fulguiri//8

dacă mă-ntrebi de ce stau cu viața numai într-o jumătate de cameră

n-aș ști ce să-ți răspund foarte repede

probabil că o fac instinctiv

ca floarea soarelui

o fi și din cauza ferestrelor înalte

care îmbrățșează aproape erotic lumina

o fi și din cauza umbrei

a mușchilor de pe stâncile sufletului

a gheizerelor dispărute

.

e greu de spus

.

uneori aud sângele lovindu-se de malurile înghețate ale țărmului nordic

scrășnetul asurzitor al corăbiilor în canalele colmatate de gunoaile vieții

și oftatul tăcut al marinarilor aruncați peste bord

care-și dau sufletele întunericului

.

de nicăieri apar corbii

coioții

urșii polari

atrași de duhoarea liniștii

.

în jumătatea cealaltă de cameră putrezesc oasele pescărușilor morți

prin care fluieră vântul

.

destul de trist

.

nu-i deloc ușor să trăiești cu toată viața care ți-a mai rămas

într-o jumătate de cameră și o mie de fluturi

dacă mă-ntrebi

.

dar nu-i imposibil

.

astă noapte au urlat la ferestrele mele deschise spre ceruri

toți lupii din lume

și n-am putut să-mi opresc lacrimile

din calea inimii…

Era odată o Căţea cam gură-cască 

Ce de nimic nu se îngrijea.

Cum îi venise vremea ca să nască

        Şi nici o locuinţă nu găsea,

        O megieşă s-a-ndurat să-i dea

        Modestul ei coteţ cu împrumut.

        Dar, mai târziu, venind să şi-l reia,

        Un pic de păsuire tipa i-a cerut.

        Erau căţeii mici, mai trebuia

        Să stea puţin în ea…

        Iar când şi păsuirea a trecut,

        S-au ivit în prag cu toţii,

        Mârâind, rânjindu-şi colţii.

        – Scoate-ne, de eşti în stare! 

        Nu-mprumuta nimic, nicicînd,

        Unor mişei le spunea:

        Vei regreta cît de curînd:

        Căci, de la ei,

        Cu greu mai poţi ceva-ndărăt să iei!

Of,Elif Elif

Toti tânjesc dupa tine

Dar niciunul nu iti stie de bine

Asa cum altii știu de tine

Toti te vor,dar putini te au

Dar ei nu stiu

Ca tu esti cea care a dat naștere clasei

Și-n versul meu ce va trăi

Sigur ma voi iubi

Pentru ca stiu

Ce va fi

(Viata adevărată, de însuși Pavel Eminescu)

m-am rătăcit prin orașul gândului

în căutarea Vrăjitorului din Oz

pe niște ulițe mici și înguste 

pavate cu  smaralde

printre oameni de tinichea

în platoșe verzi

prin vene îmi curgea clorofilă

simteam că mă afund printre nisipuri

flămânde

și obsigii

că-mi cresc rădăcini contorsionate

în tălpi

la fiecare intersecție de drumuri

mă-ntâmpina câte-o speritoare de ciori

fără cap

îmbrăcată în verde

lei sperioși în nuanțe de jad

și xandu

vino

te strig

mă năpădește olivul acesta monoton

îmbrobodit în lumina măslinei

în mătasea broaștei

îmi zdrelesc tălpile călcând în așchii de stele

mă-nec în acest sânge înverzit

ca un ochi de viperă

Vrăjitorul din Oz râde în hohote

toate libelulele zac la picioarele sale

fără aripi

in Tara quadlingilor

a ieșit Soarele...

ai rupt din DEX-ul meu pagina despre iubire

știind că mă uit uneori la diferite cuvinte

ai vrut să nu-mi explic sentimentul acesta puternic

pentru infantă

al doilea copil al Literaturii

Poezia

care nu-ți vine la îndemână

ai reînviat secretul lui Polichenele

ca și când n-ai ști că iubirea n-are nevoie de explicații

oricâte pagini ai rupe din DEX

vei fi întotdeauna pe locul doi

Poezia și tu

în această ordine

nu se poate altfel

arată-mi un om dependent sută la sută

de o femeie

fără o mică anticameră

în care să-și oblojească sufletul

tu însăți depinzi ombilical de beauty

militezi pentru independența femeii

printre altele

sau pierzi timpul la coafor

hai lasă-mă...

Adesea vedem dușmanii în lucruri,

Don Quijote îi văzuse în morile de vânt

care măcinau grâul în Consuegra,

 pe unde trecuse și El Cid, mâncătorul de mauri,

erau duhurile rele din farmece,

uriașii din poveștile copilăriei cu cel puțin patru capete,

castelanii sângeroși și cavalerii rătăcitori din La Mancha,

exact ca acum,

unii spun că dau pensii bătrânilor

( în alte timpuri și locuri bătrânii era omorâți cu pietre,

aruncați din copaci sau lăsați să moară de foame!)

alții spun că nu mai sunt bani pentru aceștia,

statul de drept e ca strecurătoarea bunicii

( Dumnezeu s-o ierte!),

iar eu, poetul, Cavalerul Tristei Figuri,

fierb în suc propriu

la etajul cincisprezece.

Peste o sută de ani

dacă mă va mai găsi cineva

va zice că am murit din cauza caniculei...