Iarna de Stela Enache în suedeză
Iarna
--- 1 ---
Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,
Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă;
Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi,
Răspândind fiori de gheață pe ai țării umeri dalbi.
Ziua ninge, noaptea ninge, dimineața ninge iară!
Cu o zale argintie se îmbracă mândra țară;
Soarele rotund și palid se prevede printre nori
Ca un vis de tinerețe printre anii trecători.
--- R ---
Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare,
Ca fantasme albe plopii înșirați se perd în zare,
Și pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,
Se văd satele perdute sub clăbucii albi de fum.
--- 2 ---
Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare
Strălucește și dezmiardă oceanul de ninsoare.
Iată-o sanie ușoară care trece peste văi…
În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi.
--- R ---
Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare,
Ca fantasme albe plopii înșirați se perd în zare,
Și pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,
Se văd satele perdute sub clăbucii albi de fum.
Vinter
--- 1 ---
Från luften sållar den fruktansvärda vintern snömolnen,
Långa resande trojaner samlade i en hög på himlen;
Flingor flyger, svävar i luften som en svärm av vita fjärilar,
Sprider frossa på landets bleka axlar.
Det snöar på dagen, det snöar på natten, det snöar igen på morgonen!
Med en silverkedja klär sig de stolta landet;
Den runda, bleka solen förutses bland molnen
Som en dröm om ungdomar bland de gångna åren.
--- R ---
Det är helt vitt på fälten, på kullarna, runt omkring, i fjärran,
Som vita spöken försvinner de uppträdda popplarna i smöret,
Och på den ödsliga sträckan, utan spår, utan väg,
Du kan se de förlorade byarna under de vita rökmolnen.
--- 2 ---
Men snön slutar, molnen flyr, den önskade solen
Det lyser och skingra havet av snö.
Här är en lätt släde som går över dalarna...
Det klirrade av skallror i den glada luften.
--- R ---
Det är helt vitt på fälten, på kullarna, runt omkring, i fjärran,
Som vita spöken försvinner de uppträdda popplarna i smöret,
Och på den ödsliga sträckan, utan spår, utan väg,
Du kan se de förlorade byarna under de vita rökmolnen.
Categoria: Poezii despre natura
Toate poeziile autorului: Pisica amuzantă
Data postării: 7 octombrie 2023
Vizualizări: 601
Poezii din aceiaşi categorie
Omul norocos!
Și astăzi sunt omul norocos
Privind pădurea de foioase,
S-aud cum frunzele foșnesc
Și cât sunt ele de frumoase!
Sunt așezat pe scaun și admir
Pe lac un cârd imens de lebede,
Cum își scufundă capul în adânc
Și scot în cioc planctonul verde
Printre copaci apar raze de soare
Ce trupul cu căldură mi-l încarcă,
Vremea o simt încă prietenoasă
Iarna-i departe, toamna nu pleacă
Scap lacul și pădurea din cătare
Și îmi arunc privirea către vale,
Aici văd Piatra, Cozla, Pietricica
Și Bistrița fără plutași, curgând agale
Îmi pun rucsacul în mare grabă
Și-n pas alert cobor pe o cărare,
Nu vreau să-mi iasă ursu-n cale
Că e obraznic și cere de mâncare
Așa am petrecut o zi de toamnă
Pe munte printre copaci cu soare,
Dar frică-mi e de omul cu toporul
Care doar vrea, să taie, să doboare!
Ceru-i albastru ca marea
Primăvara a sosit,
Primele plante au ieșit.
Cu vălul alb ghioceii,
Atârnă ca cerceii.
|
Un cer albastru-i clar prea simplu
Fără paravanele de vapori.
Cerbii-aleargă fără suflu
Printre multe, multe flori.
|
Dar uite un nor!
Uite un paravan umblător!
Steaua vieții-i-n varful mării,
Iar căldura vestește că e timpul schimbării.
|
Printre grăunțele pământului
Ghioceii își găsesc calea
Puful zboară pe calea vântului
Și cerul-i albastru ca marea.
|
Oamenii se luminează
Și frigul se diminuează
Aerul se-mprospătează
Graurii se instalează
Și casele se renovează.
Arșița
Vai ce zapuseala nebună
Prin văzduh plutește
Dogoarea din țărână,
Seacă iarba,se pălește.
Ard pietrele crăpate,
Cu năduf respira iazul,
Sufocat de naripate,
Ce I subțiasera obrazul.
Pisca pe sub talpă
Raze fierbinți de soare,
Ce mijesc pe o pleoapa
Și ne udă cu sudoare.
De noi umbra se ascunde,
Pretinde tribut tacit,
Iar ploaia n loc sa ne inunde,
Se puse pe smiorcait.
Vântul cățărat pe munte,
Pufaind, ne urmărește;
Praful picură pe frunte
Pe o colina se lungește.
Noi tânjim cu ardoare
Noaptea sa se așterne,
Racoriti din a ei boare,
Peste noi sa tot cerne...
Vârful Toaca!
Mă uit la muntele Ceahlău, cum norii
în juru-i se adună,
Și-mi amintesc ce-au prognozat, că
azi în Neamt va fi furtună.
Parcurgem un traseu spre Vârful Toaca,
plecați când soarele a răsărit,
Și vrem s-ajungem sus să admirăm
ținutul și-apoi în jos pe asfințit.
Purtăm în spate multe merinde
ce drumul ni-l îngreunează,
Dar fără ele n-avem putere, s-atingem
vârful pe timp de-amiază.
Înaintăm ținându-ne de mâini și
sprijiniți pe bețe de alun,
Când obosim, pentru un timp campăm,
vorbim și iar din nou la drum.
Ajungem sus pe munte, așa cum
planuri ieri noi ne-am făcut,
Și de aici scrutăm tot peisajul și
cerului trimitem un salut.
Întindem masa pe bucăți de stâncă
și din bucate degustăm,
În timp ce poze facem și de frumosul
văii ne minunăm.
Ne strângem tot bagajul și ne grăbim
s-o luăm la vale,
Plângând, că peste tot avem dureri,
iar eu mă țin de șale.
Abia când coborâm simțim că e
mai greu mersul în jos,
Așa, că-ncetișor alunecăm, spunând
,, Doamne cât este de frumos".
Pe înserat ne adunăm cu toții, într-un
local aflat sub munte,
Și la un șpriț stăm la taifas și povestim
voioși, vrute...nevrute.
Iubesc ploaia de Nichita Stănescu în portugheză
Iubesc ploaia nebună ce vrea
Să cadă, să doară, să fie doar ea
La masa aceluiași hol ruginit,
Când nimeni nu cere răspunsul primit,
S-o vreau ca să stea !
E obsesivă chemarea ce-mparte nevoi
Deasupra la toate să ploaie pe noi,
Când stropii cei grei se dau rătăcind
De-a valma în cer și cad împietrind
Bezmetici și goi !
E ploaia pe geamuri ce cade strident,
Stau singur la geam și totuși absent
Când nimeni nu cere privirii reper,
Nu zic la nimeni, nici mie, că sper
Un soare prezent !
Mari picuri de nuntă stropesc apăsat
Cămașa de mire, Pământu-mpărat
Stă singur la masă, nuntași-s plecați,
Tomnatici și grei, de vânturi luați,
Săruturi răzbat !
De-i ploaie aceia, ce-alunecă fin
Cu picurii reci mă cheamă să vin,
Trecând peste toate, să-mi spună ce vrea,
Iubesc ploaia nebună așa cum e ea,
De crede-n destin !
Eu amo chuva
Eu amo a chuva louca que ela quer
Cair, machucar, ser só ela
À mesa do mesmo salão enferrujado,
Quando ninguém pergunta a resposta recebida,
Eu quero que ela fique!
É um chamado obsessivo para compartilhar necessidades
Acima de tudo, deixe chover sobre nós,
Quando os granulados pesados se perdem
Eles voam no céu e caem rígidos
Louco e nu!
É a chuva nas janelas que cai estridente,
Sento-me sozinho na janela e ainda assim ausente
Quando ninguém pede uma referência ao olhar,
Não digo a ninguém, nem a mim mesmo, que espero
Um sol presente!
Grandes gotas de casamento borrifam forte
Camisa do noivo, Rei da Terra
Sente-se sozinho à mesa, case-se e vá embora,
Tomnático e pesado, levado pelos ventos,
Beijos forja!
Mesmo que esteja chovendo, é tranquilo
Com as gotas frias me chama para vir,
Acima de tudo, para me dizer o que ele quer,
Eu amo a chuva louca do jeito que é
Para acreditar no destino!
E primăvară iar!
Iarna cu fulgul și frigul ei s-a dus,
Cred că dincolo, pe unde soarele-apus,
Pădurea toată se-mbracă-n haine verzi,
Și-așteaptă să-i vină musafiri pe crengi
Pe cer cocorii zburând se-aud,
Venind din țări aflate mai la sud,
Ei toți își caută locul și cuibul,
Părasit la vreme de cules porumbul
Pe câmp tractoarele ară cu zor,
Răstoarnă brazda, lăsând răzor,
Țăranul pune sămânța în pământ,
La cer privește, ploaia chemând
În aer sute de roiuri de insecte,
Cu mare grijă își caută traiecte,
Știute doar de ele și cu un scop,
Polenizări să facă plantelor, nonstop
E primăvară, începe-o nouă viață,
Și-n jur se-ntind covoare de verdeață,
Din cer cad stropii binecuvântați de ploaie
Și peste tot e zumzet și-o mare...hărmălaie!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Omul norocos!
Și astăzi sunt omul norocos
Privind pădurea de foioase,
S-aud cum frunzele foșnesc
Și cât sunt ele de frumoase!
Sunt așezat pe scaun și admir
Pe lac un cârd imens de lebede,
Cum își scufundă capul în adânc
Și scot în cioc planctonul verde
Printre copaci apar raze de soare
Ce trupul cu căldură mi-l încarcă,
Vremea o simt încă prietenoasă
Iarna-i departe, toamna nu pleacă
Scap lacul și pădurea din cătare
Și îmi arunc privirea către vale,
Aici văd Piatra, Cozla, Pietricica
Și Bistrița fără plutași, curgând agale
Îmi pun rucsacul în mare grabă
Și-n pas alert cobor pe o cărare,
Nu vreau să-mi iasă ursu-n cale
Că e obraznic și cere de mâncare
Așa am petrecut o zi de toamnă
Pe munte printre copaci cu soare,
Dar frică-mi e de omul cu toporul
Care doar vrea, să taie, să doboare!
Ceru-i albastru ca marea
Primăvara a sosit,
Primele plante au ieșit.
Cu vălul alb ghioceii,
Atârnă ca cerceii.
|
Un cer albastru-i clar prea simplu
Fără paravanele de vapori.
Cerbii-aleargă fără suflu
Printre multe, multe flori.
|
Dar uite un nor!
Uite un paravan umblător!
Steaua vieții-i-n varful mării,
Iar căldura vestește că e timpul schimbării.
|
Printre grăunțele pământului
Ghioceii își găsesc calea
Puful zboară pe calea vântului
Și cerul-i albastru ca marea.
|
Oamenii se luminează
Și frigul se diminuează
Aerul se-mprospătează
Graurii se instalează
Și casele se renovează.
Arșița
Vai ce zapuseala nebună
Prin văzduh plutește
Dogoarea din țărână,
Seacă iarba,se pălește.
Ard pietrele crăpate,
Cu năduf respira iazul,
Sufocat de naripate,
Ce I subțiasera obrazul.
Pisca pe sub talpă
Raze fierbinți de soare,
Ce mijesc pe o pleoapa
Și ne udă cu sudoare.
De noi umbra se ascunde,
Pretinde tribut tacit,
Iar ploaia n loc sa ne inunde,
Se puse pe smiorcait.
Vântul cățărat pe munte,
Pufaind, ne urmărește;
Praful picură pe frunte
Pe o colina se lungește.
Noi tânjim cu ardoare
Noaptea sa se așterne,
Racoriti din a ei boare,
Peste noi sa tot cerne...
Vârful Toaca!
Mă uit la muntele Ceahlău, cum norii
în juru-i se adună,
Și-mi amintesc ce-au prognozat, că
azi în Neamt va fi furtună.
Parcurgem un traseu spre Vârful Toaca,
plecați când soarele a răsărit,
Și vrem s-ajungem sus să admirăm
ținutul și-apoi în jos pe asfințit.
Purtăm în spate multe merinde
ce drumul ni-l îngreunează,
Dar fără ele n-avem putere, s-atingem
vârful pe timp de-amiază.
Înaintăm ținându-ne de mâini și
sprijiniți pe bețe de alun,
Când obosim, pentru un timp campăm,
vorbim și iar din nou la drum.
Ajungem sus pe munte, așa cum
planuri ieri noi ne-am făcut,
Și de aici scrutăm tot peisajul și
cerului trimitem un salut.
Întindem masa pe bucăți de stâncă
și din bucate degustăm,
În timp ce poze facem și de frumosul
văii ne minunăm.
Ne strângem tot bagajul și ne grăbim
s-o luăm la vale,
Plângând, că peste tot avem dureri,
iar eu mă țin de șale.
Abia când coborâm simțim că e
mai greu mersul în jos,
Așa, că-ncetișor alunecăm, spunând
,, Doamne cât este de frumos".
Pe înserat ne adunăm cu toții, într-un
local aflat sub munte,
Și la un șpriț stăm la taifas și povestim
voioși, vrute...nevrute.
Iubesc ploaia de Nichita Stănescu în portugheză
Iubesc ploaia nebună ce vrea
Să cadă, să doară, să fie doar ea
La masa aceluiași hol ruginit,
Când nimeni nu cere răspunsul primit,
S-o vreau ca să stea !
E obsesivă chemarea ce-mparte nevoi
Deasupra la toate să ploaie pe noi,
Când stropii cei grei se dau rătăcind
De-a valma în cer și cad împietrind
Bezmetici și goi !
E ploaia pe geamuri ce cade strident,
Stau singur la geam și totuși absent
Când nimeni nu cere privirii reper,
Nu zic la nimeni, nici mie, că sper
Un soare prezent !
Mari picuri de nuntă stropesc apăsat
Cămașa de mire, Pământu-mpărat
Stă singur la masă, nuntași-s plecați,
Tomnatici și grei, de vânturi luați,
Săruturi răzbat !
De-i ploaie aceia, ce-alunecă fin
Cu picurii reci mă cheamă să vin,
Trecând peste toate, să-mi spună ce vrea,
Iubesc ploaia nebună așa cum e ea,
De crede-n destin !
Eu amo chuva
Eu amo a chuva louca que ela quer
Cair, machucar, ser só ela
À mesa do mesmo salão enferrujado,
Quando ninguém pergunta a resposta recebida,
Eu quero que ela fique!
É um chamado obsessivo para compartilhar necessidades
Acima de tudo, deixe chover sobre nós,
Quando os granulados pesados se perdem
Eles voam no céu e caem rígidos
Louco e nu!
É a chuva nas janelas que cai estridente,
Sento-me sozinho na janela e ainda assim ausente
Quando ninguém pede uma referência ao olhar,
Não digo a ninguém, nem a mim mesmo, que espero
Um sol presente!
Grandes gotas de casamento borrifam forte
Camisa do noivo, Rei da Terra
Sente-se sozinho à mesa, case-se e vá embora,
Tomnático e pesado, levado pelos ventos,
Beijos forja!
Mesmo que esteja chovendo, é tranquilo
Com as gotas frias me chama para vir,
Acima de tudo, para me dizer o que ele quer,
Eu amo a chuva louca do jeito que é
Para acreditar no destino!
E primăvară iar!
Iarna cu fulgul și frigul ei s-a dus,
Cred că dincolo, pe unde soarele-apus,
Pădurea toată se-mbracă-n haine verzi,
Și-așteaptă să-i vină musafiri pe crengi
Pe cer cocorii zburând se-aud,
Venind din țări aflate mai la sud,
Ei toți își caută locul și cuibul,
Părasit la vreme de cules porumbul
Pe câmp tractoarele ară cu zor,
Răstoarnă brazda, lăsând răzor,
Țăranul pune sămânța în pământ,
La cer privește, ploaia chemând
În aer sute de roiuri de insecte,
Cu mare grijă își caută traiecte,
Știute doar de ele și cu un scop,
Polenizări să facă plantelor, nonstop
E primăvară, începe-o nouă viață,
Și-n jur se-ntind covoare de verdeață,
Din cer cad stropii binecuvântați de ploaie
Și peste tot e zumzet și-o mare...hărmălaie!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Alte poezii ale autorului
,,Uită nostalgia" în maghiară
Lacrima zăpezii printre ghiocei
Are-ntotdeauna un rost al ei,
E un ecou al iernii care a trecut,
Ce nu mai trezește un vis pierdut.
Uită nostalgia,
Nu mai lăcrima!
Cântă-ntotdeauna
Primăvara ta!
Uită nostalgia
Timpului trecut,
Cântă bucuria
Că ne-am cunoscut.
O iubire veche lasă amintiri,
Dar și căi deschise spre noi iubiri.
Soarele apare cândva zâmbind.
Uită nostalgia,
Nu vorbi de ea
Și din ochi albaștri
Șterge-ți lacrima!
Uită nostalgia,
E un subiect trecut,
Cântă bucuria
Că ne-am cunoscut.
Uită nostalgia,
Nu mai lăcrima!
Cântă-ntotdeauna
Primăvara ta!
Uită nostalgia,
Nu vorbi de ea
Și din ochi albaștri
Șterge-ți lacrima!
Și din ochi albaștri
Șterge-ți lacrima!
Uită nostalgia,
Nu mai lăcrima!
Cântă-ntotdeauna
Primăvara ta!
Uită nostalgia
Timpului trecut,
Cântă bucuria
Că ne-am cunoscut.
Uită nostalgia!
Felejtsd el a nosztalgiát!
A hó könnye a hóvirágok között
Mindig van célja,
Az elmúlt tél visszhangja,
Ami már nem ébreszt fel elveszett álmot.
Felejtsd el a nosztalgiát,
Nincs több könny!
Mindig énekelj
A te tavaszod!
Felejtsd el a nosztalgiát
múlt idő,
Énekelj örömet
Hogy találkoztunk.
Egy régi szerelem emlékeket hagy maga után,
De nyitott utakat is új szerelmek felé.
A nap néha mosolyogva jelenik meg.
Felejtsd el a nosztalgiát,
Ne beszélj róla
És kék szemből
Töröld le a könnyed!
Felejtsd el a nosztalgiát,
Ez egy múltbeli téma,
Énekelj örömet
Hogy találkoztunk.
Felejtsd el a nosztalgiát,
Nincs több könny!
Mindig énekelj
A te tavaszod!
Felejtsd el a nosztalgiát,
Ne beszélj róla
És kék szemből
Töröld le a könnyed!
És kék szemből
Töröld le a könnyed!
Felejtsd el a nosztalgiát,
Nincs több könny!
Mindig énekelj
A te tavaszod!
Felejtsd el a nosztalgiát
múlt idő,
Énekelj örömet
Hogy találkoztunk.
Felejtsd el a nosztalgiát!
Arhitectură inovatoare
La pas prin centrul orașului,
Simți parcă bucuria urmașului,
Ce privirea și-o va delecta cu aceste superbe blocuri
De diferite, forme, lățimi și lungimi, adevărate jocuri,
Roade ale imaginației constructorilor,
Înfrumusețate de arta stradală a adolescenților,
Locuințe cu acoperișuri în mai multe ape,
Nu greșesc să spun sculptate,
Ca de razele soarelui să nu scape
Niciun unghi al apartamentelor de prea multă vegetație astupate,
Altele au pereții transparenți
Prin care putem vedea orice și poșete, nu doar genți,
Mai au și piscine,
La care se adună o mulțime
De vecini și prieteni,
Oameni sprinteni,
Ce mai joacă și un meci de volei,
Chiar și când la ultimele etaje este polei.
De pe balustradă
Avem vedere și la stradă,
Observăm alte clădiri, care din rațiuni mai puțin practice,
Par oricum, numai nu antice,
Au forme de delfini sau parcări supraetajate,
Foarte variate, de dorința constructorilor dirijate,
Altele au bucăți decupate din pereți, întocmai ca brânza șvaițer,
Design interesant, aș îndrăzni să consider.
Prea multă sensibilitate în franceză
Sensibilitatea, săraca de ea, e bună în felul ei. Este bine să fim sensibili, să ne exprimăm regretul când cineva a avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, să fim alături de ei, să îi ascultăm, să îi liniștim, să îi înțelegem, să le alinăm suferințele, să oftăm alături de ei, să plângem alături de ei, să îi învelim când le este frig, să îi bandajăm când i-a zgâriat pisica (că tot din vina lor i-a zgâriat, că nu știu cum să se joace cu ea), să le punem pungă cu gheață de la frigider peste glezna luxată, să le ștergem lacrimile, să le dăm medicamente să le scadă febra, balsam de buze să nu mai fie atât de crăpate, să le dezinfectăm cuticulele sângerânde atunci când nu au știut cum să-și facă manichiura, au vrut să aibă unghii mai lungi față de cum le aveau în mod firesc, că cică așa e la modă, și acum au numai sânge pe la ele, să punem plase de țânțari, ca să nu îi mai înțepe atâta, să le sugă sângele, să nu le transmită malarie sau febra galbenă, să luăm insecticide, dacă tot insistă să intre în casă, să luăm și ventilator care să mai împrăștie mirosul de insecticide, să le ținem geamul întredeschis cât să nu mai intre țânțari și să mai și iasă mirosul de insecticid. Să reglăm centrala termică să mai dea și apă caldă, nu doar rece, că pe urmă va fi nevoie de și mai multe îngrijiri. Economiile nu prea țin cont de nevoile individuale ale oamenilor, sunt mai mult o nevoie egoistă de-a unui singur om.
Să nu ne zgârcim nici la suplimente care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina C, care are un gust delicios de lămâie și nici nu costă prea mult, este cam pentru toate buzunarele, o putem lua și dintr-o simplă limonadă, așa că nu avem de ce să ne abținem din a o achiziționa.
Să le luăm bluze groase, pufoase, numai bune de stat în casă. Să le luăm mască pentru îngrijirea feței, mască care previne apariția timpurie a ridurilor laba găștii și a ridurilor de expresie. Suntem prea tinere să avem riduri!
În general, sensibilitatea este soră cu generozitatea și grija, dar ce ne facem când ea scapă de sub control, atinge noi culmi, nu mai are limite? Mai este aceea o sensibilitate benefică, sănătoasă, bine-înțeleasă? Nu, bineînțeles că nu. Deja ceva din felul nostru de a fi scârțâie, iar această sensibilitate este principalul simptom. Ar cam fi cazul să ne punem întrebări:,,Oare de ce sunt așa?", ,,Nu cumva exagerez?", ,,Ce mă determină să am reacții atât de intense la lucruri banale în esență?"
Răspunsul îl vei găsi rătăcit pe undeva prin trecutul tău. Sensibilitatea despre care vorbim vine ca urmare a unui episod traumatizant din viață? Nu ai luat cât te-ai fi așteptat la vreun examen și de atunci te-ai decis să renunți la tot, gândindu-te că nu mai are rost? Nu ți s-au oferit nu știu ce oportunități la care sperai? Nu ai putut, în virtutea împrejurărilor, să faci ceva ce ți-ai propus? Dacă răspunsul este ,,da" la măcar jumătate dintre acestea, atunci, nu vorbim tocmai de sensibilitate, ci de o reacție adversă la lucruri ce s-au petrecut, ne-au durut pe moment, iar în urma lor a rămas o rană nevindecată complet.
Cum s-ar putea vindeca o asemenea rană? Scărpinând-o tot mai mult. Stând și analizând, oare de unde provine acea supărare însoțită de sensibilitate? Ai avut curajul să mergi la nu știu ce facultate de suedeză. Și la 19 ani, chiar îți trebuie curaj, să îți iei zborul, să pleci din casa părinților, dintr-un oraș de provincie, tocmai într-un mare centru universitar. Și acolo ce să vezi, drumul spre succes și facultăți interesante de trecut în CV, nu este presărat numai cu momente pașnice, că este una căreia îi place să urle, să țipe, să îi umilească pe studenți că nu pronunță perfect în această limbă nord-germanică, că nu știu timpurile la perfecție, că nu stăpânesc gramatica și sintaxa...tot perfect? Nici nu știu ce ar mai fi perfect, cum ar mai fi perfect, și nici nu cred că ar trebui să conteze acea perfecțiune subiectivă. Dacă ar fi niște standarde obiective, atunci da, merită să aderăm la ele, să încercăm să le atingem, pentru că așa progresul chiar se poate măsura și observa. Pe când, dacă sunt obiective pe care doar o persoană le vrea, restul nu le vor, nu are sens să ne mai comparăm, oricum nu putem aprecia sau cântări nimic din auzite. Cert este că cine umilește studenții că nu știu perfect, are inimă de pădurar care taie copacii pe bandă rulantă fără să se mai uite la ce a lăsat în urma lui. Da, foarte obiective criteriile de evaluare, cum poți că femeie de 58 de ani, care o viață întreagă doar de suedeză te-ai înconjurat, să consideri că o studentă de 19 ani trebuie să îți fie egală în măiestrie, în pricepere? Suntem acolo să învățăm, dacă ne nășteam gata învățați, nu ne mai înscriam la nicio specializare și gata, la ce ne mai trebuia, dacă deja am fi știut? Nu era mai ieftin, fără chirie, fără drumuri cu trenul, fără cămine, fără abonament la bibliotecă, fără mâncare plus multe alte utilități? E ciudat tare ce se întâmplă când femeile de 58 de ani te judecă după propriile lor seturi de valori. E ca și cum, studenta i-ar da meditații unui copil de 8 ani. Abia poate să scrie în propria limbă la anii aceia, darămite în engleză, franceză... Nu ar fi traumatizant să se apuce să-l certe că de ce nu a avut timp să stăpânească conținutul la perfecție? Cât timp? că devine vagă în exprimare persoana care oferă lecții în privat? Timp, adică s-ar fi putut târgui cu mama lui să o roage să-l nască la 5 luni, nu la 9 luni, cum e normal, să apară pe lume mai devreme, să învețe mai devreme, doar pentru că așa vrea persoana care dă lecții. Mai este și chestiunea de timp pământean. Câtă vreme locuim pe aceeași planetă, toți avem același timp, 24 de ore, nu mai mult.
Perfecțiunea asta subiectivă a altora naște sensibilități de toate felurile. Nici nu are sens să aspirăm să o atingem. Nu știm ce vrea persoana care nu este mulțumită de noi. Nu știm ce gândește, cum gândește, ce preferă, ce nu preferă, cât, ce, cum și în ce măsură.
Perfecțiunea subiectivă a altora e paralizantă, atât emoțional, cât și faptic. Dacă studenta este umilită de fiecare dată când deschide gura, va mai avea ea încredere în ea că are șanse să devină o bună vorbitoare de suedeză? Va mai găsi ea puterea, în adâncul sufletului ei, să meargă mai departe, să vrea să exerseze, să citească, să se îmbunătățească, până va obține fluența, cadența și muzicalitatea limbii? Nu, nu mai are cum. A avut intenții bune, care s-au destrămat pe parcurs.
Perfecțiunea subiectivă a altora încetinește, reprimă. Cum ar fi să îți planifice profesoara fiecare sunet când să îl rostești, cum să îl rostești. Nu te-ar intimida această tehnică de a învăța? Unde mai este pasiunea, farmecul, frumusețea cât se poate de neregulată și de versatilă a limbii? Când vei mai avea timp să te concentrezi pe vocabular, gramatică, sintaxă și ce vrea ea, când accentul cade întotdeauna pe cum vorbești? Nu cumva devine un obstacol de care nu poți trece? Fix ca la testele cu mai multe variante de răspuns. Ai ajuns la o întrebare la care nu știi care ar fi răspunsul corect, deși până atunci ai răspuns bine. Ce faci? Te împotmolești acolo și nu mergi mai departe, doar pentru că acolo nu știi? Ar fi o mare pierdere, atât pentru evaluator, cât și pentru tine (în primul rând).
Ca replică la perfecțiunea subiectivă a altora, trebuie să ne construim propriul set de valori, propria noastră perfecțiune, care atenție, să fie obiectivă, din mai multe motive: să nu ajungem la acea sensibilitate care ne împiedică să facem orice am vrea și să simțim chiar că evoluăm, atât cât este omenește posibil, nefiind constrânși de alții, de alte aspecte și de alte împrejurări.
Trop de sensibilité
Une mauvaise sensibilité est bonne à sa manière. Il est bon d'être sensible, d'exprimer ses regrets quand quelqu'un a vécu des événements moins agréables, d'être avec lui, de l'écouter, de le rassurer, de le comprendre, d'apaiser ses souffrances, de soupirer avec lui, de pleurer avec lui. eux, de les envelopper quand ils ont froid, de les panser quand le chat les griffait (que c'était aussi de leur faute s'il les griffait, car ils ne savent pas jouer avec), de leur mettre un sac de glace du frigo sur une entorse à la cheville, essuyer leurs larmes, leur donner des médicaments pour faire baisser la fièvre, du baume à lèvres pour éviter qu'ils soient aussi gercés, désinfecter leurs cuticules qui saignent alors qu'ils ne savaient pas comment faire leur manucure, ils voulaient avoir des ongles plus longs qu'ils n'en avaient naturellement, parce que c'est la mode, et maintenant ils n'ont que du sang dessus, mettons des moustiquaires, pour qu'ils ne les mordent pas trop, sucent leur sang, ne transmettent pas le paludisme ou la fièvre jaune, prenons des insecticides, s'ils insistent encore pour entrer dans la maison, installons également un ventilateur pour disperser l'odeur des insecticides, gardons la fenêtre entrouverte pour que les moustiques n'entrent pas et que l'odeur de l'insecticide ressorte. Ajustons la chaudière pour qu'elle fournisse également de l'eau chaude, et pas seulement de l'eau froide, car cela nécessitera encore plus de soins. Les économies ne prennent pas vraiment en compte les besoins individuels des gens, elles correspondent davantage aux besoins égoïstes d’un seul homme.
Ne lésinons pas non plus sur les suppléments qui renforcent le système immunitaire, comme la vitamine C, qui a un goût délicieusement citronné et ne coûte pas trop cher, elle est abordable, vous pouvez l'obtenir à partir d'une simple limonade, alors n'avons-nous pas de raisons de nous abstenir de l'acheter .
Procureons-leur des chemisiers épais et moelleux, seulement bons pour rester à la maison. Prenons leur masque de soin visage, masque qui prévient l'apparition précoce des pattes d'oie et des rides d'expression. Nous sommes trop jeunes pour avoir des rides!
En général, la sensibilité est sœur de la générosité et de l’attention, mais que faire lorsqu’elle devient incontrôlable, atteint de nouveaux sommets, n’a plus de limites ? Est-ce encore une sensibilité bénéfique, saine et bien comprise ? Non bien sûr que non. Déjà quelque chose dans notre manière d’être grince, et cette sensibilité en est le principal symptôme. Il conviendrait de se poser des questions : « Pourquoi suis-je comme ça ? », « Est-ce que j'exagère ? », « Qu'est-ce qui me fait réagir si intensement à des choses essentiellement triviales ?
Vous trouverez la réponse perdue quelque part dans votre passé. La sensibilité dont nous parlons résulte-t-elle d’un épisode traumatisant de la vie ? Vous n'avez pas mis autant de temps que prévu à un examen et depuis, vous avez décidé de tout abandonner en pensant que cela ne sert plus à rien ? Ne vous a-t-on pas offert les opportunités que vous espériez ? Avez-vous été incapable, en raison des circonstances, de faire quelque chose que vous aviez prévu de faire ? Si la réponse est « oui » à au moins la moitié de ces questions, alors nous ne parlons pas exactement de sensibilité, mais d'une réaction indésirable à des choses qui se sont produites, qui nous ont blessé momentanément et ont laissé derrière elles une blessure non cicatrisée.
Comment une telle blessure pourrait-elle être guérie ? Le gratter de plus en plus. Assis et analysant, d’où vient cette colère accompagnée de sensibilité ? Tu as eu le courage d'aller dans je ne sais quel collège suédois. Et à 19 ans, il faut vraiment du courage, pour prendre son avion, pour quitter la maison de ses parents, d'une ville de province, justement vers un grand centre universitaire. Et là que voir, le chemin de la réussite et des facultés intéressantes à passer dans le CV, n'est pas seulement parsemé de moments paisibles, qu'elle est celle qui aime crier, hurler, humilier les étudiants pour ne pas prononcer parfaitement cette langue du nord - le germanique, que je ne connais pas parfaitement les temps, que je ne maîtrise pas la grammaire et la syntaxe... toujours parfait ? Je ne sais même pas ce qui serait parfait, ni à quel point cela serait parfait, et je ne pense pas que la perfection subjective devrait avoir de l'importance.
S’il existait des normes objectives, alors oui, cela vaut la peine d’y adhérer et d’essayer de les atteindre, car ainsi les progrès peuvent réellement être mesurés et observés. Alors que s'il s'agit d'objectifs qu'une seule personne souhaite, les autres non, cela n'a aucun sens de se comparer, de toute façon nous ne pouvons rien apprécier ou peser de ce que nous entendons. Il est certain que celui qui humilie les étudiants parce qu'ils ne savent pas parfaitement a le cœur d'un forestier qui abat des arbres sur un tapis roulant sans regarder ce qu'il laisse derrière lui. Oui, les critères d'évaluation sont très objectifs, comment pouvez-vous, en tant que femme de 58 ans, qui ne s'est entourée que de suédois toute sa vie, considérer qu'un étudiant de 19 ans doit être votre égal en maîtrise, en compétence ? Nous sommes là pour apprendre, si nous étions nés prêts à apprendre, nous ne nous inscririons dans aucune spécialisation et c'est tout, de quoi aurions-nous besoin si nous le savions déjà ? N'était-ce pas moins cher, pas de loyer, pas de trajet en train, pas de dortoirs, pas d'abonnement à une bibliothèque, pas de nourriture et bien d'autres services publics ? C'est drôle ce qui arrive quand des femmes de 58 ans vous jugent selon leurs propres valeurs. C'est comme si un étudiant faisait méditer à un enfant de 8 ans. Il sait à peine écrire dans sa propre langue à ces années-là, encore moins en anglais, en français... Ne serait-il pas traumatisant de commencer à lui reprocher pourquoi il n'a pas eu le temps de maîtriser parfaitement le contenu ? Alors que? que la personne qui donne des cours particuliers devient vague dans son expression ? Le temps, c'est-à-dire qu'il aurait pu négocier avec sa mère pour lui demander de lui donner naissance à 5 mois et non à 9 mois, comme c'est normal, d'apparaître au monde plus tôt, d'apprendre plus tôt, simplement parce que c'est ce que la personne veut qui donne des leçons. Il y a aussi la question du temps terrestre. Tant que nous vivons sur la même planète, nous disposons tous du même temps, 24 heures, pas plus.
Cette perfection subjective d’autrui fait naître des sensibilités de toutes sortes. Cela n’a pas non plus de sens d’aspirer à y toucher. Nous ne savons pas ce que veut la personne qui n’est pas contente de nous. On ne sait pas ce qu'il pense, comment il pense, ce qu'il préfère, ce qu'il ne préfère pas, combien, quoi, comment et dans quelle mesure.
La perfection subjective des autres est paralysante, tant sur le plan émotionnel que factuel. Si l’étudiante est humiliée à chaque fois qu’elle ouvre la bouche, aura-t-elle toujours confiance dans ses chances de devenir une bonne suédophone ? Trouvera-t-elle encore la force, au plus profond de son âme, de continuer, de vouloir pratiquer, lire, se perfectionner, jusqu'à obtenir l'aisance, la cadence et la musicalité de la langue ? Non, il n'y a aucun moyen. Il avait de bonnes intentions qui se sont effondrées en cours de route.
La perfection subjective d'autrui ralentit, refoule. C'est comme si votre professeur planifiait chaque son, quand le dire et comment le dire. Cette technique d'apprentissage ne vous intimiderait-elle pas ? Où est la passion, le charme, la beauté la plus irrégulière et la plus polyvalente du langage ? Quand aurez-vous le temps de vous concentrer sur le vocabulaire, la grammaire, la syntaxe et ce qu'elle veut alors que l'accent est toujours mis sur la façon dont vous parlez ? Cela ne devient-il pas un obstacle que vous ne pouvez pas surmonter ? Corrigé comme avec les tests à choix multiples. Vous êtes arrivé à une question à laquelle vous ne connaissez pas la bonne réponse, même si vous y avez déjà bien répondu. Que fais-tu? Est-ce que vous restez coincé là-bas et n'avancez pas, simplement parce que là-bas vous ne savez pas ? Ce serait une grosse perte, tant pour l’évaluateur que pour vous (en premier lieu).
En réponse à la perfection subjective des autres, nous devons construire notre propre ensemble de valeurs, notre propre perfection, auxquelles notre attention doit être objective, pour plusieurs raisons : pour ne pas atteindre cette sensibilité qui nous empêche de faire ce que nous voulons et de ressentir même cela. nous évoluons, autant qu'il est humainement possible, sans être contraints par les autres, par d'autres aspects et par d'autres circonstances.
Et si tu n'existais pas în norvegiană
Et si tu n'existais pas,
dis-moi pourquoi j'existerais.
Pour traîner dans un monde sans toi,
sans espoir et sans regret.
Et si tu n'existais pas,
j'essaierais d'inventer l'amour
comme un peintre qui voit sous ses doigts
naître les couleurs du jour,
et qui n'en revient pas.
Et si tu n'existais pas,
dis-moi pour qui j'existerais.
Des passantes endormies dans mes bras
que je n'aimerais jamais.
Et si tu n'existais pas,
je ne serais qu'un point de plus
dans ce monde qui vient et qui va,
je me sentirais perdu.
J'aurais besoin de toi.
Et si tu n'existais pas,
dis-moi comment j'existerais.
Je pourrais faire semblant d'être moi,
mais je ne serais pas vrai.
Et si tu n'existais pas,
je crois que je l'aurais trouvé,
le secret de la vie, le pourquoi
simplement pour te créer,
et pour te regarder.
Et si tu n'existais pas
Dis-moi pourquoi j'existerais
Pour traîner dans un monde sans toi
Sans espoir et sans regret
Et si tu n'existais pas,
j'essaierais d'inventer l'amour
comme un peintre qui voit sous ses doigts
naître les couleurs du jour,
et qui n'en revient pas.
Og hvis du ikke eksisterte
Og hvis du ikke eksisterte,
fortell meg hvorfor jeg ville eksistere.
Å henge rundt i en verden uten deg,
uten håp og uten anger.
Og hvis du ikke eksisterte,
Jeg ville prøve å finne opp kjærligheten
som en maler som ser under fingrene
Født dagens farger,
Og hvem tror ikke.
Og hvis du ikke eksisterte,
fortell meg for hvem jeg ville eksistere.
Båndbredder sover i armene mine
som jeg aldri ville elske.
Og hvis du ikke eksisterte,
Jeg ville bare vært ett poeng til
i denne verden som kommer og går,
Jeg ville føle meg fortapt.
Jeg ville trenge deg.
Og hvis du ikke eksisterte,
fortell meg hvordan jeg ville eksistere.
Jeg kunne late som om jeg var meg,
men jeg ville ikke være sant.
Og hvis du ikke eksisterte,
Jeg tror jeg ville ha funnet det,
livets hemmelighet, hvorfor
bare for å skape deg,
og å se på deg.
Og hvis du ikke eksisterte
fortell meg hvorfor jeg ville eksistere
Å henge rundt i en verden uten deg
uten håp og uten anger
Og hvis du ikke eksisterte,
Jeg ville prøve å finne opp kjærligheten
som en maler som ser under fingrene
Født dagens farger,
Og hvem tror ikke.
"Unforgettable" în maghiară
Unforgettable, that's what you are
Unforgettable though near or far
Like a song of love that clings to me
How the thought of you does things to me
Never before has someone been more
Unforgettable in every way
And forever more, that's how you'll stay
That's why, darling, it's incredible
That someone so unforgettable
Thinks that I am unforgettable too
Unforgettable in every way
And forever more, that's how you'll stay
That's why, darling, it's incredible
That someone so unforgettable
Thinks that I am unforgettable too.
Felejthetetlen
Felejthetetlen, az vagy
Felejthetetlen közel vagy távol
Mint egy szerelmes dal, ami hozzám tapad
Milyen hatással van rám a rád való gondolat
Soha senki nem volt több
Minden szempontból felejthetetlen
És örökké, így maradsz
Épp ezért, drágám, ez hihetetlen
Az a valaki olyan felejthetetlen
Azt hiszi, én is felejthetetlen vagyok
Minden szempontból felejthetetlen
És örökké, így maradsz
Épp ezért, drágám, ez hihetetlen
Az a valaki olyan felejthetetlen
Azt hiszi, én is felejthetetlen vagyok.
"Ja, einmal ich träumte" în portugheză
Ja, einmal ich träumte von einem Sonnenstrahl,
auf dem wir uns trafen, irgendwo im All.
Wie noch nie im Leben fühlt' ich so ein Glück,
denn zum ersten Male lächelst du zurück.
Ich glaube nicht an Träume, so sehr ich auch versuch',
doch hoff' ich eines Tages nur dich zu seh'n
beim Purpursonnenaufgang, wenn wir uns wiederseh'n,
denselben Weg wird an geh'n.
Ja, einmal ich träumte von einem Sonnenstrahl,
auf dem wir uns trafen, irgendwo im All.
Wie noch nie im Leben fühlt' ich so ein Glück,
denn zum ersten Male lächelst du zurück.
Ich glaube nicht an Träume, so sehr ich auch versuch',
doch hoff' ich eines Tages nur dich zu seh'n
beim Purpursonnenaufgang, wenn wir uns wiederseh'n,
denselben Weg wird an geh'n.
Ja, einmal ich träumte von einem Sonnenstrahl,
auf dem wir uns trafen, irgendwo im All.
Wie noch nie im Leben fühlt' ich so ein Glück,
denn zum ersten Male lächelst du zurück.
Ja, einmal ich träumte von einem Sonnenstrahl,
auf dem wir uns trafen, irgendwo im All.
Der Traum geht zu ende, die Sonne sank ins Meer
und als ich erwachte, fand ich dich nicht mehr.
Sim, uma vez sonhei
Sim, uma vez sonhei com um raio de sol,
onde nos conhecemos, em algum lugar do espaço.
Nunca me senti tão sortudo como nunca antes na minha vida,
porque pela primeira vez você sorri de volta.
Eu não acredito em sonhos, não importa o quanto eu tente
Mas espero que um dia eu te veja
no nascer do sol roxo, quando nos encontrarmos novamente,
o mesmo caminho será seguido.
Sim, uma vez sonhei com um raio de sol,
onde nos conhecemos, em algum lugar do espaço.
Nunca me senti tão sortudo como nunca antes na minha vida,
porque pela primeira vez você sorri de volta.
Eu não acredito em sonhos, não importa o quanto eu tente
Mas espero que um dia eu te veja
no nascer do sol roxo, quando nos encontrarmos novamente,
o mesmo caminho será seguido.
Sim, uma vez sonhei com um raio de sol,
onde nos conhecemos, em algum lugar do espaço.
Nunca me senti tão sortudo como nunca antes na minha vida,
porque pela primeira vez você sorri de volta.
Sim, uma vez sonhei com um raio de sol,
onde nos conhecemos, em algum lugar do espaço.
O sonho chega ao fim, o sol afundou no mar
e quando acordei não te encontrei mais.
,,Uită nostalgia" în maghiară
Lacrima zăpezii printre ghiocei
Are-ntotdeauna un rost al ei,
E un ecou al iernii care a trecut,
Ce nu mai trezește un vis pierdut.
Uită nostalgia,
Nu mai lăcrima!
Cântă-ntotdeauna
Primăvara ta!
Uită nostalgia
Timpului trecut,
Cântă bucuria
Că ne-am cunoscut.
O iubire veche lasă amintiri,
Dar și căi deschise spre noi iubiri.
Soarele apare cândva zâmbind.
Uită nostalgia,
Nu vorbi de ea
Și din ochi albaștri
Șterge-ți lacrima!
Uită nostalgia,
E un subiect trecut,
Cântă bucuria
Că ne-am cunoscut.
Uită nostalgia,
Nu mai lăcrima!
Cântă-ntotdeauna
Primăvara ta!
Uită nostalgia,
Nu vorbi de ea
Și din ochi albaștri
Șterge-ți lacrima!
Și din ochi albaștri
Șterge-ți lacrima!
Uită nostalgia,
Nu mai lăcrima!
Cântă-ntotdeauna
Primăvara ta!
Uită nostalgia
Timpului trecut,
Cântă bucuria
Că ne-am cunoscut.
Uită nostalgia!
Felejtsd el a nosztalgiát!
A hó könnye a hóvirágok között
Mindig van célja,
Az elmúlt tél visszhangja,
Ami már nem ébreszt fel elveszett álmot.
Felejtsd el a nosztalgiát,
Nincs több könny!
Mindig énekelj
A te tavaszod!
Felejtsd el a nosztalgiát
múlt idő,
Énekelj örömet
Hogy találkoztunk.
Egy régi szerelem emlékeket hagy maga után,
De nyitott utakat is új szerelmek felé.
A nap néha mosolyogva jelenik meg.
Felejtsd el a nosztalgiát,
Ne beszélj róla
És kék szemből
Töröld le a könnyed!
Felejtsd el a nosztalgiát,
Ez egy múltbeli téma,
Énekelj örömet
Hogy találkoztunk.
Felejtsd el a nosztalgiát,
Nincs több könny!
Mindig énekelj
A te tavaszod!
Felejtsd el a nosztalgiát,
Ne beszélj róla
És kék szemből
Töröld le a könnyed!
És kék szemből
Töröld le a könnyed!
Felejtsd el a nosztalgiát,
Nincs több könny!
Mindig énekelj
A te tavaszod!
Felejtsd el a nosztalgiát
múlt idő,
Énekelj örömet
Hogy találkoztunk.
Felejtsd el a nosztalgiát!
Arhitectură inovatoare
La pas prin centrul orașului,
Simți parcă bucuria urmașului,
Ce privirea și-o va delecta cu aceste superbe blocuri
De diferite, forme, lățimi și lungimi, adevărate jocuri,
Roade ale imaginației constructorilor,
Înfrumusețate de arta stradală a adolescenților,
Locuințe cu acoperișuri în mai multe ape,
Nu greșesc să spun sculptate,
Ca de razele soarelui să nu scape
Niciun unghi al apartamentelor de prea multă vegetație astupate,
Altele au pereții transparenți
Prin care putem vedea orice și poșete, nu doar genți,
Mai au și piscine,
La care se adună o mulțime
De vecini și prieteni,
Oameni sprinteni,
Ce mai joacă și un meci de volei,
Chiar și când la ultimele etaje este polei.
De pe balustradă
Avem vedere și la stradă,
Observăm alte clădiri, care din rațiuni mai puțin practice,
Par oricum, numai nu antice,
Au forme de delfini sau parcări supraetajate,
Foarte variate, de dorința constructorilor dirijate,
Altele au bucăți decupate din pereți, întocmai ca brânza șvaițer,
Design interesant, aș îndrăzni să consider.
Prea multă sensibilitate în franceză
Sensibilitatea, săraca de ea, e bună în felul ei. Este bine să fim sensibili, să ne exprimăm regretul când cineva a avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, să fim alături de ei, să îi ascultăm, să îi liniștim, să îi înțelegem, să le alinăm suferințele, să oftăm alături de ei, să plângem alături de ei, să îi învelim când le este frig, să îi bandajăm când i-a zgâriat pisica (că tot din vina lor i-a zgâriat, că nu știu cum să se joace cu ea), să le punem pungă cu gheață de la frigider peste glezna luxată, să le ștergem lacrimile, să le dăm medicamente să le scadă febra, balsam de buze să nu mai fie atât de crăpate, să le dezinfectăm cuticulele sângerânde atunci când nu au știut cum să-și facă manichiura, au vrut să aibă unghii mai lungi față de cum le aveau în mod firesc, că cică așa e la modă, și acum au numai sânge pe la ele, să punem plase de țânțari, ca să nu îi mai înțepe atâta, să le sugă sângele, să nu le transmită malarie sau febra galbenă, să luăm insecticide, dacă tot insistă să intre în casă, să luăm și ventilator care să mai împrăștie mirosul de insecticide, să le ținem geamul întredeschis cât să nu mai intre țânțari și să mai și iasă mirosul de insecticid. Să reglăm centrala termică să mai dea și apă caldă, nu doar rece, că pe urmă va fi nevoie de și mai multe îngrijiri. Economiile nu prea țin cont de nevoile individuale ale oamenilor, sunt mai mult o nevoie egoistă de-a unui singur om.
Să nu ne zgârcim nici la suplimente care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina C, care are un gust delicios de lămâie și nici nu costă prea mult, este cam pentru toate buzunarele, o putem lua și dintr-o simplă limonadă, așa că nu avem de ce să ne abținem din a o achiziționa.
Să le luăm bluze groase, pufoase, numai bune de stat în casă. Să le luăm mască pentru îngrijirea feței, mască care previne apariția timpurie a ridurilor laba găștii și a ridurilor de expresie. Suntem prea tinere să avem riduri!
În general, sensibilitatea este soră cu generozitatea și grija, dar ce ne facem când ea scapă de sub control, atinge noi culmi, nu mai are limite? Mai este aceea o sensibilitate benefică, sănătoasă, bine-înțeleasă? Nu, bineînțeles că nu. Deja ceva din felul nostru de a fi scârțâie, iar această sensibilitate este principalul simptom. Ar cam fi cazul să ne punem întrebări:,,Oare de ce sunt așa?", ,,Nu cumva exagerez?", ,,Ce mă determină să am reacții atât de intense la lucruri banale în esență?"
Răspunsul îl vei găsi rătăcit pe undeva prin trecutul tău. Sensibilitatea despre care vorbim vine ca urmare a unui episod traumatizant din viață? Nu ai luat cât te-ai fi așteptat la vreun examen și de atunci te-ai decis să renunți la tot, gândindu-te că nu mai are rost? Nu ți s-au oferit nu știu ce oportunități la care sperai? Nu ai putut, în virtutea împrejurărilor, să faci ceva ce ți-ai propus? Dacă răspunsul este ,,da" la măcar jumătate dintre acestea, atunci, nu vorbim tocmai de sensibilitate, ci de o reacție adversă la lucruri ce s-au petrecut, ne-au durut pe moment, iar în urma lor a rămas o rană nevindecată complet.
Cum s-ar putea vindeca o asemenea rană? Scărpinând-o tot mai mult. Stând și analizând, oare de unde provine acea supărare însoțită de sensibilitate? Ai avut curajul să mergi la nu știu ce facultate de suedeză. Și la 19 ani, chiar îți trebuie curaj, să îți iei zborul, să pleci din casa părinților, dintr-un oraș de provincie, tocmai într-un mare centru universitar. Și acolo ce să vezi, drumul spre succes și facultăți interesante de trecut în CV, nu este presărat numai cu momente pașnice, că este una căreia îi place să urle, să țipe, să îi umilească pe studenți că nu pronunță perfect în această limbă nord-germanică, că nu știu timpurile la perfecție, că nu stăpânesc gramatica și sintaxa...tot perfect? Nici nu știu ce ar mai fi perfect, cum ar mai fi perfect, și nici nu cred că ar trebui să conteze acea perfecțiune subiectivă. Dacă ar fi niște standarde obiective, atunci da, merită să aderăm la ele, să încercăm să le atingem, pentru că așa progresul chiar se poate măsura și observa. Pe când, dacă sunt obiective pe care doar o persoană le vrea, restul nu le vor, nu are sens să ne mai comparăm, oricum nu putem aprecia sau cântări nimic din auzite. Cert este că cine umilește studenții că nu știu perfect, are inimă de pădurar care taie copacii pe bandă rulantă fără să se mai uite la ce a lăsat în urma lui. Da, foarte obiective criteriile de evaluare, cum poți că femeie de 58 de ani, care o viață întreagă doar de suedeză te-ai înconjurat, să consideri că o studentă de 19 ani trebuie să îți fie egală în măiestrie, în pricepere? Suntem acolo să învățăm, dacă ne nășteam gata învățați, nu ne mai înscriam la nicio specializare și gata, la ce ne mai trebuia, dacă deja am fi știut? Nu era mai ieftin, fără chirie, fără drumuri cu trenul, fără cămine, fără abonament la bibliotecă, fără mâncare plus multe alte utilități? E ciudat tare ce se întâmplă când femeile de 58 de ani te judecă după propriile lor seturi de valori. E ca și cum, studenta i-ar da meditații unui copil de 8 ani. Abia poate să scrie în propria limbă la anii aceia, darămite în engleză, franceză... Nu ar fi traumatizant să se apuce să-l certe că de ce nu a avut timp să stăpânească conținutul la perfecție? Cât timp? că devine vagă în exprimare persoana care oferă lecții în privat? Timp, adică s-ar fi putut târgui cu mama lui să o roage să-l nască la 5 luni, nu la 9 luni, cum e normal, să apară pe lume mai devreme, să învețe mai devreme, doar pentru că așa vrea persoana care dă lecții. Mai este și chestiunea de timp pământean. Câtă vreme locuim pe aceeași planetă, toți avem același timp, 24 de ore, nu mai mult.
Perfecțiunea asta subiectivă a altora naște sensibilități de toate felurile. Nici nu are sens să aspirăm să o atingem. Nu știm ce vrea persoana care nu este mulțumită de noi. Nu știm ce gândește, cum gândește, ce preferă, ce nu preferă, cât, ce, cum și în ce măsură.
Perfecțiunea subiectivă a altora e paralizantă, atât emoțional, cât și faptic. Dacă studenta este umilită de fiecare dată când deschide gura, va mai avea ea încredere în ea că are șanse să devină o bună vorbitoare de suedeză? Va mai găsi ea puterea, în adâncul sufletului ei, să meargă mai departe, să vrea să exerseze, să citească, să se îmbunătățească, până va obține fluența, cadența și muzicalitatea limbii? Nu, nu mai are cum. A avut intenții bune, care s-au destrămat pe parcurs.
Perfecțiunea subiectivă a altora încetinește, reprimă. Cum ar fi să îți planifice profesoara fiecare sunet când să îl rostești, cum să îl rostești. Nu te-ar intimida această tehnică de a învăța? Unde mai este pasiunea, farmecul, frumusețea cât se poate de neregulată și de versatilă a limbii? Când vei mai avea timp să te concentrezi pe vocabular, gramatică, sintaxă și ce vrea ea, când accentul cade întotdeauna pe cum vorbești? Nu cumva devine un obstacol de care nu poți trece? Fix ca la testele cu mai multe variante de răspuns. Ai ajuns la o întrebare la care nu știi care ar fi răspunsul corect, deși până atunci ai răspuns bine. Ce faci? Te împotmolești acolo și nu mergi mai departe, doar pentru că acolo nu știi? Ar fi o mare pierdere, atât pentru evaluator, cât și pentru tine (în primul rând).
Ca replică la perfecțiunea subiectivă a altora, trebuie să ne construim propriul set de valori, propria noastră perfecțiune, care atenție, să fie obiectivă, din mai multe motive: să nu ajungem la acea sensibilitate care ne împiedică să facem orice am vrea și să simțim chiar că evoluăm, atât cât este omenește posibil, nefiind constrânși de alții, de alte aspecte și de alte împrejurări.
Trop de sensibilité
Une mauvaise sensibilité est bonne à sa manière. Il est bon d'être sensible, d'exprimer ses regrets quand quelqu'un a vécu des événements moins agréables, d'être avec lui, de l'écouter, de le rassurer, de le comprendre, d'apaiser ses souffrances, de soupirer avec lui, de pleurer avec lui. eux, de les envelopper quand ils ont froid, de les panser quand le chat les griffait (que c'était aussi de leur faute s'il les griffait, car ils ne savent pas jouer avec), de leur mettre un sac de glace du frigo sur une entorse à la cheville, essuyer leurs larmes, leur donner des médicaments pour faire baisser la fièvre, du baume à lèvres pour éviter qu'ils soient aussi gercés, désinfecter leurs cuticules qui saignent alors qu'ils ne savaient pas comment faire leur manucure, ils voulaient avoir des ongles plus longs qu'ils n'en avaient naturellement, parce que c'est la mode, et maintenant ils n'ont que du sang dessus, mettons des moustiquaires, pour qu'ils ne les mordent pas trop, sucent leur sang, ne transmettent pas le paludisme ou la fièvre jaune, prenons des insecticides, s'ils insistent encore pour entrer dans la maison, installons également un ventilateur pour disperser l'odeur des insecticides, gardons la fenêtre entrouverte pour que les moustiques n'entrent pas et que l'odeur de l'insecticide ressorte. Ajustons la chaudière pour qu'elle fournisse également de l'eau chaude, et pas seulement de l'eau froide, car cela nécessitera encore plus de soins. Les économies ne prennent pas vraiment en compte les besoins individuels des gens, elles correspondent davantage aux besoins égoïstes d’un seul homme.
Ne lésinons pas non plus sur les suppléments qui renforcent le système immunitaire, comme la vitamine C, qui a un goût délicieusement citronné et ne coûte pas trop cher, elle est abordable, vous pouvez l'obtenir à partir d'une simple limonade, alors n'avons-nous pas de raisons de nous abstenir de l'acheter .
Procureons-leur des chemisiers épais et moelleux, seulement bons pour rester à la maison. Prenons leur masque de soin visage, masque qui prévient l'apparition précoce des pattes d'oie et des rides d'expression. Nous sommes trop jeunes pour avoir des rides!
En général, la sensibilité est sœur de la générosité et de l’attention, mais que faire lorsqu’elle devient incontrôlable, atteint de nouveaux sommets, n’a plus de limites ? Est-ce encore une sensibilité bénéfique, saine et bien comprise ? Non bien sûr que non. Déjà quelque chose dans notre manière d’être grince, et cette sensibilité en est le principal symptôme. Il conviendrait de se poser des questions : « Pourquoi suis-je comme ça ? », « Est-ce que j'exagère ? », « Qu'est-ce qui me fait réagir si intensement à des choses essentiellement triviales ?
Vous trouverez la réponse perdue quelque part dans votre passé. La sensibilité dont nous parlons résulte-t-elle d’un épisode traumatisant de la vie ? Vous n'avez pas mis autant de temps que prévu à un examen et depuis, vous avez décidé de tout abandonner en pensant que cela ne sert plus à rien ? Ne vous a-t-on pas offert les opportunités que vous espériez ? Avez-vous été incapable, en raison des circonstances, de faire quelque chose que vous aviez prévu de faire ? Si la réponse est « oui » à au moins la moitié de ces questions, alors nous ne parlons pas exactement de sensibilité, mais d'une réaction indésirable à des choses qui se sont produites, qui nous ont blessé momentanément et ont laissé derrière elles une blessure non cicatrisée.
Comment une telle blessure pourrait-elle être guérie ? Le gratter de plus en plus. Assis et analysant, d’où vient cette colère accompagnée de sensibilité ? Tu as eu le courage d'aller dans je ne sais quel collège suédois. Et à 19 ans, il faut vraiment du courage, pour prendre son avion, pour quitter la maison de ses parents, d'une ville de province, justement vers un grand centre universitaire. Et là que voir, le chemin de la réussite et des facultés intéressantes à passer dans le CV, n'est pas seulement parsemé de moments paisibles, qu'elle est celle qui aime crier, hurler, humilier les étudiants pour ne pas prononcer parfaitement cette langue du nord - le germanique, que je ne connais pas parfaitement les temps, que je ne maîtrise pas la grammaire et la syntaxe... toujours parfait ? Je ne sais même pas ce qui serait parfait, ni à quel point cela serait parfait, et je ne pense pas que la perfection subjective devrait avoir de l'importance.
S’il existait des normes objectives, alors oui, cela vaut la peine d’y adhérer et d’essayer de les atteindre, car ainsi les progrès peuvent réellement être mesurés et observés. Alors que s'il s'agit d'objectifs qu'une seule personne souhaite, les autres non, cela n'a aucun sens de se comparer, de toute façon nous ne pouvons rien apprécier ou peser de ce que nous entendons. Il est certain que celui qui humilie les étudiants parce qu'ils ne savent pas parfaitement a le cœur d'un forestier qui abat des arbres sur un tapis roulant sans regarder ce qu'il laisse derrière lui. Oui, les critères d'évaluation sont très objectifs, comment pouvez-vous, en tant que femme de 58 ans, qui ne s'est entourée que de suédois toute sa vie, considérer qu'un étudiant de 19 ans doit être votre égal en maîtrise, en compétence ? Nous sommes là pour apprendre, si nous étions nés prêts à apprendre, nous ne nous inscririons dans aucune spécialisation et c'est tout, de quoi aurions-nous besoin si nous le savions déjà ? N'était-ce pas moins cher, pas de loyer, pas de trajet en train, pas de dortoirs, pas d'abonnement à une bibliothèque, pas de nourriture et bien d'autres services publics ? C'est drôle ce qui arrive quand des femmes de 58 ans vous jugent selon leurs propres valeurs. C'est comme si un étudiant faisait méditer à un enfant de 8 ans. Il sait à peine écrire dans sa propre langue à ces années-là, encore moins en anglais, en français... Ne serait-il pas traumatisant de commencer à lui reprocher pourquoi il n'a pas eu le temps de maîtriser parfaitement le contenu ? Alors que? que la personne qui donne des cours particuliers devient vague dans son expression ? Le temps, c'est-à-dire qu'il aurait pu négocier avec sa mère pour lui demander de lui donner naissance à 5 mois et non à 9 mois, comme c'est normal, d'apparaître au monde plus tôt, d'apprendre plus tôt, simplement parce que c'est ce que la personne veut qui donne des leçons. Il y a aussi la question du temps terrestre. Tant que nous vivons sur la même planète, nous disposons tous du même temps, 24 heures, pas plus.
Cette perfection subjective d’autrui fait naître des sensibilités de toutes sortes. Cela n’a pas non plus de sens d’aspirer à y toucher. Nous ne savons pas ce que veut la personne qui n’est pas contente de nous. On ne sait pas ce qu'il pense, comment il pense, ce qu'il préfère, ce qu'il ne préfère pas, combien, quoi, comment et dans quelle mesure.
La perfection subjective des autres est paralysante, tant sur le plan émotionnel que factuel. Si l’étudiante est humiliée à chaque fois qu’elle ouvre la bouche, aura-t-elle toujours confiance dans ses chances de devenir une bonne suédophone ? Trouvera-t-elle encore la force, au plus profond de son âme, de continuer, de vouloir pratiquer, lire, se perfectionner, jusqu'à obtenir l'aisance, la cadence et la musicalité de la langue ? Non, il n'y a aucun moyen. Il avait de bonnes intentions qui se sont effondrées en cours de route.
La perfection subjective d'autrui ralentit, refoule. C'est comme si votre professeur planifiait chaque son, quand le dire et comment le dire. Cette technique d'apprentissage ne vous intimiderait-elle pas ? Où est la passion, le charme, la beauté la plus irrégulière et la plus polyvalente du langage ? Quand aurez-vous le temps de vous concentrer sur le vocabulaire, la grammaire, la syntaxe et ce qu'elle veut alors que l'accent est toujours mis sur la façon dont vous parlez ? Cela ne devient-il pas un obstacle que vous ne pouvez pas surmonter ? Corrigé comme avec les tests à choix multiples. Vous êtes arrivé à une question à laquelle vous ne connaissez pas la bonne réponse, même si vous y avez déjà bien répondu. Que fais-tu? Est-ce que vous restez coincé là-bas et n'avancez pas, simplement parce que là-bas vous ne savez pas ? Ce serait une grosse perte, tant pour l’évaluateur que pour vous (en premier lieu).
En réponse à la perfection subjective des autres, nous devons construire notre propre ensemble de valeurs, notre propre perfection, auxquelles notre attention doit être objective, pour plusieurs raisons : pour ne pas atteindre cette sensibilité qui nous empêche de faire ce que nous voulons et de ressentir même cela. nous évoluons, autant qu'il est humainement possible, sans être contraints par les autres, par d'autres aspects et par d'autres circonstances.
Et si tu n'existais pas în norvegiană
Et si tu n'existais pas,
dis-moi pourquoi j'existerais.
Pour traîner dans un monde sans toi,
sans espoir et sans regret.
Et si tu n'existais pas,
j'essaierais d'inventer l'amour
comme un peintre qui voit sous ses doigts
naître les couleurs du jour,
et qui n'en revient pas.
Et si tu n'existais pas,
dis-moi pour qui j'existerais.
Des passantes endormies dans mes bras
que je n'aimerais jamais.
Et si tu n'existais pas,
je ne serais qu'un point de plus
dans ce monde qui vient et qui va,
je me sentirais perdu.
J'aurais besoin de toi.
Et si tu n'existais pas,
dis-moi comment j'existerais.
Je pourrais faire semblant d'être moi,
mais je ne serais pas vrai.
Et si tu n'existais pas,
je crois que je l'aurais trouvé,
le secret de la vie, le pourquoi
simplement pour te créer,
et pour te regarder.
Et si tu n'existais pas
Dis-moi pourquoi j'existerais
Pour traîner dans un monde sans toi
Sans espoir et sans regret
Et si tu n'existais pas,
j'essaierais d'inventer l'amour
comme un peintre qui voit sous ses doigts
naître les couleurs du jour,
et qui n'en revient pas.
Og hvis du ikke eksisterte
Og hvis du ikke eksisterte,
fortell meg hvorfor jeg ville eksistere.
Å henge rundt i en verden uten deg,
uten håp og uten anger.
Og hvis du ikke eksisterte,
Jeg ville prøve å finne opp kjærligheten
som en maler som ser under fingrene
Født dagens farger,
Og hvem tror ikke.
Og hvis du ikke eksisterte,
fortell meg for hvem jeg ville eksistere.
Båndbredder sover i armene mine
som jeg aldri ville elske.
Og hvis du ikke eksisterte,
Jeg ville bare vært ett poeng til
i denne verden som kommer og går,
Jeg ville føle meg fortapt.
Jeg ville trenge deg.
Og hvis du ikke eksisterte,
fortell meg hvordan jeg ville eksistere.
Jeg kunne late som om jeg var meg,
men jeg ville ikke være sant.
Og hvis du ikke eksisterte,
Jeg tror jeg ville ha funnet det,
livets hemmelighet, hvorfor
bare for å skape deg,
og å se på deg.
Og hvis du ikke eksisterte
fortell meg hvorfor jeg ville eksistere
Å henge rundt i en verden uten deg
uten håp og uten anger
Og hvis du ikke eksisterte,
Jeg ville prøve å finne opp kjærligheten
som en maler som ser under fingrene
Født dagens farger,
Og hvem tror ikke.
"Unforgettable" în maghiară
Unforgettable, that's what you are
Unforgettable though near or far
Like a song of love that clings to me
How the thought of you does things to me
Never before has someone been more
Unforgettable in every way
And forever more, that's how you'll stay
That's why, darling, it's incredible
That someone so unforgettable
Thinks that I am unforgettable too
Unforgettable in every way
And forever more, that's how you'll stay
That's why, darling, it's incredible
That someone so unforgettable
Thinks that I am unforgettable too.
Felejthetetlen
Felejthetetlen, az vagy
Felejthetetlen közel vagy távol
Mint egy szerelmes dal, ami hozzám tapad
Milyen hatással van rám a rád való gondolat
Soha senki nem volt több
Minden szempontból felejthetetlen
És örökké, így maradsz
Épp ezért, drágám, ez hihetetlen
Az a valaki olyan felejthetetlen
Azt hiszi, én is felejthetetlen vagyok
Minden szempontból felejthetetlen
És örökké, így maradsz
Épp ezért, drágám, ez hihetetlen
Az a valaki olyan felejthetetlen
Azt hiszi, én is felejthetetlen vagyok.
"Ja, einmal ich träumte" în portugheză
Ja, einmal ich träumte von einem Sonnenstrahl,
auf dem wir uns trafen, irgendwo im All.
Wie noch nie im Leben fühlt' ich so ein Glück,
denn zum ersten Male lächelst du zurück.
Ich glaube nicht an Träume, so sehr ich auch versuch',
doch hoff' ich eines Tages nur dich zu seh'n
beim Purpursonnenaufgang, wenn wir uns wiederseh'n,
denselben Weg wird an geh'n.
Ja, einmal ich träumte von einem Sonnenstrahl,
auf dem wir uns trafen, irgendwo im All.
Wie noch nie im Leben fühlt' ich so ein Glück,
denn zum ersten Male lächelst du zurück.
Ich glaube nicht an Träume, so sehr ich auch versuch',
doch hoff' ich eines Tages nur dich zu seh'n
beim Purpursonnenaufgang, wenn wir uns wiederseh'n,
denselben Weg wird an geh'n.
Ja, einmal ich träumte von einem Sonnenstrahl,
auf dem wir uns trafen, irgendwo im All.
Wie noch nie im Leben fühlt' ich so ein Glück,
denn zum ersten Male lächelst du zurück.
Ja, einmal ich träumte von einem Sonnenstrahl,
auf dem wir uns trafen, irgendwo im All.
Der Traum geht zu ende, die Sonne sank ins Meer
und als ich erwachte, fand ich dich nicht mehr.
Sim, uma vez sonhei
Sim, uma vez sonhei com um raio de sol,
onde nos conhecemos, em algum lugar do espaço.
Nunca me senti tão sortudo como nunca antes na minha vida,
porque pela primeira vez você sorri de volta.
Eu não acredito em sonhos, não importa o quanto eu tente
Mas espero que um dia eu te veja
no nascer do sol roxo, quando nos encontrarmos novamente,
o mesmo caminho será seguido.
Sim, uma vez sonhei com um raio de sol,
onde nos conhecemos, em algum lugar do espaço.
Nunca me senti tão sortudo como nunca antes na minha vida,
porque pela primeira vez você sorri de volta.
Eu não acredito em sonhos, não importa o quanto eu tente
Mas espero que um dia eu te veja
no nascer do sol roxo, quando nos encontrarmos novamente,
o mesmo caminho será seguido.
Sim, uma vez sonhei com um raio de sol,
onde nos conhecemos, em algum lugar do espaço.
Nunca me senti tão sortudo como nunca antes na minha vida,
porque pela primeira vez você sorri de volta.
Sim, uma vez sonhei com um raio de sol,
onde nos conhecemos, em algum lugar do espaço.
O sonho chega ao fim, o sol afundou no mar
e quando acordei não te encontrei mais.