N-am vrut să te pierd, dar am făcut-o

Nu am vrut să te pierd, dar am făcut-o,

Fără strigăt, fără zgomot, fără glas,

Te-ai desprins de mine ca o frunză toamna,

Și nici n-am știut când a fost ultimul ceas.

Am spus prea puțin și-am tăcut prea mult,

Crezând că iubirea se simte, nu se rostește.

Dar tu așteptai să te strâng, să te ascult,

Iar eu… mă ascundeam în tăceri egoiste.

Nu am vrut să te pierd, dar m-am pierdut întâi,

În teamă, în orgoliu, în gânduri prea reci.

Ți-am dat răspunsuri goale, zâmbete pline de cui,

Și-n loc să te trag mai aproape… ți-am dat să pleci.

Te văd și acum, în vis sau în fereastră,

Trecând pe trotuarul unde ne țineam de mână.

Timpul curge-n gol, și ziua pare albastră,

Dar nicio culoare nu alină-o rană bună.

Poate că iubirea mea a fost stângace,

Poate n-am știut s-o pun în cuvinte clare,

Dar n-ai fost niciodată doar „ceva” ce trece,

Ci tot ce-am avut mai viu sub pielea mea, sub soare.

Și dacă m-ai auzi acum, ți-aș spune rar,

Cu vocea spartă de regret și de vină:

Nu am vrut să te pierd, dar am greșit amar,

Și-aș da orice să te mai am… o zi, o lună, o lumină.

Dar timpul nu se-ntoarce, doar dorul rămâne,

Ca o rană deschisă în pieptul tăcut.

Și-n lipsa ta cresc amintiri nebune,

Ce dor mai tare decât tot ce-a durut.

Nu am vrut să te pierd… dar am făcut-o.

Nu cu ură. Nu cu nepăsare.

Ci cu acea iubire care nu știe s-ajute,

Dar doare… doare fără încetare.

Categoria: Poezii de dragoste

Toate poeziile autorului: Maria Spulber

Data postării: 19 iunie 2025

Timp de citire: ~3 min.

Vizualizări: 568

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

E păcatul tău

E păcatul tău că ai făcut să plângă

Ochii care te priveau cu drag,

C-ai stins lumina-n inimi fără rugă

Și-ai dat iubirea veșnică-n praf și trag.

Ai spus cuvinte ce tăiau ca lama,

În loc de mângâieri, ai dat venin,

Și-ai ars în suflet ceea ce-ntr-o dramă

Se pierde încet, dar doare-n veci deplin.

Ți-am pus în palme inima întreagă,

Și tu-ai lăsat-o-n frig, să tremure,

Când tot ce-ți cerea era o dragă

Privire caldă, nu umbre sumbre.

Dar timpul, vezi, nu iartă și nu tace —

Îți va aduce-n gânduri plânsul meu,

Când alții vor iubi și fi-vor pace,

Tu vei vedea doar golul tău mereu.

Când nopțile te-or strânge fără milă,

Și liniștea va deveni blestem,

Să-ți amintești de mâna mea umilă

Ce te-a iubit fără vreun alt sistem.

Să nu cauți în alți ochi alinare,

Căci n-o s-o găsești nicicând la fel —

Iubirea mea a fost ca o visare

Pe care-ai rupt-o singur, crud și rebel.

Acum rămâi cu ce-ai lăsat în urmă,

Un dor amar și-un drum ce nu mai e,

Căci dragostea când pleacă... nu se curmă,

Se schimbă-n foc ce mistuie-n tăcere.

Mai mult...

Știu ca o sa ma uiți

Știu că o să mă uiți curând,

Că vor veni alți pași pe drum,

Și în privirea ta nu voi mai fi,

Doar o amintire în vânt.

Știu că timpul va șterge conturul

Chipului meu, al vocii, al dorinței,

Și vei rămâne doar cu ecoul

Unui zâmbet pierdut între clipe.

Cu fiecare zi, voi deveni

O umbră de care nu te vei mai împiedica,

Iar inima ta va învăța

Să bată fără să mai simtă greul.

Dar până atunci, te voi iubi

Cu toată intensitatea ce mi-a rămas,

Știind că, în final, o să mă uiți

Cum uităm, uneori, chiar și ceea ce am iubit.

Vei plânge, poate, când îți va lipsi

Un colț din sufletul ce-ți părea al meu,

Dar timpul va topi și lacrima

Și voi fi doar o palidă umbră în cerul tău.

Îți voi fi uitare, așa cum sunt vântul,

Care lasă în urmă doar liniște rece,

Iar tu, la fel, vei trăi fără dor,

Fără povestea ce ne lega pe noi.

Poate că vei zâmbi când îți vei aminti,

Dar nu vei ști că eu sunt acolo,

Într-un colț al minții tale uitate,

Tăcută, dar nemurind niciodată.

Știu că o să mă uiți curând,

Și poate atunci mă vei înțelege,

Că am fost tot ce-ai avut cândva,

Și că în uitare, iubirea nu dispare.

Mai mult...

Cea mai frumoasă greșeală

Te-am cunoscut din întâmplare,

Când timpul curgea nepăsător,

Când sufletul meu obosit de-așteptare

Nu mai visa la vreo clipă de dor.

N-ai fost în planul unei zile clare,

Nici în visările de noapte târzie,

Ai apărut ca o boare ușoară,

Ca o ploaie blândă-ntr-o zi pustie.

O greșeală — așa părea la început,

Un joc al sorții, o coincidență,

Dar pas cu pas, în al tău sărut,

Am descoperit o altă existență.

Cu fiecare zâmbet dat pe furiș,

Cu fiecare privire care-mi vorbea,

Mi-ai șters din suflet tot ce era gri,

Și-ai lăsat lumină... fără a vrea.

Te-am iubit fără să-mi dau seama,

Fără promisiuni, fără cuvinte,

Doar cu tăceri ce străpungeau teama

Și cu emoții crescute-n cuvinte.

Ai fost greșeala care m-a salvat,

Rătăcirea ce m-a dus acasă,

Ai fost furtună ce m-a îmblânzit,

Și rana care n-a fost dureroasă.

Căci uneori, din pași greșiți,

Se naște dansul cel mai frumos,

Și inimile ce-au fost rănite

Se-mbrățișează, tăcut, duios.

Nu știu ce-a fost: noroc sau întâmplare,

Destin scris cu mâini de vânt,

Dar te port în suflet ca pe o chemare,

Ca pe un cântec fără cuvânt.

Și dacă viața m-ar pune să aleg

Din nou cărările, din nou greșeala,

Aș face același pas, fără vreun regret,

Spre tine — cea mai frumoasă greșeală.

Mai mult...

Pentru el

I-am spus toate — dureri, greșeli, tăceri,

Fără mască, fără vorbe dulci de complezență.

Și n-a râs… n-a clătinat din umeri,

A privit, a ascultat — cu toată ființa, cu prezență.

Nu s-a temut de haosul din mine,

N-a fugit când am vorbit de frici,

N-a făcut din viața mea rușine,

Nici nu-a dus poveștile pe la alții, pe la amici.

M-a ținut așa cum eram: cu răni și vise,

Cu dorințe tăcute și inimi închise.

N-a cerut să fiu alta, n-a cerut nimic,

Doar să fiu… și-atât. A fost suficient. A fost unic.

Așa că da —

Voi lăsa pe toată lumea pentru el,

Pe cei ce m-au avut, dar n-au știut să mă privească.

Pe cei ce m-au auzit, dar n-au vrut să mă înțeleagă.

Pe cei ce au fost doar umbre, niciodată stele.

Îl aleg pe el — cel ce a tăcut cu mine,

Care-a ținut inima mea ca pe ceva fragil,

Care m-a văzut plângând, dar a rămas lângă mine,

Nu ca un erou, ci ca un om... senin, stabil.

Poate nu a fost ales de soartă,

Dar l-am ales eu, cu toată ființa mea.

Căci în lumea asta plină de zgomot și joacă,

El a fost liniștea — și casa — și inima mea.

Mai mult...

Ma minți

Mă minți, și-o faci ca un artist desăvârșit,

Cu glasul calm, cu zâmbetul liniștit.

Îmi spui că e totul la fel ca-n trecut,

Când inima ta, de fapt, s-a pierdut.

Mă minți când spui că nu s-a schimbat

Privirea ce-mi pare acum vinovat.

E rece tăcerea ce cade între noi,

Și-ascunde-n ea gânduri ce dor tot mai rău.

Mă minți și crezi că nu simt când pleci,

Chiar dacă rămâi, ești tot mai departe.

Atingeri străine mă fac să-nțeleg

Că dragostea noastră e doar un vechi legământ ce se frânge încet.

Te uită că știu cum iubeai altădat’

Și-acum îmi oferi doar un vis decupat.

Un teatru, o mască, un rol ce-l jucăm,

Dar sufletul meu nu mai vrea să fim „noi”.

Mă minți cu tăceri, cu priviri ce nu spun

Ce-ascunzi în adâncul lumii tale nebun.

Te simt tot mai străin, tot mai greu de atins,

Și timpul, nedrept, tot ce-avem a învins.

Dar stau, și te-ascult, și privesc cum dispari,

Cum iubirea devine un vis în uitări.

Și tac… nu că nu știu, ci fiindcă mă doare

Că omul ce-l știam e-acum o umbră ce moare.

Mă minți… și știu. Dar ce pot să mai spun?

Iubirea e arsă, iar focul e scrum.

Rămân doar cuvintelor goale ecou,

Și-un „te iubesc” ce nu-l crezi nici tu, nici eu.

Mai mult...