se-ascunde.
Se-nclină luna-n geam ca o gheișă,
în vin, înec un nume ce m-apasă,
și te-aș suna, dar teama nu mă lasă,
și tot frământ în palmă, pe cea din urmă fisă.
Și zorii-mi zic, că nu îmi vei răspunde,
lumina lor — e stinsă-n mine-acum,
și-s obosit, și trist, și teamă îmi e să sun,
iar pașii mei, ușor, încep să se scufunde.
C-un gest anost așez în furcă receptorul,
știind, că iar, la noapte îți voi duce dorul.
Hai cântă mutule
Hai cântă mutule că-s surd,
Să-mi crească păpădia în ureche,
Afară-i soare, eu sunt ud,
Și beau cu mine în pereche.
Păzea că vine viața acasă,
Și moartea mi-i metresă,
Ascunde târfa pe sub masă,
Ori plimbă îngerul în lesă.
Hai cântă mutule întruna,
Pe moarte bag-o în vioară,
Ciupește corzile ca-ntodeauna,
Ca ea să geamă iar viața să mă doară.
Vis
Adu-mi cafeaua draga mea,
Și-apoi lipește-te de mine,
Avui un vis c-o stinsă stea,
Un vis anume despre tine.
Apucă-mă de mână, hai te rog,
Căci toaca-mi bate-n tâmple,
Iar visuˈacesta-i ca un drog,
Și simt c-așa o să se-ntâmple.
Visam dulăii la fereștri lătrând,
Iar spaima bântuind prin casă,
Ferestrele prin draperii plângând
Al tău sicriu aflat pe masă.
În pragul ușii se afla o sfântă,
Ce mă ruga să vin la-nmormântare,
Avea în mână o lumânare frântă,
Din care lumina un pui de soare.
Podeaua se crăpa ca-ntr-un cutremur,
Tavanul devenea treptat pământ,
Iar eu cu trupu-mi prins în tremur,
Săpam plângând al tău mormânt.
O stea zării căzând lângă fereastră,
Dulăii au sfâșiat-o în luminițe mici,
Și toată casa se făcu pe loc albastră,
Tu, din scriu, încet începi să te ridici,
Iar sfânta îndreptă privirea înspre mine,
Și lumânarea frântă treptat se încera,
Iar eu topit, curgeam murind prin tine,
Spre palma sfintei în foc a mă năștea.
Hai să rămânem treji în noaptea asta,
Iar somnul să-l hrănim cu lună plină,
Să nu mai plângă iar fereastra,
Să ne iubim pe întuneric și lumină.