N-am vrut să te pierd, dar am făcut-o

Te rog, doar pune capăt suferinței mele,

Cu mâna ta ce-a mângâiat cândva,

Fă din tăcerea noastră-o mângâiere,

Și din adio, o dulce veste grea.

Nu-ți cer să rămâi, ci să-mi fii vis,

Să-mi fii amintire ce nu doare,

Un dor ce nu mistuie-n abis,

Ci arde blând, ca flacăra de soare.

Mă vezi cum tremur printre amintiri,

Cum ochii-mi caută privirea ta,

Și dintr-un colț de suflet, printre șoapte,

Încă îți spun: nu pleca.

Dar dacă pleci — și știu că o vei face —

Fă-o cu blândețea pașilor ușori,

Să nu-mi strivești ce-a mai rămas din mine,

Când inima-mi mai bate în fiori.

Tu ai fost cântec, ai fost început,

Ai fost păcatul ce nu-l pot ierta,

Și totuși, între lacrimi și tăcere,

Te-aș mai iubi o viață, chiar așa.

Mă țin de firul tău nevăzut,

De gândul tău ce-mi bate în tâmple,

Și-n fiecare noapte fără tine,

Îți simt parfumul strecurat prin umbre.

Te rog, nu-mi spune că a fost în van,

Că n-a durut și n-ai simțit nimic,

Că-n pieptul tău nu tremura un plan,

De-a ne iubi, măcar un pic.

Și dacă totul s-a sfârșit, iubite,

Pune tu capăt, dar nu oricum,

Fă-o cu dragul ultimelor clipe,

Fă-o cu-n sărut, nu cu un drum.

Te rog, doar pune capăt suferinței mele,

Cu un „te-am iubit”, șoptit ca un oftat,

Să pot pleca în liniște spre mine,

Știind că totuși… ne-am iubit cu-adevărat.

Stau lucrurile-n jur tăcute,

dar știu mai mult decât rostim.

Un copac bătrân nu cere vorbe

ca să-ți arate că-i sublim.

Piatra nu-și plânge vechiul drum,

nici vântul nu se vaită de soartă,

dar omul, prins în gândul său,

uită că viața e și simplă, și deșartă.

Ne facem zei din întrebări

și-n răspunsuri vrem să fim eterni,

dar poate sensul stă în clipa

când uiți să cauți, și doar cerni.

Un pas, un gest, o privire lină –

uneori, acestea spun destul.

Tăcerea lucrurilor ne-ndeamnă

să fim prezenți… în loc s-ascultăm tumultul

Cum să te scot din mintea mea,

Când amintirile tale sunt ca un râu,

Care curge neîntrerupt, adânc și tăcut,

Și fiecare gând îmi poartă chipul tău,

Cum să te scot din mintea mea?

Cum să te scot din mintea mea,

Când numele tău răsună în fiecare silabă,

Ca un ecou ce se îndepărtează,

Dar mereu revine, în fiecare noapte,

În fiecare zi, în fiecare vis?

Cum să te scot din mintea mea,

Când umbrele tale dansează pe pereți,

Când pasul tău încă răsună în inima mea,

Chiar și atunci când încerc să-l ascund,

Când mă pierd în zgomotele lumii?

Cum să te scot din mintea mea,

Când fiecare loc îmi amintește de tine,

Când parfumul tău plutește în aer,

Și în fiecare respirație te simt prezent,

Cu un zâmbet tăcut, dar atotputernic?

Cum să te scot din mintea mea,

Când tu ești acolo, în toate culorile,

În fiecare rază de soare, în fiecare ploaie,

În fiecare pas pe care îl fac,

În fiecare clipă când mă gândesc la noi?

Cum să te scot din mintea mea,

Când dorul de tine devine un amestec de dorință

Și renunțare, o luptă între ce-a fost

Și ce nu va mai fi niciodată,

Un gol pe care nu știu cum să-l umplu?

Cum să te scot din mintea mea,

Când tu ești parte din mine, ca o cicatrice,

Care nu se vindecă, dar se adaptează,

În fiecare zi, mă învăț să trăiesc cu ea,

Fără să o pot ignora sau șterge?

Cum să te scot din mintea mea,

Când chiar și uitarea are chipul tău,

Și mi-e greu să mă desprind, să te las,

Chiar și atunci când simt că nu mai pot,

Când am învățat, într-un fel sau altul,

Că tu vei rămâne aici, în adâncul meu.

Cum să te scot din mintea mea?

Poate că nu trebuie.

Poate că tu vei fi mereu acolo,

Nu ca o povară, ci ca o amintire vie,

Pe care o voi purta cu mine,

Până când voi învăța să trăiesc cu tine,

Chiar și când nu te voi mai căuta.

Am găsit în tine ce credeam că nu există,

O liniște în haos, o atingere atât de simplistă.

Ai apărut ca o zi de primăvară între nori,

Și m-ai făcut să cred că pot iubi din nou, fără fiori de griji, fără zori.

Mă făceai să râd din lucruri mici, să sper iar la povești,

Să uit de tot ce-a fost urât, să vreau iar să iubești.

Mi-am pus sufletul pe masă — fără teamă, fără scut —

Dar, glumesc… m-ai dezamăgit și tu, ca un ecou tăcut.

N-a fost nici ceartă, nici furtună, nici sfârșit dramatic,

Doar o distanță crescută între „te iubesc” și „nu mai simt nimic”.

Ai plecat fără să pleci, ai rămas fără să fii,

Iar eu, rătăcită prin vise, mai caut încă ce-am fi putut fi.

Totuși, nu te condamn. N-ai știut ce aveai.

Și poate nici eu nu știam ce aștept, ce visam, ce mai ai.

Dar îți mulțumesc — chiar și pentru rănile lăsate,

Căci ele m-au învățat cum să fiu întreagă, chiar și frântă pe jumătate.

Poate într-o altă viață, într-un alt timp curat,

Ne-am fi iubit fără frică, fără pasul tău grăbit, fără "prea complicat".

Dar în asta… e bine și așa: eu cu mine, tu cu tine.

Și poate… data viitoare, dragostea o să rămână, nu doar să vină.

„Scriu de durere poezie,

Cu mâinile tremurând ușor,

Cuvinte rupte din tărie

Și lacrimi puse-n loc de dor.

Le-aștern pe foi ca pe o rană

Ce nu mai vrea să se închidă,

Fiecare literă e hrană

Pentru o inimă timidă.

Scriu ca să nu mă doară timpul,

Ca să nu țip în gândul meu,

Îmi leg speranța de cuvântul

Ce cade lin, dar e mereu greu.

Și-n fiecare vers se-ascunde

Un adevăr pe jumătate spus,

O umbră care se pătrunde

În tot ce-am fost și-n tot ce-i dus.

Mă plimb prin amintiri tăcute,

Ca printr-un oraș abandonat,

Cu pași de dor, încet pierdute,

Pe străzi de suflet sfărâmat.

Întreb pereții de ce doare,

Dar nu primesc niciun răspuns,

Doar ecoul care moare

Într-un suspin mereu ascuns.

Și noaptea vine iar să-mi fure

Puținul somn ce-l mai aveam,

Îmi pune gânduri reci pe gură

Și-mi spune tot ce nu voiam.

Dar scriu — și-n scris găsesc scăpare,

Chiar dacă doare fiecare rând,

E singura mea vindecare

Când lumea pare că-i flămândă de gând.

Și poate într-o zi, durerea

Va obosi să mă mai ceară,

Iar poezia — mângâierea —

Va fi lumină, nu povară.

Poate cuvintele-or să zboare

Din colțul ăsta de abis,

Și-or duce-n ele alinare

Pentru un alt suflet închis.

Dar până-atunci, în nopți târzii,

Când liniștea devine strigăt,

Eu scriu de dor și de pustii

Și-mi țin sufletul aproape, frigând.

Îmi port durerea ca pe-o haină

Pe care nu o pot lăsa,

Și-n fiecare vers e taina

A tot ce n-am putut uita.

Scriu de durere poezie,

Dar printre versuri, încet-încet,

Se naște-o mică bucurie:

Că încă simt… și încă cred.

Că din ruine și tăcere

Se poate naște început,

Și chiar și cea mai grea durere

Nu ține sufletul pierdut.”

În taina nopții grele mă pierd adeseori,

Când umbre reci se-ntind pe geam și-n suflet mori,

O lacrimă se-ntinde pe chipul încruntat,

Și-n pieptul meu, durerea, ca focul a dansat.

Cu pași tăcuți se-ntoarce, nespusă și amară,

Și-mi rupe firul viselor, ușor, încetișoară,

Nicio scânteie caldă nu-i sparge întunericul,

Când inima își strigă, în goluri, adevărul.

E grea ca plumbul rece și surdă ca un zid,

În ochii mei, lumina s-a stins într-un sfârșit,

Și gândurile toate, ca frunzele căzând,

Se duc spre nicăierea durerii fără gând.

O chem, deși mă doare, o vreau, deși ucide,

Că-n suferință pură, o lume nouă zide,

În sângele ce arde ca lava pe pământ,

Durerea e o muză ce naște un cuvânt.

Și urlă prin tăcere, și strigă ne-mblânzit,

În fiecare fibră mă lasă răstignit,

Dar și din ea, ca iarba, din stâncă va răsări

O altă primăvară, o nouă bucurii.

O luptă fără arme, un drum fără sfârșit,

Pe care-l străbat singur, în trup ostenit,

Și, totuși, din căderea cea mai adâncă, grea,

Se naște altă forță, mai blândă, dar a mea.

Durerea-mi dă conturul pe care l-am uitat,

Îmi sculptează fața cu râs și cu păcat,

Mă țese din ruine, mă pune să învăț

Că viața n-are margini, doar zbor și doar curaj.

Și când va fi să cadă cortina peste zări,

Și când n-or mai fi lacrimi, nici vise, nici chemări,

Durerea mea va scrie, cu litere de dor,

Că am trăit cu sufletul întreg, arzând în zbor.

Și astfel ea devine o taină, nu blestem,

Un fir ce leagă omul de stele și de semn,

Durerea nu mă frânge, ci-mi cântă undeva

Un cântec de iubire, nespus, din inima mea.

Te invit la ultima cină 

din această seară senină

în care servit vei fi într ales

cu tot cei mai bun, mai ales

Te invit din bocal să servești 

un vin dulce, un vin ce-l iubești 

Sa îi simți pe buze savoarea

prin vene să-ți treacă candoarea 

E seara în care și stelele de pe cer

ne zâmbesc luminos, cu mister

cu noi stau și ele la masă

ce seară frumoasă.

Usturoi

În poiana Căciulata, 

La răscrucea dintre drumuri 

Ședeau stupuri, ce fac miere,

De albine și bondari..

Mare vlagă si putere

aveau cele doua stupuri,

Acestea făceau multă miere

Să hrănească-atâtea trupuri

Totusi printre toate-acestea 

Într-o zi, un exemplar

Albinuța Miisa Vasa

Se-ntâlni cu un bondar

Miisa era silitoare

Zi de zi strângea polen

Pentru sute de surate

Ca să aibe stoc din plen

Bondărelul Niți Boia

Nu era asa de harnic

El mai mult privea spre ceruri

Astfel fiind un bondar calic

Miisa mergea la polen

Spre o floare de leurdă

Când deodată, pe teren

Apăru o altă rudă

Aceasta chiar încântată

Salută din depărtare

Prin mișcări de dans se pare

Fără vreo inverșunare

"Ziua bună, surioară!

Ai venit și tu pe-aici?"

Pe o voce masculină 

Un răspuns ca altul, nici

"Tu nu mă vezi fată dragă?

Nu-s albină, ci bondar! 

Am venit mai fără vlagă

Totusi sunt proprietar."

Se aproprie albina

"Doar așa de rezolvăm

Un concurs de dans să facem,

Talentul să-l arătăm!"

Bondarul mai înțepat

Acceptase, din instinct

Nu se pricepea la dans

Dar simțea ceva distinct

Albinuta se distra

Parcă era chiar acasă

Bondărelul mai grăsuț

Se impiedică indată

"Ești ok? Te-ai lovit tare?

Of, prostuță ești tu Miisa..

De vedeam că tu, bondare

Nu stii bine a dansa

Aș fi luat eu altă floare..

Dar voiam a mă distra!"

Bondărelul între timp 

Se îndrăgosti lulea

Părea doar o albinuță 

Dar, drăguță îi părea

"Ei acum, rezist și eu

Dar am altă întrebare;

Pe matale cum te cheamă,

Albinuță zburătoare?"

"Miisa Vasa mă numesc! 

Dar tu cum te numești?"

"Niți Boia mi se spune!

Și zi, unde locuiești"

Tot vorbiră și vorbiră

Până apusul veni

Totuși floarea de leurdă

Mintea le va cotropi

(...)

Au trecut de-atunci trei zile

Niți Boia, negăsit

Atunci Miisa realizase:

"Poate Boia a murit.."

Zbura repede spre floare

Acea floare de leurdă

"Unde ești tu măi,bondare?"

"Sunt pe floare!" Boia zburdă

"M-ai uitat tu oare, Boia?"

 Își spusese ea în minte.

Și atunci, Ea, chiar de Boia

Imediat se despărțise.

(…)

Patru sezoane s-au dus

Toamna, iarnă, primăvară,

Vara incepu culesul

De polen de-odinioară

Merse Miisa la leurdă

Uitând tot ce s-antâmplat

Iar acolo Niți Boia 

Recita, ea l-ascultat

"Albastru-i cerul, Galben soarele

Roșu e ce simt spre tine

Verde este usturoiul, 

Și m-aduce tot la tine"

Miisa fiind supărată

L-a certat de numa numa

Știa că a fost rănită

Deși tot dorea cu Boia

După-o vreme, și-ncă două

Leurda a și crescut

Și mirosul de-usturoi

Mereu când trec e plăcut

Albinuța și Bondarul

Trăiesc acum separați

În poiana Căciulata

De o floare separați

De un miros adunați

Și în vise căutați..

de Cioc Tiberiu

Am căzut .

Psihicul mi-e la pământ

Fără tine Sunt un tâmp

Și cât as vrea sa te urăsc

Sa te urăsc ca sa nu te mai iubesc

Sa te urăsc ca sa pot sa supraviețuiesc

Sa te urăsc ca sa nu mor cât trăiesc

După atâta amar de vreme

Sa iubesc alta persoana mi-e lene

Farmecul s-a dus

Și lumea mi-ai sedus

O întrebare am: apoi te voi lasă

Unde ti-e inima când ma vezi așa?

Știi ft bine cum eram eu înaintea ta

Știi ca lumea mea se învârtea in ambianta

Dc m-ai lăsat sa te iubesc

Știind ca nu ești in stare sa ma păstrezi?

Dc continui sa te întorci

Și asupra mea sa te repezi?

Cu ce ți-am greșit sa ma faci sa fiu așa

Când eu am vrut doar să-ți dau iubirea mea ?

Poate ca unii oameni is făcuți sa sufere și sa îndure totul ca a altii sa trăiască in pace

Pacea mea era in brațele tale

Da m-ai alungat fără pic de alinare

M-ai lăsat sa zac plângând Intr-o margine de drum

Și dacă te duci acum, tot acolo sunt:

In lacrimi înecată , cu inima-Ngropata

Cu capul la pământ

Căutând alinare in brațele unui trecător

Dar fără nădejde într-un viitor

Nu ma lua in seama: doar încerc să-mi îngrop amarul

Am vrut sa fim noi

Sa fim noi Versus restu

Și Sa dam peste cap universul

Dar degeaba Ca singura nu am puterea unor doi

Am căzut

Da . Am căzut

Și nu in cap sau mai știu eu unde

Doar psihicul meu e la pământ

Dincolo de trupul meu plecat spre jurământ

Voi încerca sa par tare

Chiar dacă fără tine nu mai am răsuflare

Voi încerca sa par la fel ca in trecut

Chiar dacă știu ca fără tine nu mai pot sa am un nou început

Is versuri scrise plângând

N-o sa le citești oricum

Încercând sa par cine nu sunt

O sa îngrop ce și cum am ajuns

M-ai lăsat știind in ce stare sunt

Și te-ai culcat dormind profund

Ai distrus tot și m-ai lăsat sa ma încrunt

Indiferent fata de ale mele rugi

Tu mergi inainte fara sa parcurgi

Tot ce m-ai lăsat pe mine sa înfrunt

Scrie-mi povești,

Scrie-mi povești!

Să văd cine ești!

Foc și paie să te spulberi, 

Inima să n-o mai superi.

Fumul greu și minuțios

M-au lăsat într-un prisos.

Scrie-mi povești,

Scrie-mi povești!

Să cred ce-ți dorești.

Arăta-te-ai chiar acum, 

Pe-un buștean la mal de râu.

C-o cunună albă-n poale,

Ca să-ți pun în păr o floare.

Scrie-mi povești,

Scrie-mi povești!

Să știu cum mai ești.

Iubito tu ești poezia mea,

Și-ți scriu o poezie doar cu înțeles de taină pentru tine,

Care să aibă de toate,dramă,comedie,

Deloc hazlie căci tu ești poezia mea cea serioasă,

Nemuritoare și frumoasă,

Fără egal în lumea-ntreagă!

Secretul meu acum e la vedere,

Să-l știe curioșii toți,

Nu-i prima oară când te cer să-mi fii mireasă...

Iubito tu ești poezia mea aleasă,

Poemul ce are rochie albastră

Culoarea cerului și-a mării liniștite

Cu valurile adormite dar care murmură neliniștite,

Vrând să te poarte pe cărarea către casă ,

Tu fiind poemul iubirii infinite,

Cântat armonios de mine...

Iubito tu ești poezia mea,

Și-ți scriu o poezie doar cu înțeles de taină pentru tine, Care să aibă de toate,dramă,comedie,

Deloc hazlie căci tu ești poezia mea cea serioasă, Nemuritoare și frumoasă!

(15 martie 2024 Vasilica dragostea mea)