Îmi pare rău

Iată că salcâmul a mai prins o primăvară,

Ce frumuseți se mai cultivară!

Parfum de pace, parfum de amor,

Timpul se îmbracă, doar cu umor.

Totuși, din nou, s-a aprins un conflict,

Râuri de sânge, al lumii delict.

A început războiul, nimic nou sub soare,

Genogidul înveșmântează, timpul-n culoare...

Iată, că erau, în fața salcâmului,

Iosif și Maria, zburau pe cerul țărmului,

Doar căsătoriți, de câteva zile,

În lume, s-au dus rezervele de mile...

Iosif că vrea sau nu, la oaste!

Săbiile de lacrimi se puneau pe coaste.

Vai și amar, lacrimile curățau salcâmul,

Moralitatea și-a cam pierdut tărâmul.

,,O să fie bine'', aceasta grăiau,

De dor, inimile chiorăiau.

,,Ne vom revedea'', aceasta grăiau,

Spre multe direcții, și șovăiau.

Acum, acum îmi revendic rândul,

Vrei să îmi expun atât de mult gândul,

Iosif a plecat, e drept,

Sunt al adevărului adept.

Măi să fie, totul atât de repede,

Ce grațios, ca niște lepede,

Distracția este în focul cel aprins,

Tot acolo Iosif este... prins!

Aha, o zi deosebită!

Cu durere împodobită.

O vreme interesantă,

O durere... tentantă.

Oameni țipă de durere,

Deși nu li s-a cerut vreo părere,

Unii zic de mama, tata, frați, bunici,

Fel de vise mari și mici.

Pe cer plouă cu gloanțe,

S-a dus a umbrelor speranțe,

Râuri de sânge, cascade de lacrimi,

Glasuri împodobite, cu patimi.

Ai zice că este o zi de naștere,

Soartă fără de cunoaștere,

Totul este o macabră surpriză,

Pentru omenire, doar o altă repriză.

Voi continua chiar eu acum,

Imediat după? Oarecum...

Tare bine îți voi continua ideea,

Stilu meu, prieten cu orhideea.

Sălbatica ironie a acestei vieți,

Durerea înveșmântată în scaieți.

Alt oraș, șters de pe lume,

Altă pagină, în late morții volume.

Totuși iată un singurel soldat,

De la moarte a primit un ,,mat".

Ține la piept strâns o rochiță,

Plângând după a lui fetiță.

Acel oraș, ras de pe pământ,

El știa bine acel așezământ.

Cândva dânsul viețuia acolo,

Amintirile... bântuie dincolo.

Fiica lui, lumină sa,

Ce dureri mai încasa!

A pierdut familie, casă, masă,

De viață... nu-i mai pasă.

Iată că în zori se aprinde lată bătălie,

Moartea, se așternă ca o pălărie.

Soldatul, se duce în față,

Moartea, se răsfață...

Singur, neînarmat,

De moarte s-a apropiat.

Imediat a fost străpuns,

Cu sângele a fost el uns.

Bine, bine, hai cu stiloul!

Voi continua acum tabloul.

Căci după multe, multe bătălii,

Dumitrel, clar, unul din viile stafii.

Tare greu să nu-l observe,

Imaginea începea să se conserve,

În mod clar, era cam nebun,

Ce vorbea...hai să nu mai spun...

Știuca invidioasă la ce dinți avea,

Cu acel zâmbet... el zăbovea...

Toți știau de acea piatră ascuțită,

Cara a născută o ființă cam... sluțită...

Dinți de animal, nimic altceva,

Spre cele drăcești, ce clar privea!

Cu acel zâmbet permanent...

,,Poate mușcă, fii atent!"

Ce a pățit, sau ce a văzut,

Doar aici era el mut.

Nu a spus ce, se vedea că doare,

Și încet, Dumitrel moare.

A dispărut, după o bătălie,

,,Cui îi pasă? Clar nu mie!"

Așa ar spune unii, nu doar cineva,

Totuși reputația, nu se degreva.

Dinții animalici, ochii ăia morți,

Așa nu aveai cu să le suporți,

Dar acum, fiind dispărut,

Frica, vai ce a crescut!

Gândul că s-ar putea întoarce,

Din mormânt el oare...toarce?

Mort sau viu, nu mai contează,

Tot frică, el plantează.

Acum preiau eu stiloul,

Deci voi continua tabloul.

Are și elemente frumoase,

Adânc legate de oase.

Iată, salcâmul a prins vara,

Înflorind cu timpul sfoara,

Iată, a așteptat un pic,

Încălzit al vremii spic.

Un anume domn caporal,

Deținea un ridicat moral.

Avea și dânsul o soție dragă, 

Care pentru dânsul ea se roagă.

Cu binecuvântarea Celui de sus,

Câte poezii a mai compus.

Ce delicatețe și farmec mai avea,

Clar! Dumnezeu îl blagoslovea.

,,Ce mai face parfumatul meu zăhărel?

Întreabă nevrednicul... sărățel"

Acesta este doar un mic exemplu,

Din rime a clătit un falnic templu.

,,Pătimea gândul pentru tine,

Floare plină de mireasmă,

Ducea lupte bizantine!

Ațintit spre o fantasmă"

Și a mai continuat scrisoarea,

Că altfel nu-l lăsa onoarea.

Apoi s-au iscat discuții epistolare,

Hai să fie le fac mai clare:

-,, Îndrăznesc să cuprind un corp ceresc?!

O onoare mult prea mare.

Tu ești dulce eu sunt sare!

Soarta eu îmi amătesc..."

-,, Ce spui acolo draga mea?

Cât aș vrea să te strâng la piept,

Pe tine eterică mea stea!

Vina mea, eu să mă iert?"

-,, Gândul la tine este dulce,

Dulce ispită usturătoare!

Ce fumuri seducătoare,

Inima nu vrea să se culce..."

-,, Parfumul meu grăitor,

Mirosul ați simți nu pot!

Viitor șovăitor,

Pentru tine sunt eu mort?"

-,, Unde ești iubirea mea?

Zăhărel pe amărel,

Sump mărgăritărel,

Conștiința te numea."

-,,Unde ești tu, gând de basm?

Încă mă uimesc, ești reală!

Ființă boreală, care nu știe de marasm!

Totuși fără tine, simt o amăreală."

-,, Mă bucur lumină lină,

Rază pură...

Prețioasă gură,

De mărgăritare plină."

-,,Eh, mă flatezi fecioară a lunii,

Elegantă, jovială,

Iubitoarea rugăciunii,

Strălucire fluvială."

-,, Flacără strălucitoare,

Stătător pe apă cristalină,

Gândul la tine mă alină,

Haină de sărbătoare."

-,, Doamna mea, când nu te auzeam, nu te vedeam,

Gândul meu, se neliniștea,

Totuși în gând te includeam,

Providența, despre tine povestea."

-,, Soțul meu, iubirea mea,

Voi rămâne înțeleaptă,

Femeia ta așteaptă,

Iubirea nu-mi va cădea!"

Destul zahăr, destul foc,

Hai marș din al meu loc!

Vrei să spun și eu gânduri,

Trebuie împinse-n rânduri.

Un soldat ar putea spune:

,, Adevărul să răsune!"

A și compus o poezie,

Interesați? Hai fie:

,,De ce bați strălucitor soare?

Săracele mele picioare...

De ce ești rea măi omenire?

Ah...durerii încremenire..."

Măi și ar mai continua,

Ce?! Păi nu insinua!

Adevăr văzut cu ochii,

Vai...ale morții rochii...

Iată, salcâmul a prins toamna,

Ce mai stă acolo doamna,

Gândurile se tot răcesc,

Prostia îi ceva drăcesc!

Tâmpiți, proști, tâmpiți!

Binele îl risipiți!

Vai, vai de minciunile voastre,

Ce spuneți? ,,Ale păcii astre"?!

Voi furați onorarea noastră,

Păi așa, ,,ce mai anoastă"

Nini cu aveți așa ceva,

Aveți bani, ,,deci altceva".

Fiarelor, Ipocriților,

Ucigașii Sfinților,

Tot voi mereu să vă băgați?

Pacea tot voi o stricați.

Hiene nenorocite!

Vai de legile pocite!

Oricum tot voi le dați,

Tot voi... posedați...

Țările ,,mici" le jupuiți,

Ce urmează, doar voi știți.

Doar voi să știți ce-i binele,

Genogiduri...cu miile!

Și nu doar alții, de voi...,, uitați",

Cum adică vă mirați?!

Să vedem istoria cu adevărul desfăcut!

Ah...și pe-acolo ați trecut...

Da, da, voi să aveți dreptate,

Al vostru e cuțitul înfipt-n spate!

Nu vă pasă de suferință...

Diavolească conferință!

Moralitatea o exterminați,

Spre rău totul înclinați,

Bunul gust, bună gândire,

,,Totul spre păcătuire!"

De Hristos nu vreți să auziți,

Voi, ai prostiei paraziți!

Diavolul este prostia,

Voi vă dați nu nebunia.

Oricum, veți fi risipiți,

De moarte oricum, vă alipiți.

Oricum tot pentru nimic,

Vreți voi ,, încă un pic".

Poate lumea o smintiți,

Tot de moarte vă alipiți,

Acum, nu este ,,atunci",

,,Atunci" vor fi sorțile adânci.

Tot ce este ridicat de răutate, 

Tot în foc vor fi mutate!

Să vă lumineze Dumnezeu!

Fără El, vă va fi greu...

O să preiau eu de aici,

Cu câteva rime mai mici,

Un preot se afla pe front,

Avea multe rime-n cont.

Totuși speranța a cam plecat,

Bucuria...a secat,

Totul para fără ieșire,

Vai...ce copleșire!

Iată, salcâmul a prins iarna,

Așteptarea a întărit și marna.

Totul mort și înghețat,

Un moment...cam nuanțat...

Totuși, unii oameni displăceau răul,

Răsuna, al bucuriei zurgălăul,

Nimeni nu mai voia să lupte,

,,Destul cu familiile rupte!"

Părintele Claudiu scria poezii,

Număr de adevăruri, mii și mii.

Eu, o să dau doar un exemplu,

Până și eu tind să contemplu:

,,Sunt aici,

Priveliști mici,

Sunt acolo,

Priveliștea-i încolo.

Mereu fug și tot alerg,

Fără să știu de ce merg.

Clar are o denumire,

Cum apare, o uimire.

Poartă denumirea de viață,

Mara vânzătoarea la piață,

Bună și nenorocită,

E și acolo un pic de mită.

Totuși eu îi râd în față!

Căci deși îmi este greață,

Peste ea tot o să trec,

Și spre cer tot mă petrec"

Minune dumnezeiască!

Cel rău a rămas mască.

Războiul, s-a terminat!

Lumea, s-a luminat!

Cum? Nimeni nu știe...

Dacă afli, spune și mie!

Da, nu m-am putut abține,

Rimele mele, cam puține.

Am venit cam... neanunțat,

Totuși conflictul s-a sfărâmat.

Acum te rog, spune mai departe,

Insinuările, hai fă-le sparte!

Oh, dar mulțumesc frumos,

Totul se termină cam...pufos...

Un soldat se duce acasă,

Fuge! Să nu întârzie la masă.

Este chiar sărbătoarea Învierii!

Se aprinde lumina serii.

Altă pagină, alt volum,

Pentru unii, un zulum.

Iată salcâmul a prins primăvara plină,

Vremea, oferă o mângâiere lină.

Sufletele, au înflorit.

Teroarea, s-a cam oprit.

,,Cum putem, atât de repede,

Grațios, ca niște lepede,

Trece peste tragedii,

Îmbrăcați în comedii?"

Vise-n roci sedimentare,

Haine-n lumi oculare,

O minune, locul sfânt,

O minune pe pământ.

Autor Nicoleta postovan

Prin visul meu zboară ,

Ca o comoară,

O mică poveste,

Despre ce nu a existat dar acum ea este.

O zână prin visuri ,

Ce vine-n noapte,

O mică zeiță,

A dorinței și a unei șoapte.

Vine c-o scrisoare ,

Despre un pitic,

Și dă de știre,

Că nu-i așa de mic.

Cu-n zambet răzbate acele gânduri,

Și-i scrie prin aer niște rânduri,

Și-i spuse: noapte bună,

Visează, visează cu mine-mpreună!

Autor: Nicoleta Postovan 

„Acasă” e o cutie pătrată, izolată de vremea de afară,  

Cu un acoperiș deasupra, ce de ploaie ne separă,  

Alături de un pat și-o plapumă caldă ce ne-nconjoară,  

Dar, totuși, visele cu cruzime animalică le omoară.  

Căci o viață întreagă ne leagă în lanțuri de ea,  

Vrând să o modificăm din nou, așa cum ne cere,  

Uitând de-a noastră plăcere, cheltuind cu ea o avere,  

Fiind al nostru scop în viață, poarta către fericire.  

Iar când murim, să o dăm mai departe urmașilor,  

Cu lanțuri groase de os să fie legați la rândul lor,  

Să aibă încătușată aceeași soartă și gând precar,  

Și-o dorință ce le fură orice speranță la al vieții nectar.  

Sau poate că acel „acasă” nu este ceva material,  

Poate că „acasă” sunt acele persoane cu aspect trivial,  

Ce te așteaptă mereu, împărtășindu-ți cu drag harul,  

Și făcând din fiecare clipă o mistică poveste pe sul.  

Dar nu-i nevoie de persoane cu rădăcini de sânge,  

Pentru o forță ce sumbra singurătate o va învinge.  

Îți trebuie o singură persoană să te iubească-n vecie,  

Iar orice loc pustiu devine „acasă” ca printr-o magie.  

Acolo e „acasă” pentru mine, chiar de e o prostie,  

E alături de acea persoană, stându-i în brațe,  

Sărutând-o pe frunte tandru și fără vreo compensație,  

Arătând că, în această lume pustie, există și iubire.  

Păsările triste tot cântă,
În timp ce soarele-mi prezintă
O prezență înmormântată
Într-o transparență înfrântă.

Și-mi luminează colinele des-florite,
Dar după tot, durerea se ascunde.
Răsar speranțele muribunde
Din pământul secat de suferințe.

Da, îl ud eu, cu lacrimile mele,
În timp ce rubiconii stau la pânde,
Căutând să se sature din ele…
Dar cine să-i oprească, jude?

Măsor milimetru cu ecosonde
Să văd adâncimea oceanelor mele,
Dar rămân ca un lude
Înconjurat de acvilide.

Ce straniu să mişc propria-mi umbră în soare,

Să observ cum o replică se disipă-n mişcare...

Şi mă pierd câte-un pic din făptură,

Contopit şugubăț în natură,

Întru totul acolo menit.

Vreau să te uit, dar nu pot, e prea mult,

Prea adânc mi-ai intrat, prea adesea te-ascult.

Ești fumul ce urcă din gânduri tăcute,

Ești glasul ce-mi sună din vise pierdute.

Mi-e dor și când plouă, și când e senin,

Căci toate-mi vorbesc despre tine, sublim.

Te simt când pășesc prin orașul pustiu,

Când lumea e-n grabă, iar eu doar târziu.

Vreau să te uit, dar mi-e plin universul

De tine – de râsul, de pașii, de versul

Pe care-l rosteam când eram amândoi,

Când timpul curgea fără teamă, în doi.

Ți-am scris mii de scrisori pe hârtie de vânt,

Le-am aruncat nopții, dar tot nu te frânt.

Te văd peste tot, în vitrine, în fețe,

În gesturi străine și-n simple povețe.

Te port într-un colț, acolo, în piept,

Unde dorul se face un cântec nedrept.

Unde inima bate, dar sună ciudat –

Parcă cere un nume ce nu l-a uitat.

Vreau să te uit, dar te-aud cum respiri

În liniștea serii, în vechi amintiri.

Ai fost visul meu, și e greu să te-alung

Când toate din mine spre tine se strâng.

Mi-am promis că e gata, că nu te mai chem,

Dar gândul ți-e patimă, dorul e-un stem.

Mă mint că mi-e bine, că viața-i normală,

Dar tu ești cu mine – și-acum, și în șoapta finală.

Vreau să te uit, dar nu pot, n-am putere,

Să rup o iubire ce-a fost mângâiere.

Ai fost răsăritul din toate apusuri,

Ai fost alinarea din mii de supusuri.

Ți-am scris chiar și azi, dar n-am trimis…

Am șters tot ce era, dar nu ce mi-ai scris.

Am lăsat doar durerea, cu tine, cu noi –

O luptă ce arde și-aduce nevoi.

Vreau să te uit, dar rămâi printre rânduri,

În lacrimi ce cad tăinuite pe gânduri.

Și dacă te-aș șterge din piele, din ochi,

Tot ți-aș simți urma în pașii mei roși.

Căci unele iubiri nu se duc nici cu vreme,

Rămân tatuaje sub piele, sub semne.

Și poți să te minți că nu-ți mai pasă,

Dar inima strigă ce mintea apasă.

Vreau să te uit… dar poate-i mai bine

Să-nvăț să trăiesc cu tine-n mine.

Să nu te mai caut, dar nici să te-alung –

Să fiu împăcat, deși sufăr și plâng.

În taina nopții grele mă pierd adeseori,

Când umbre reci se-ntind pe geam și-n suflet mori,

O lacrimă se-ntinde pe chipul încruntat,

Și-n pieptul meu, durerea, ca focul a dansat.

Cu pași tăcuți se-ntoarce, nespusă și amară,

Și-mi rupe firul viselor, ușor, încetișoară,

Nicio scânteie caldă nu-i sparge întunericul,

Când inima își strigă, în goluri, adevărul.

E grea ca plumbul rece și surdă ca un zid,

În ochii mei, lumina s-a stins într-un sfârșit,

Și gândurile toate, ca frunzele căzând,

Se duc spre nicăierea durerii fără gând.

O chem, deși mă doare, o vreau, deși ucide,

Că-n suferință pură, o lume nouă zide,

În sângele ce arde ca lava pe pământ,

Durerea e o muză ce naște un cuvânt.

Și urlă prin tăcere, și strigă ne-mblânzit,

În fiecare fibră mă lasă răstignit,

Dar și din ea, ca iarba, din stâncă va răsări

O altă primăvară, o nouă bucurii.

O luptă fără arme, un drum fără sfârșit,

Pe care-l străbat singur, în trup ostenit,

Și, totuși, din căderea cea mai adâncă, grea,

Se naște altă forță, mai blândă, dar a mea.

Durerea-mi dă conturul pe care l-am uitat,

Îmi sculptează fața cu râs și cu păcat,

Mă țese din ruine, mă pune să învăț

Că viața n-are margini, doar zbor și doar curaj.

Și când va fi să cadă cortina peste zări,

Și când n-or mai fi lacrimi, nici vise, nici chemări,

Durerea mea va scrie, cu litere de dor,

Că am trăit cu sufletul întreg, arzând în zbor.

Și astfel ea devine o taină, nu blestem,

Un fir ce leagă omul de stele și de semn,

Durerea nu mă frânge, ci-mi cântă undeva

Un cântec de iubire, nespus, din inima mea.

Am găsit în tine ce credeam că nu există,

O liniște în haos, o atingere atât de simplistă.

Ai apărut ca o zi de primăvară între nori,

Și m-ai făcut să cred că pot iubi din nou, fără fiori de griji, fără zori.

Mă făceai să râd din lucruri mici, să sper iar la povești,

Să uit de tot ce-a fost urât, să vreau iar să iubești.

Mi-am pus sufletul pe masă — fără teamă, fără scut —

Dar, glumesc… m-ai dezamăgit și tu, ca un ecou tăcut.

N-a fost nici ceartă, nici furtună, nici sfârșit dramatic,

Doar o distanță crescută între „te iubesc” și „nu mai simt nimic”.

Ai plecat fără să pleci, ai rămas fără să fii,

Iar eu, rătăcită prin vise, mai caut încă ce-am fi putut fi.

Totuși, nu te condamn. N-ai știut ce aveai.

Și poate nici eu nu știam ce aștept, ce visam, ce mai ai.

Dar îți mulțumesc — chiar și pentru rănile lăsate,

Căci ele m-au învățat cum să fiu întreagă, chiar și frântă pe jumătate.

Poate într-o altă viață, într-un alt timp curat,

Ne-am fi iubit fără frică, fără pasul tău grăbit, fără "prea complicat".

Dar în asta… e bine și așa: eu cu mine, tu cu tine.

Și poate… data viitoare, dragostea o să rămână, nu doar să vină.

Știu că o să mă uiți curând,

Că vor veni alți pași pe drum,

Și în privirea ta nu voi mai fi,

Doar o amintire în vânt.

Știu că timpul va șterge conturul

Chipului meu, al vocii, al dorinței,

Și vei rămâne doar cu ecoul

Unui zâmbet pierdut între clipe.

Cu fiecare zi, voi deveni

O umbră de care nu te vei mai împiedica,

Iar inima ta va învăța

Să bată fără să mai simtă greul.

Dar până atunci, te voi iubi

Cu toată intensitatea ce mi-a rămas,

Știind că, în final, o să mă uiți

Cum uităm, uneori, chiar și ceea ce am iubit.

Vei plânge, poate, când îți va lipsi

Un colț din sufletul ce-ți părea al meu,

Dar timpul va topi și lacrima

Și voi fi doar o palidă umbră în cerul tău.

Îți voi fi uitare, așa cum sunt vântul,

Care lasă în urmă doar liniște rece,

Iar tu, la fel, vei trăi fără dor,

Fără povestea ce ne lega pe noi.

Poate că vei zâmbi când îți vei aminti,

Dar nu vei ști că eu sunt acolo,

Într-un colț al minții tale uitate,

Tăcută, dar nemurind niciodată.

Știu că o să mă uiți curând,

Și poate atunci mă vei înțelege,

Că am fost tot ce-ai avut cândva,

Și că în uitare, iubirea nu dispare.

În miez de noapte, tăcut ca visul,

Te port în gând ca pe-un aprins suspin,

Ești dorul meu, chemarea și abisul,

Ești început și ești și-al meu destin.

Pe buze-mi arde numele tău dulce,

Ca un sărut fugar din alte vieți,

Și timpul stă, și inima se duce

Spre amintiri ce dor și dau poveți.

Amorul tău — o rană și o binecuvântare,

O umbră caldă-n zori de primăvară,

Cu tine-i cerul plin de sărbătoare,

Fără de tine, viața-i tristă, goală.

Mi-e glasul mut când nu-ți aud chemarea,

Și pașii grei când nu te știu aproape,

Dar inimii nu-i poți fura visarea —

Te caută-n lumină și-n agape.

Sub clar de lună, scriu cu dor pe stele,

Cuvinte ce ți-ar mângâia privirea,

Și vântul le șoptește printre ele,

Să-ți poarte-n piept, ca flacără, iubirea.

Aș vrea să fiu în clipa ta fiorul

Ce-ți tremură în zâmbetul timid,

Să fiu cuvântul ce-ți alină dorul,

Să te cuprind — tăcut, deplin, avid.

Și dacă timpul tot ne-ar sta-mpotrivă,

Am scrie veșnicia pe-un sărut,

Căci amorul, când arde și e viu,

Nu piere nici când totul a trecut.

În noaptea sfântă, clopote răsună,

Iar cerul se aprinde în lumină,

Hristos a Înviat, ecoul spune,

Speranța-n inimi iarăși se-nclină.

Sub ram de salcie și flori de crin,

Se-mbracă lumea-n straie de iertare,

Și fiecare suflet, trist sau plin,

Primește pacea blândei sărbătoare.

Oul pictat cu drag, în mâini sfințite,

Cozonaci calzi, miros de sărbători,

În rugi și cântări, sufletele-s unite,

Pe drumul Învierii, printre flori.

Să-ți fie Paștele un drum curat,

Cu liniște și binecuvântare,

Hristos a Înviat cu-adevărat –

Să-ți fie viața plină de culoare!

Pe masă-s ouă roșii, lumânări,

Iar mielul stă cumin­te, ca o floare,

Se-aude „Tatăl nostru” printre zări,

În fiecare casă e sărbătoare.

Și-n clopotul ce bate liniștit,

Se-ascunde-un dor de pace și iertare,

Căci Paștele e semnul cel slăvit

Că viața biruie orice-ncercare.