flux de poeme naani /40

Frunze adormite pe iarbă

Și pe ele calc cu mare prudență

Să nu le strivesc,să stred urmele toamnei

Și crunta iarnă ce va să vină

Să le strivească ea sub zăpada nemiloasă

Și din frunze ți-am împletit o coroană

Pentru tine,Regina Toamnei

Te-am încununat regina naturii.

Frunzele în tăcere iși plang lacrimile

Ascunse în formă de rouă

Iși duc dorul ascuns în seva lor.

E primăvară, îi simt căldura

Adusă de adierea unui vânt,

E timpul bun pentru-arătură

Și de pus sămânța în pământ

Ziua, e din ce în ce mai lungă

Iar nopțile încep să fie scurte,

Țăranul cu greu mai dovedește

Foc să dea la cei gunoi în curte

Copacii sunt încărcați de flori

Și colindați de roiuri de albine,

Nectarul să îl fure pentru miere

Ce noi apoi o consumăm pe pâine

Și peste tot e ciripit de păsări

Ce cuiburi fac prin rămurele,

În care zilnic vor depune ouă

Și-n timp puii vor ecloza din ele

Pe câmp tractoarele trag brazdă

Sub care vor fi puse semințele,

Și dacă cade apa binecuvântată

Țaranul îsi va umple hambarele

Diminețile sunt încă răcoroase

Și doar peste zi se încălzește,

Și-o vorbă din popor ne zice

De vrei cămara plină, din zori.. trudește!

Pomul crește nencetat,

Cu crengile răsfirat,

Depărtându-se mereu....

Parcă nu suntem de-un neam,

Nu avem același ram

Ne îndreptăm mereu 

Numai bunul Dumnezeu,

Ne iubește că un tată,

Nu ne lasă niciodată,

El dorește că să fie...

Pace și prietenie...

Iubire multă să fie...

Precum bunul Dumnezeu,

Își dorește tot mereu.

Să nu faci rău nimănui,

Că îi faci chiar fratelui.

Sub cer senin, se-ntinde-o vale,

Cu râuri care strălucesc,

Păduri bătrâne, munți în zare,

Și vânturi care-n frunze cresc.

Lumina-n ape se desfată,

Plutind pe unde de argint,

Iar cerul nopții ni se arată,

Cu stele-n vise de alint.

E liniște și dor se-așterne,

Pe creste verzi și dealuri moi,

Iar luna printre umbre cerne,

Sclipiri de taină peste ploi.

Natura cântă în tăcere,

Un vals al vieții fără grai,

Iar timpul trece, efemer,

În peisajul ei de rai.

Luna iarăși veghează,

Marea micilor nebuni

Ce se-ntind în munți și văi

Cu a lor creastă albă

Ce se lasă luați apă

Apa neputinței lor.

Luna iarăși veghează,

Neputință exploatată

De o ființă deghizată

În metale și unelte

Toate bine aranjate

Arme albe adevărate.

Luna iarăși veghează,

Marea micilor nebuni

Luați pe sus și aruncați

Doborâți și îmbarcați

De o ființă deghizată

Dați pe pămând de Tată.

Vai de mine, ce cãldurã!

Sã ies la cosit? Nici gând!...

Mort de cald, retras în şurã,

Îmi bat coasa, fluierând.

Vãd acvilele pe ceruri

Cum, în cercuri, se rotesc;

Şi simt vântul, cum adie

Pe pãmântul românesc.

Scapã soarele la vale,

Scapã, cãtre asfinţit.

Vai de mine! Gata somnul!

Mai am fânul de cosit!

Curge apa-n dungi, pe frunte,

Curge, mai ales când stai;

Cã, lucrând, nici nu-ţi dai seama

C-a trecut şi luna Mai!...

anemone,

desprinse, parcă, dintr-un tablou de

Luchian,

răsfirate-s pe marginea drumului.

÷

masca tiranului

pătată-i de

neîncredere.

doar tristețea-

unor triluri de privighetoare,

atinge

vârfurile plopilor.

abia simțit,

vântul

mătură urmele celor ce-viețuiesc

în morminte.

aproape de acoperiș,

iasomia

a-ncremenit într-un zâmbet de flori.

tărziu acasă,

despovărați, sorbim

împreună

ceaiul de tei.

refăcut puzzle-ul:

 luna din nou printre pini-

dispărând ușor

dincolo de poartă

ștejar

gârbovit însângerat

lăcrimând rememorând cugetând

la jocul de copii-

luptând răscumpărând dăruind

jertfelnic luminos

altar

cine poate

să-oprească norii

din pelerinajul lor trecător pe la porțile tristeții?

 copacii-

cu crengile lor-nflorite,

le alină suspinul.

cu triluri fermecatoare,

păsările

le oblojesc rănile.

da, ați ghicit;

numai soarele deschide în inima lor

fereastra iubirii.