Poetul Ion Vatamanu a fost comemorat la 80 de ani de la naştere

poezii.online Poetul Ion Vatamanu a fost comemorat la 80 de ani de la naştere

Uniunea Scriitorilor din Moldova şi Muzeul Naţional al Literaturii Române „Mihail Kogălniceanu” a organizat ieri, 28 aprilie, la Chişinău simpozionul „Secunde cu munți" – Ion Vatamanu, 80 de ani de la naștere".

În cadrul evenimentului a avut loc inaugurarea expoziției de carte și imagini „Ion Vatamanu – Nimic nu-i zero”, vizionarea filmului „Anotimpurile mamei Mărioara”, realizat de fiica regretatului poet, Leontina Vatamanu, precum o sesiune de comunicări prezentate de Ion Ciocanu, Vitalie Răileanu, Lucia Ţurcanu şi alţi scriitori.

Tot aici au fost lansate cărţile „Contur de meditație”, „Umbre”, „Poetul și imperiul” și „Ion Vatamanu - un scriitor al existenței”, iar actorul Nicolae Jelescu a susţinut un recital de versuri ale regretatului scriitor.

 
 

 

În alocuţiunea sa, preşedintele Uniunii Scriitorilor din Moldova, Arcadie Suceveanu, a menţionat că Ion Vatamanu a fost un participant activ la mişcarea de eliberare şi renaştere naţională, iar în calitate de deputat în primul Parlament a condus Comisia pentru cultură şi culte.

„Ion Vatamanu era un om de dialog. Căuta aventuri. Căuta să transforme lucrurile în poezie şi publicistică. Odată, a deschis gura şi a lăsat să-i intre nişte albine în gură; fără ca acestea să-i facă ceva. Aşa a apărut poezia „Cu gura aurită de albine”. Câtă viaţă – atâta literatură, cîtă literatură - atâta viaţă era la el”, a precizat Arcadie Suceveanu.

La rândul său, scriitorul Vladimir Beşleagă a subliniat că Ion Vatamanu era poet în viaţă şi în creaţie. „Ion Vatamanu a avut trei vocaţii – cea de poet, de om politic şi de savant chimist. În calitate de chimist a fost preocupat de un domeniu specific şi foarte important – cel al micromoleculelor”, a remarcat Vladimir Beşleagă.

Prezentă la eveniment, ministrul Culturii, Monica Babuc, a afirmat că Ion Vatamanu a fost un scriitor de mare talent şi a avut întotdeauna vocaţia prieteniei, care i-a marcat pe mulţi oameni.

Ion Vatamanu s-a născut la 1 mai 1937 în satul Costiceni, judeţul Hotin (astăzi – raionul Noua Suliţă, regiunea Cernăuţi, Ucraina). În 1960 a absolvit Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea de Chimie, iar în 1971, la Lvov, Ucraina, a susţinut teza de doctor în chimie. Din 1973 şi pînă la sfârșitul vieţii, a deţinut funcţia de şef de laborator al Institutului de Chimie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei. Este autor a peste 150 de lucrări ştiinţifice în domeniul chimiei analitice.

În 1990, Ion Vatamanu a fost ales deputat în primul Parlament al Republicii Moldova şi a condus Comisia pentru Cultură şi Culte. În 1987-1991 a participat activ la procesul de renaştere naţională. Împreună cu poeta Leonida Lari, fondează în martie 1989 revista „Glasul” (mai târziu - „Glasul Naţiunii”), prima publicaţie în grafie latină din R. Moldova după 1944. A fost redactor-şef al revistei „Columna”.

Primele versuri le publică în anii studenţiei, propunând cititorului „un alt fel de poezie” – meditativă, pătrunsă de gând şi atitudine. Debutează cu placheta de versuri „Primii fulgi”, urmată de culegerile: „Monologuri”, „Liniştea cuvintelor”, „Ora păsării”, „De ziua frunzei”, „Iubire de tine”, „Dimineaţa mărului”, „Nimic nu-i zero” ş.a. Ion Vatamanu este cunoscut şi ca autor de poeme de proporţii: „Portretul păsării”, „Privighetoarea cîntă plumb” şi "Basmaua". A editat cărţile pentru copii „Aventurile lui Atomică”, „Teiul”, „Izvorul cu ochii verzi”, precum şi volumele de publicistică şi eseistică „Viaţa cuvîntului” şi „A vedea cu inima”. De asemenea, Ion Vatamanu a tradus din Puşkin, Rainis, Ziedonis, Draci şi din mai mulţi poeţi americani, editînd culegerea „Poezia americană”.

Ion Vatamanu s-a stins din viaţă la 9 august 1993. A fost decorat (postmortem) cu medalia „Mihai Eminescu” şi cu "Ordinul Republicii". 

Moldpres

Preluat de la: Timpul.md


Postat 29 aprilie 2017

Creaţii aleatorii :)

ACASĂ...

    Întors în amurg acasă, 
    după un lung drum, istovitor, 
    m-am regăsit înstrăinat,
    în braţele tale reci...


    Toate acele cuvinte, 
    de care dor mi-a fost, 
    să ţi le şoptesc,
    acum nu mai sunt, 
    în mine nu le mai găsesc...


    Nu mai găsesc, nici zori
    fără urme de sânge,
    ce-au urmat după albele nopţi...
    Cerul ce a stat să se rupă în mine, 
    acum nu mă mai doare...
    Alcovul golit de substanţă,
    fără să vreau, acum îl resping,
    privirea-mi umbrită de teama
    trecutelor iubiri,
    s-a pierdut în culori,
    în lacrimi ce sclipesc,
    timid, în raze de lună,
    transparent ca sufletul meu zdrobit,
    de nepăsarea ta nocturnă...


    În final, mă voi retrage convalescent,
    în frânturi de cuvintele şoapte,
    aceste cuvinte, pe care totuşi, ţi le voi spune:
    dragostea asta e ori o mare minciună,
    ori un imens adevăr,
    nici eu nu mai ştiu,
    oricum, acum nu mai contează,
    căci mâine-am să plec... din nou...

Mai mult...

Umbre trecătoare

Ai "simțit" vreodată cum unele lucruri, sau fapte, sau chiar oameni, se potrivesc, sau dimpotrivă, se resping ca niște piese de puzzle într-un  mare "tot" și că uneori îți dai seama de asta, ca și cum un fir de nisip auriu, - parte componentă a Marelui Plan, - îți strălucește în cale, suficient cât să întrevezi că nimic nu este întâmplător?

Cumva, lucrurile se așază, sau se tulbură, atât cât este nevoie să pună în mișcare forța motrice care se numește viață! Uneori, eu trăiesc, - cumva, Domnul mi-a dat acest "dar" -, această senzație, pe care o simt acut, ca pe-o tăietură adâncă în suflet, e ca și cum ceva din mine erupe la suprafață ca o lavă fierbinte, incandescentă, care se luptă cu carnea ce îi stă pravilă, lăsând în urmă-i o arsură care se vindecă greu, sau niciodată...

Această "povară" dulce, nu-mi îngreunează trăirile, ci doar mi le exacerbează către culmi de care îmi este în permanență dor să le ating, tânjesc permanent la tot ceea ce pare imposibil astăzi și care este doar inevitabil mâine. Și la momentul potrivit se-ntâmplă!

Vezi tu, atunci când "dimensiunile" existențelor noastre intră în coliziune unele cu altele, se intersectează, sau se suprapun, se întâmplă ceva care ne schimbă fără măcar să ne dăm seama. Asimilăm ceva din aceste interacțiuni, ceva care se depozitează în noi, ca mai târziu, să taie ambalajul atomilor și să erupă de pe orbitele lor, stârnind furtuni pe care nici nu le mai observăm, fiind prea plini de însăși complexitatea noastră, în fapt, nepercepând o realitate care se desfășoară în noi, prin noi, odată cu noi...

Microscopic, dacă ar fi să ne aplecăm și să analizăm aceste furtuni, poate că am vedea schimbările subtile ce s-au produs în alchimia propriei noastre ființe, și, mergând pe izvorul acestor fluxuri poate că am vedea cu celeritate profunzimea schimbărilor "doppelganger"-ului nostru de ieri, replicat la nesfârșit ca între două oglinzi.

Și toate acestea se întâmplă la momentul potrivit, murim astăzi ca să renaștem mâine; odată ce tragem draperiile peste ferestrele lumii și adormim, nici nu ne dăm seama că pielea cameleonică cu care ne-am culcat, are, atunci când ne trezim, altă culoare, altă lumină...

Înnoptăm în nebunia lumii, ca în zori de zi, sa respirăm ușurați aerul curat al cerului și să simțim căldura soarelui, altfel decât am făcut-o ieri. Ieri a rămas în amintirea noastră, mâine nu există. Suntem astăzi. Umbre trecătoare. Înnoiți. Înnobilați cu aripi noi. Gata de alte zboruri sau alte căderi.

Mai mult...

Dacă ai sti…

dacă ai ști cât însemni pentru mine,

prima zi lângă tine,

când te-am întâlnit și am visat

direct la ceva de neașteptat.

 

te iubesc cum n-am făcut-o până acum,

dar simt că merg singur pe drum.

mi-e greu când nu te am lângă mine,

și sufletul îmi e pierdut prin vise.

 

am iubit ce e-n tine,

chiar și umbrele străine,

și-ntr-o lume fără tine

simt că pierd ceva din mine.

 

dar, într-un final, ajung iar singur,

suferind, plângă, îți jur…

stau, aștept, strigând prin jur

un suflet ce a rămas pur.

 

doar o umbră ce suspină

într-un trup ce nu mai ține,

și-o iubire fără vină

e îngropată lângă mine.

Mai mult...

UITĂM

Uităm să privim la păsări și flori,  
La cerul cu nori, la soare și stele,  
Uităm să iubim lumina din noi,  
S-o lăsăm să răzbată prin piele...  
  
Uităm, mult prea des, uneori,  
Să citim, să cântăm, să zâmbim,  
Către pomii ce înalță-nspre nori,  
Senine troițe ce se roagă sublim...  
  
Uităm că prin venele noastre,  
Fără grabă, curge aur lichid,  
Uităm că din noi, câmpiile vaste,  
Către cer, subtil, se deschid...  
  
Uităm că zburăm fără umbră,  
Uităm că pășim fără pas,  
C-am sorbit din pocalul cu ambră,  
Până când nimic n-a rămas...  
  
Uităm că pe frunte ne stă înscris,  
Haloul ființelor caste,  
Uităm că Cerul, pentru noi, îi deschis,  
Și purtăm, cu toții, o rană sub coaste...  
  
Să uităm, stă în firea umană,  
Să iertăm, mai aproape de zei,  
Suntem îngeri ce coboară în strană,  
Să cânte etern, psalmul verdelui Rai...

Mai mult...

🎤 TAINĂ

Priveam adesea la izvor,

La apa cristalină, vie;

Curgea cântând într-un decor

Ca dintr-o taină argintie 

 

Credeam că numai eu o văd,

Credeam că-mi cântă mie,

Purtând cu ea curat izvod,

Purtându-l lin, pe veșnicie 

 

Îmi e menit să îl ascult,

Aidoma unui madrigal;

E cântecul ce-mi spune mut -

Mai mult, îl simt atemporal 

 

Ea pare alta-n orice clipă,

Dar curge pururi tot la fel;

Același cântec îl tot cântă, 

Chemându-ne pe toți la el

 

E-o pildă-n apa care curge,

Ce scurtă-i viața, un fior,

Dar nicio umbră n-o va frânge 

De e curată ca-n izvor 

 

E-o pildă-n apa care curge,

Un adevăr măgulitor:

Chiar dacă timpul ne va scurge,

Să fim cristal, nu doar decor.

Mai mult...

Epilog

Plutesc între iluzii, ca un nor strălucitor,
Dar mă prăbușesc în realitatea rece, fără dor.
Fiecare pas mă ține legat de un trecut ce arde,
Iar prezentul îmi scapă, o rană ce mă doare.

Mai mult...
Radio Poezii.online Apasă play
AUTO
Află mai multe 🎙 Live